Din Tăușeni la Istanbul

Voicu Bojan

Redactor

Alege ca, măcar uneori, să te afli pe drum. Atunci o să afli acel lucru curios pe care nu-l știai despre tine însuți.

*

1. Tăușeni – Centrul lumii

Acum câțiva ani, am aflat de la cineva că, nu departe de Cluj, cam la 30 de kilometri înspre localitatea Sic, se află nici mai mult, nici mai puțin, decât centrul lumii. Cum la asemenea ofertă e imposibil să reziști, am plecat, însoțit de un prieten bun, să ne minunăm.

Ascuns printre dealuri, satul Tăușeni, mai ales pe o vreme incertă de iarnă, cu zăpadă pudrată și lumină întunecată, pare și mai obscur decât restul satelor transilvane încremenite în timp.

Și așa ar fi și rămas, probabil, dacă, într-o bună zi, unul dintre fiii satului, un artist autointitulat „un maestru al utopiei”, nu l-ar fi declarat „centru al lumii”.

*

Am lăsat mașina lângă un șanț, înainte de intrarea în sat, și am pornit-o la pas pe ulițele desfundate. Liniștea era mare și ogrăzile, mute. Oale de tablă colorate stăteau înfipte în pari prin curți unde găinile scurmau concentrate.

Nici țipenie de om, deși aveam strania impresie că cineva ne observă atent fiecare mișcare. În cele din urmă, s-a ivit primul om, care, întors cu spatele, se prefăcea că are de lucru pe lângă o magazie de lemne.

Numele lui era Emil Cheta. După o scurtă introducere ne-a confirmat că, deși nu pare, ne aflăm în centrul lumii, dacă nu chiar al întregului univers.

După o vreme, a ieșit din ogradă, a dat mâna cu noi și s-a lăsat cu mare bucurie descusut. Ne-a povestit că, în satul lor, vreme de 30 de ani a fost tot secetă, pâraiele erau secate și recoltele proaste.

Apoi a venit artistul – Alexandru Chira (1947-2011) -, om mare, profesor cunoscut la București, și odată cu el s-a schimbat totul. E drept că l-a ajutat foarte mult fratele lui, Liviu, pe-atunci era inginer la CUG.

De când frații Chira au construit instalația monumentală întinsă pe vreo 20 de hectare și intitulată „De-semne spre cer pentru ploaie și curcubeu”, la care bătrânul Cheta muncise cot la cot cu voluntarii și militarii aduși de la Florești, ploaia și apele s-au întors la Tăușeni.

Numai că, tot pe-atunci, oamenii din sat au cam plecat. De rămas, au rămas o mână de bătrâni, așteptând sfârșitul. Noroc cu turiștii și curioșii care mai vin să viziteze, că așa mai schimbă și el o vorbă.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Toscana. Desant de primăvară în inima frumuseții.

Socoteala de acasă: Măreția Domului lui Brunelleschi din Florența, Galeria Uffizi cu toate ungherele și comorile ei nesfârșite, Michelangelo, Botticelli și Caravaggio, drumul pe jos până la Siena pe Via Romea del Chianti și vinurile aferente, potecile șerpuind printre semețe palazzo din piatră în vârfuri de deal, livezi de măslini și podgorii nesfârșite poleite în lumina de primăvară a Toscanei.

„Noi am venit pentru centrul lumii, oare cum dăm de el?”, am întrebat.

„D-apăi, vedeți cărarea aia? No, îi ca în viață: tre’ să apucați pe ea. Mereți până dați de Casa Păstorului, care e și Injer. Acolo-i un fel de punct de observație. Apoi vine Oglinda pentru Semănător, care are două rezervoare: unul pentru apă, altul pentru lumină. Drept în mijloc îi Casa Ploii, da’ îi mai zice și Casa Păsării de Foc, și acolo scrie așe (cu voce gravă, de parcă ar recita din Rilke): ‘Aici se află centrul lumii pentru o clipă, o zi, sau de-acum înainte’.

Am urmat indicațiile întocmai. Atenți la detalii, ne-am plimbat cu Doru vreo două ceasuri, ne-am minunat, am fotografiat, am căzut pe gânduri, dar ne-am și hihăit ca proștii, dându-ne seama că ne lipsesc organele de percepție pentru interpretarea unei astfel de lucrări.

Ba chiar ne-am înnoroiat urcând pe dealul opus, unde era un fel de cătare romboidală, prin care puteai contempla mai bine ansamblul.

Am concluzionat că a meritat să ajungem în centrul lumii, parte integrantă dintr-o instalație poetică a unui visător profesionist care, pornind de la niște schițe de atelier, a transformat o bucată inutilă de deal într-un ansamblu mistic unde, potrivit autorului, se amestecă: poteci pentru inițiere individuală, oglinzi pentru autoreflectare, icoane pentru vestiri și prevestiri, clopote ale tăcerii, trepte ale semănătorului precum și altele, pe care vă invit să le descifrați singuri mergând acolo sau citind aici.

*

2. Istanbul – Răsărit și Apus

Am pornit spre Istanbul încetișor, mai la început cu trenul până la București, ca să am timp să citesc. Pe trenurile românești, timpul se lungește ca guma de praștie, mai ales când se strică locomotiva și ești condamnat să aprofundezi două ore peisajul de pe geam, încercând să înțelegi ce a vrut să zică autorul.

Timp de vreo 12 ore, cu mici pauze, am înțeles ce a vrut să zică Orhan Pamuk, în Istanbul.

Istanbul e orașul natal al lui Pamuk, unde el trăiește și azi, nu departe de celebra Piață Taksim, în cartierul Nișantași. Starea sa de reverie vine din tensiunea permanentă a acestui oraș care, deși rupt în două de Bosfor, aparținând deopotrivă Europei și Asiei, rămâne cumva perfect autonom.

Inima locuitorilor e și ea împărțită: jumătate e străbătută de vinovăție, umilință și invidie, pentru că văd cum dispare o mare cultură și un mare imperiu, iar jumătate aparține unei imitații palide și mizere, de rangul doi, a civilizației occidentale.

Din această contradicție izvorăște timid, aproape nevăzută, melancolia orașului Istanbul, ca amprenta mată a buzelor unei fete frumoase pe un pahar de vin alb și rece, într-o zi de vară.

Vreme de câteva zile, Istanbulul a fost ca un vis. Știind că e imposibil să cuprinzi prea multe dintr-un oraș de aproape 20 de milioane de locuitori, am ales să bat exclusiv străzile care mă chemau, fără hartă, de multe ori fără să am habar unde mă aflu.

Rătăcirile benevole fac parte din programul obligatoriu atunci când călătorești doar de plăcere.

Am mâncat cioban salat, sendviciuri cu pește proaspăt pe sub poduri, m-am uitat la pescari, am băut ceaiuri pe terase de unde se vedeau vapoare mari traversând prin Bosforul magnetic, iar ca bun turist, am bifat Turnul Galata, districtul genovez și, normal, m-am numărat printre cei peste 3 milioane de oameni care vizitează anual Hagia Sofia.

Însă peste tot pe unde am umblat, până și în cele mai triviale locuri, cum ar fi Marele Bazar, am iscodit după sursa tristeții lui Pamuk.

I-am căutat semnele dimineața devreme, încercând din răsputeri să mă trezesc împreună cu orașul, le-am căutat printre ruinele imperiului, în cea mai proastă lumină a amiezii sau în asfințitul legănat de apele Bosforului, așa cum cauți prin casă un obiect care „te strigă”, despre care știi că trebuie să fie pe undeva, doar că nu dai de el nicicum.

Ce am reușit să produc, fotografic vorbind, nici măcar nu contează; importantă e doar această gimnastică a sincerității de a te lăsa pradă străzii, agățat strâns de o idee, întocmai ca un naufragiat de o buturugă. Am rămas nu cu selfiuri, ci cu o atmosferă interioară aproape imposibil de surprins în imagini.

Spune Pamuk: „Istanbul este un oraș îmbătrânit, care pălește, copleșit de umilință, de sărăcie și melancolie, îngropat progresiv în ruinele, în cenușa unui imperiu prăbușit”.

Într-o zi, mă voi întoarce acolo să scormonesc mai adânc după această stare de tristețe împăcată cu sine, căreia în turcește i se spune frumos hüzün.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€