Tatiana Țîbuleac: „În America Latină sunt mai populară decât în România”

Cosmin Perța

Colaborator

Tatiana Țîbuleac s-a născut în 1978 la Chișinău, Republica Moldova. Este licențiată în jurnalism. A devenit cunoscută în 1995, ca scriitoare a rubricii Povestiri adevărate din cotidianul Flux. În 1999, s-a alăturat echipei de la PRO TV Chișinău ca reporter, editor și prezentator de știri și a lucrat în Moldova pentru UNICEF. Din 2008 locuiește la Paris.

Am vorbit cu ea despre copilărie, scris, succes și cum se simte un scriitor atunci când este mai celebru în America Latină decât acasă.

Reporter: Te-aș ruga să începem prin a ne povesti puțin despre Tatiana copilul și adolescenta, despre primele ei contacte cu lumea și poate despre câteva momente marcante care te-au transformat în femeia de acum. Cum a fost evoluția ta personală?

Tatiana Țîbuleac: Problematic început de discuție, încerc să evit întrebările despre vizibilitate, bani, tiraje. Orice aș răspunde, va fi greșit. E greu de crezut că un scriitor care are succes nu și l-a dorit și nu a făcut nimic pentru asta.

E și mai grav când succesul a venit pe nemuncite, așa ca în cazul meu, după prima carte, la nici patruzeci. A fost o perioadă în care îmi venea să îmi cer scuze pentru fiecare premiu, pentru tot. De fapt voiam doar să scriu, apoi nu am mai vrut nici să scriu, ci pur și simplu să uite toți de mine. Mare noroc cu câțiva oameni deștepți, bătrâni și umblați prin lume, care cu umor și detașare m-au readus la normalitate. După a doua carte, am stins lumina și am comunicat foarte puțin. Atunci am revăzut atitudini, m-am îngrășat, am început să grădinăresc și mi-am triat prieteniile, mai ales prietenii. 

Cum eram copil? Timidă, neîncrezătoare, convinsă că sunt urâtă și nepricepută, că ceilalți copii mă vorbesc pe la spate. Cum am fost adolescentă  - toate de mai sus plus rușinea pentru propriul corp, frica de interacțiune fizică, sentimentul neapartenenței. M-a ajutat mult primul serviciu. Eram studentă și am început să lucrez la un ziar. La început după ore, apoi în timpul orelor. Făceam de toate acolo – corectură, traduceri, horoscoape, poșta redacției.  Era un ziar mic, a fost bine. A urmat un ziar mai mare, apoi PRO TV. Ca să nu lungesc alineatul – jobul a fost mereu ascunzișul perfect. Tot acolo mi-am făcut și prieteni pe viață. Când m-am mutat la Paris, toți îmi spuneau că viața mea se va schimba radical. Nu s-a schimbat. Am rămas aceeași, am aceleași frici și complexe, doar că acum am alt ascunziș - familia.  

- Trecerea la televiziunea marchează practic momentul în care devii cunoscută. Scriai și literatură în perioada aceea? 

- Nu știu dacă jurnalismul este un exercițiu pentru literatură, probabil depinde de literatură. Dacă scrii ficțiune, nu cred că te ajută prea mult. E drept că jurnalismul te antrenează să ții în frâu o poveste, simți imediat când ceva lipsește sau este în plus. Dar simțul acesta îl poți avea și venind dintr-o altă profesie. Pe mine jurnalismul m-a ajutat în sensul temelor. Se spune că scriitorii adevărați fac research înainte de a scrie o carte, eu nu am făcut asta, ci am folosit amintirea anilor mei de reportaj.   

- Ai debutat în 2014 cu „Fabule Moderne”, despre care se știe mai puțin, dar a doua ta carte, „Vara în care mama a avut ochii verzi” a avut un parcurs fulminant, a convins cititorii și agenții străini cu repeziciunea unui bestseller al unui scriitor consacrat. Te-ai așteptat la o astfel de receptare? 

- Nu m-am așteptat. Mie în genere îmi lipsește îndrăzneala - și în gânduri, și în acțiuni. Nu sunt o persoană curajoasă, militantă. Mă urnesc cu greu, mă asociez rar, nu am spirit de echipă. De cele mai multe ori când fac ceva, sper să trec neobservată, să nu fiu în centrul atenției. Urăsc scandalurile și hăituielile colective, chiar și atunci când sunt necesare. Mă gândesc de fiecare dată că sunt eu în locul celui jupuit, nu știu de ce îmi este mai simplu să mă văd în rol negativ.

De ce mor pacienții cu AVC din România. La niciun spital din țară nu există serviciu de gardă pentru o intervenție care i-ar putea salva

În spitalele din România se fac și de 5 ori mai puține intervenții care pot salva viața unui pacient cu AVC față de recomandările europene. Lipsesc serviciile de gardă, centrele speciale sunt prea puține, iar finanțările insuficiente.

Cursurile de investiții care îți promit că te fac milionar printr-o formulă magică. Cum operează firmele de „pariuri la bursă”, ale căror proprietari se filmează în avioane de lux pentru Tik Tok

O firmă care își face agresiv reclamă pe internet spune că are în buzunar o „metodă revoluționară” de a juca la bursă. Pentru a ajunge la acest secret, trebuie însă să plătești 10.500 de euro pentru un „program de mentorat.”

În scris e altceva, acolo îmi dau drumul, acolo sunt firească. Mă gândesc că poate de asta sunt violentă și plină de cruzime (vorba criticilor) în scris, ca să nu fiu astfel în viața reală. Sunt o fire impulsivă, știu și încerc să schimb asta. Cât despre „parcursul fulminant” – îmi pot explica doar parțial unele lucruri. În Moldova s-ar putea spune că succesul a venit pentru că lumea mă știa de la TV. Însă cititorii mei nu sunt neapărat cei care își amintesc de mine de la TV. „Vara” a triat rapid lista mea de urmăritori – mulți pur și simplu nu au înțeles cartea asta în contextul basarabean. Dar au venit alții.

În România însă nu mă știa nimeni. În Spania nu mă știa nimeni. Apropo, în America Latină sunt mai populară decât în România. „Vara” a ajuns la zece ediții, nu mai fac calcule, e enorm. Se montează spectacole, emisiuni întregi la televiziuni, pagini întregi de ziare. „Grădina" la fel – prima ediție s-a vândut în câteva zile, înainte de lansarea oficială.  

Tu spui „agenții literari”. Până la agenți au fost în primul rând cei care au scris și au vorbit despre carte absolut dezinteresat. Critici, scriitori, jurnaliști și bloggeri cu care nu mă văzusem niciodată, cu unii nu m-am văzut nici până astăzi. Știu că în România nu e de bonton să mulțumești celor care te laudă, eu le mulțumesc. Așa cum le scriu și scriitorilor cărțile cărora le citesc și îmi plac. Mi se pare un gest normal, scriitorul nu e un monument care există doar pentru a i te închina. Nu e nevoie să trimiți oamenilor vin și hălci de carne, două cuvinte sunt suficiente. Este timpul lor, efortul lor, dar beneficiile sunt ale tale.

- Cum îți alegi subiectele? Ce te interesează să decupezi din realitatea înconjurătoare și ce elemente noi aduci? S-a vehiculat în legătură cu proza ta termenul de autoficțiune. Este biografia o piatră de temelie validă pentru construcția unei ficțiuni?

- Totul este autoficțiune, știi bine. Chiar dacă scrii despre altcineva, treci prin tine, ești filtrul. Eu pornesc mai puțin de la poveste și mai mult de la emoție. De la o imagine, de la un cuvânt, o frază. Nu scriu despre mine, pentru că nu am ce scrie, dar ceea ce scriu vine din mintea mea, din anxietățile mele. De ce Alecksy este violent, de ce Mama bea, de ce Lastocika se teme de sărăcie? Eu știu de ce, dar poate fi numită și autoficțiune.  

- Nu o să te întreb dacă Parisul este un loc bun în care să scrii, dar aș vrea să știu dacă ai conexiuni cu viața literară pariziană. Dacă ai prieteni în rândul scriitorilor francezi, dacă participi la evenimente și mai ales dacă influența inevitabilă franceză nu devine atât de pregnantă încât să îți transforme nu doar mentalitatea, ci și modul de a scrie.

- Uite, mie îmi place să fiu singură. Nu este un moft, nu este o necesitate, este o plăcere. Așa am fost de mică. Îmi place să am casa doar pentru mine, să citesc în liniște, să merg la cinema singură, să mă așez la o terasă și să mănânc ceva bun, cu un pahar de vin, în timp ce mă uit la trecători. Spun asta în încercarea de a răspunde onest la întrebarea cu conexiunea.

Merg la expoziții, la lansări, la tot felul de evenimente, dar înseamnă asta că sunt conectată? Cunosc mai degrabă diplomați francezi decât scriitori, vin din altă viață, din cea a soțului meu. M-am întâlnit cu scriitori francezi la festivaluri, am schimbat două trei complezențe și ne-am despărțit străini. Conexiunea se face prin cărți. Faptul că am băut o cafea cu Pascal Bruckner nu înseamnă că îl cunosc mai bine decât după ce i-am citit cărțile.

Nu-mi place să mă bag, deși trebuie să recunosc că la început am trimis cartea câtorva persoane și azi aș fi preferat să nu o fac. Sunt oameni absolut normali, au fost tare decenți, dar dacă i-aș întâlni pe stradă, i-aș evita. Nici în România nu cunosc mulți scriitori, în sensul ca i-aș suna și le-aș zice: sunt în România, hai sa mâncăm împreună. S-ar aduna vreo zece inimi, dar le sunt recunoscătoare că există. Corespondența cu acești oameni este o bucurie pentru mine. 

- Ce sfaturi ai da unor prozatoare sau prozatori la început de drum din Republica Moldova sau din România? Mai ales în ceea ce privește publicarea și promovarea.

- Cred că s-a înțeles deja că nu am vreun sfat sau vreo strategie. Să scrie și să se bucure de scris, uneori rămâi doar cu bucuria scrisului. Acum anume asta îmi lipsește și mi se pare că am pierdut ceva exrem de prețios.   

- La ce lucrezi acum? La ce să ne așteptăm în viitor?

- Am un început de carte, un personaj pe care îl iubesc, vreo trei posibilități, nimic concret după cum vezi.  

- Ultima și cea mai scurtă întrebare: în ce crezi?

- Cred în lucruri făcute fără un gând ascuns. 

***

Tatiana Țîbuleac a debutat ca scriitoare în 2014 cu o colecție de nuvele Fabule Moderne, de la Editura Urma Ta, Chișinău. În 2017 a apărut primul ei roman: Vara în care mama a avut ochii verzi, Cartier Publishing House. A primit premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova, premiul revistei literare Observator Cultural din București și premiul Lyceum la festivalul FILIT din Iași. Romanul a fost tradus în șapte limbi. În Spania a primit premiul Booksellers Recommend 2020 pentru ficțiune și Premiul Calamo. Grădina de sticlă este al doilea ei roman și a câștigat Premiul UE pentru literatură în 2019.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€