Tatiana Niculescu: “Nicio poveste, adevărată sau închipuită, nu e spusă definitiv o dată pentru totdeauna”

O franțuzoaică descoperă o dragoste tulburătoare, îngropată în povestea familiei sale materne, și asta îi deschide o poartă către o altă epocă dintr-o altă țară. O tânără orfană, scoasă la licitație pentru a fi măritată, evadează și devine soția salvatorului ei englez, alături de care va explora Africa. Fire nevăzute leagă povestea a doi tineri, care se sinucid într-o cameră de hotel din Europa, cu destinul unui boier român.

Tatiana Niculescu le spune „minibiografii sentimentale” acestor povestiri de dragoste, reconstituite din amintiri de familie, istorii insolite și mărturii. În volumul publicat recent la Editura Humanitas, autoarea explorează și recompune șapte astfel de iubiri: misterioase, vechi și, mai ales, nepovestite.

Reporter: Un film al lui Spike Jonze (Her) începe cu această afirmație: The past is just a story we tell ourselves.

Ați simțit, în timp ce scriați aceste istorii ale unor iubiri, că le și fixați într-un fel, că le oferiți o consistență sau o durabilitate de care poate n-au avut parte? Sau ele rămân doar niște istorii (aproape) fictive?

Tatiana Niculescu: Ideea că trecutul e o poveste pe care ne-o spunem nouă înșine e la fel de valabilă ca aceea că istoria o scriu îndeobște cei care nu au trăit-o sau că istoria este în mod obiectiv subiectivă, adică poveste spusă dintr-un anumit punct de vedere.

Cele șapte povestiri din Nepovestitele iubiri pot fi încadrate în categoria ficțiunilor istorice, dar ele sunt destul de diferite: unele sunt reconstituiri de epocă, altele sunt repovestiri din perspectivă diferită decât cea oficial acceptată, altele sunt povestite acum pentru prima oară pentru că nu au putut fi povestite altfel sau altcândva.

De pildă, prietena care mi-a împărtășit povestea ei franco-română de familie, cu care se deschide volumul, a avut dorința expresă ca povestea să fie scrisă, să rămână undeva consemnată.

Când i-am trimis-o în traducere, a avut cea mai emoționantă reacție la care m-aș fi putut aștepta: mi-a scris că acum, în sfârșit, în paginile unei cărți, bunicii ei materni își vor trăi iubirea în pace, așa cum nu au avut voie în vremea lor și că acesta este, într-adevăr, un miracol al literaturii.

– Cum ați avut ideea acestei cărți? Poveștile pe care le spuneți au ajuns la dvs într-un fel sau altul. Ce v-a determinat să le scrieți în această formulă și să le reuniți într-un volum?

– Scriind de ani buni biografii ale unor personalități interbelice, am dat adesea, în cursul documentării, peste istorii, întâmplări și vieți care mi s-au părut extrem de interesante, dar care nu încăpeau în ceea ce scriam atunci.

Le-am păstrat însă cu gândul să revin la ele într-o formă sau alta. Prietena franțuzoaică despre care vă spuneam a declanșat, cu povestea ei adevărată, proiectul acestui volum.

Spre deosebire de biografiile pe care le scriu și care au în spate cronologii, nenumărate fișe de documentare, documente de arhivă și un stil mult mai riguros, aceste povestiri sunt exerciții de imaginație libere și conțin o doză de contrafactualitate, de „ce-ar fi fost dacă…”

– Credeți că, într-un fel sau altul, iubirile secrete găsesc un fel de se mărturisi, de a fi spuse și cunoscute?

– Da. Cred că istoriile secrete de familie, adesea dureroase, și care tocmai de aceea sunt nespuse, își găsesc uneori o formă de exprimare peste generații și, prin povestire, vindecă traumele trecutului.

– Se poate spune că ați “trăit” și dumneavoastră aceste iubiri? Ce rămâne în urma lor, după ce le-ați scris?

– Le-am trăit pe fiecare dintre ele, așa cum încerc să retrăiesc viețile despre care scriu în biografii, punându-mă în pielea celor care le-au trăit nemijlocit și dorind să-i înțeleg cât mai bine.

Mi-ar plăcea ca în urma lecturii acestor povestiri, cititorii să cadă pe gânduri și să dea o definiție proprie iubirii. Apoi să-și închipuie variante vindecătoare ale poveștii lor de familie. 

– Cum v-ați simțit în postura autorului care adaugă bucățele de ficțiune unor indicii reale? Ce sunt aceste “povestiri nepovestite” pentru dumneavoastră, autorul?

– Nu mi-am propus să îmbrac sâmburi de adevăr în veșminte ficționale, ci să construiesc variante la fel de plauzibile ca cele îndeobște acceptate ale unor povești de dragoste.

De aceea, în introducere, mă refer la filmul Rashomon al lui Kurosawa, deși asta face orice scriitor de când lumea atunci când se inspiră dintr-un fapt real pentru o nuvelă, un roman, un poem.

Ce sunt aceste povestiri pentru mine? O poartă sau, dacă vreți, un portal către multiple universuri posibile ale vieții și ale emoției.

– Care este povestea care v-a dat cele mai contradictorii sentimente?

– Vedeți, pe măsură ce trece timpul într-o viață de om, detaliile a ceea ce povestim despre noi se modifică. Asta nu înseamnă că mințim, dar în minte, în suflet, lucrurile ni se așază altfel în funcție de vârsta și experiența acumulate.

De aceea, nicio poveste, adevărată sau închipuită, nu e spusă definitiv o dată pentru totdeauna. Și aici intervin sentimentele contradictorii în reconstituirea Nepovestitelor… mele.

Am încercat ca, în fiecare dintre ele, să spun povestea din punctul de vedere al cuiva care se îndoiește de totala credibilitate a versiunii ințiale, unanim acceptate, a fiecărei istorii. Acest demers a fost însoțit însă de contradicții și de tensiunea de a asigura plauzibilitatea tuturor variantelor.  

– Ați simțit că vreuna din aceste povestiri vă “scapă” de sub control, că se scrie mai degrabă singură?

– Nu. Ce scapă însă de sub controlul oricărui scriitor, și e firesc să fie așa, este lectura pe care o vor da cititorii scrisului său. Se poate întâmpla ca unii – din varii motive – să înțeleagă pe dos lucrurile sau să proiecteze asupra lor propriile preocupări, obsesii, temeri ori prejudecăți.

– Vă atrage ceva special la biografii? Citiți la rândul dumneavoastră biografii? Cum ajungeți la personajele cărților dvs, v-au fascinat dinainte sau alegerea lor e dependentă de alte criterii?

– Dacă nu m-ar atrage viețile oamenilor, n-aș scrie biografii. Mă atrag și mă interesează istoria trăită, felul în care marile evenimente își pun amprenta asupra unui destin sau modul în care relațiile de familie configurează viața cuiva.

În general, merg contra curentului, adică mă intrigă și îmi stârnesc chiar un fel de compasiune personalitățile „clasate”, cele despre care credem că știm tot, cele cărora le-am pus etichete și față de care ne simțim confortabil crezând că le-am înțeles, în bine sau în rău. 

– Care este primul lucru pe care vă doriți să-l faceți după ce trece pandemia? Cum intuiți că va fi lumea post-pandemie?

– După ce trece pandemia, am de gând să călătoresc, dar chiar nu știu cum va fi lumea post-pandemie. Aș bănui, dacă e să mă iau după experiențele colective din istorie, că nu vom păstra nici memoria, nici lecțiile acestei perioade.

***

Tatiana Niculescu a fost prezentator, editor și redactor șef pentru BBC și, pentru o scurtă perioadă, purtătorul de cuvânt al președintelui Klaus Iohannis, la începutul primului mandat al acestuia.

A scris romanul non-ficțional Spovedanie la Tanacu, după care a realizat regizorul Cristian Mungiu lungmetrajul După dealuri. A scris și publicat biografiile unor personaje controversate precum Arsenie Boca, Corneliu Zelea Codreanu sau Nae Ionescu. Nepovestitele iubiri poate fi găsit aici.