Țara mea de plastic / Țara mea de dor

Voicu Bojan

Redactor

La scăldat.

Suntem pe cărarea numită de localnici Ursoaica, în miezul pădurii. Pare o ditamai sălbăticia, pe unde cândva umblau numai urși. Un fel de filmul ăsta la modă, cu „România neîmblânzită”, doar că fără animale.

E un film cu oameni pe care-i doare la bască de neîmblânzire, fiindcă ei au știut exact cum să-și îmblânzească arealul și oamenii-slugi din subordine.

E un film cu băieți corupți până-n măduvă, cu primari braconieri, cu pădurari „în blană de oaie”, cărora trebuie să le dai lunar dreptul dacă vrei să calci prin pădure.

E un film cu ţara asta care, uneori, seamănă cu o tarla fără stăpân.

Cărarea trece fix pe unde a picat copacul pe Vasile, de i-a făcut zob ambele picioare. Și-acuma tot în cârje umblă, săracul. Noroc cu 112. Că dacă 112 nu era, nici Vasile nu mai era. Tăia păduri împreună cu îngerii, cum se zice.

Jumătate din copaci sunt deja plecați. Pe restul i-a marcat pădurarul cu câte o plăcuță galbenă, înseriată. Urmează tăierea. Că nenea austriacul a negociat deja parchetul respectiv cu cine trebuie, şi pe bani buni.

Doar Taff-ul, regele pădurii, mai trebuie să apară. Totul, la ceas sortit de lege și de datini străbune.

Azi, însă, nu ne pasă. Dezastrele sociale nu ne ating. Mergem să ne scăldăm în pârâul acela frumos care coboară drept printre două dealuri, în miezul pădurii.

E cald, și în suflet ţi se insinuează starea aceea de bine, care te face pentru o clipă să-ți pierzi orice brumă de rațiune. Pe cer, numai baloturi imense, din vată de zahăr, toate! Viața pare chiar frumoasă.

Suntem trei băieți transpirați, având un șampon la purtător, că doar ieri am urcat tot muntele pe biciclete. Undeva, cumva, ar trebui să ne mai și spălăm.

Pădurea miroase a verde. În sfârșit, ozon. Desprindere de realitate. Întoarcere la origini. Lepădare de lume și de haine. Pentru o clipă, extaz.

Apa rece de munte turnată direct în cap și mirosul de shower gel cu aromă de cocos umplu pădurea de fagi. Redarea demnității umane.

În aer e o puritate, cu clipocit și ciripit, care, împreună cu senzaţia aia de curăţenie corporală, creează efectul de fior patriotic.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Toscana. Desant de primăvară în inima frumuseții.

Socoteala de acasă: Măreția Domului lui Brunelleschi din Florența, Galeria Uffizi cu toate ungherele și comorile ei nesfârșite, Michelangelo, Botticelli și Caravaggio, drumul pe jos până la Siena pe Via Romea del Chianti și vinurile aferente, potecile șerpuind printre semețe palazzo din piatră în vârfuri de deal, livezi de măslini și podgorii nesfârșite poleite în lumina de primăvară a Toscanei.

Cărarea, însă, ne duce în amonte, pe pârâiaș. Acesta se deschide mai sus, pe platou, într-un soi de estuar. De fapt, e un mic lac de acumulare din care se scurge dușul nostru natural.

Acolo, ce să vezi? Înghesuite, la grămadă, peturi, pempărși, doze, geci, țigări, pungi, polistiren, sticle, papuci, jucării, plus o carcasă de oaie cu mațele revărsate, lângă o juma’ de roată de tractor.

În toate astea ne-am scăldat noi trei ceva mai jos, ca niște idealiști. Nu ne-am imaginat că la 1300 de metri altitudine poate fi așa ceva.

La șes, acolo unde apa duce totul, da, dar nu aici în vârf de munte, unde zboară acvila. Luați de val, am uitat pentru o clipă că țara toată e o mega-rampă de gunoi.

Așa le trebuie preacuraților! Orășeni fără minte… Niște idioți scăldându-se-n zeamă de pempărși.

La cadouri.

Iarna e urâtă, în general, dar mai ales atunci când săraca țara e neașezată şi nu este zăpadă. Noroc că există Crăciun și An Nou, o licărire de ceva curat, ca aceea din ochii pruncilor încă necontaminați de social media.

Gropile-s cenușii, cu muchii dure, care reverberează direct în planetare. Drumurile taie dealuri golașe, așteptând însămânțări dintr-o primăvară care pare că nu va mai veni niciodată.

Peturile de suc și bere râd din șanțuri, lângă doze. Câinii-s doar ghemotoace de blană fără chip. Pomii par uscați pentru totdeauna. Casele, moarte și reci. Pământurile, sterpe.

Iar oamenii, fantome preumblându-se ca prin Hades în ceața dintre ogradă și abeceu, după o litră de ulei.

Comasați în mașini, voluntarii și-au luat fiecare tirul cu cadouri în primire. Se duc de la o școală la alta și descarcă pachetele pe bază de liste.

E o acțiune clasică Tășuleasa Social: Camionul de Crăciun se petrece aproximativ la fel, de mai bine de 10 ani. Atât de mecanic, încât nimeni nu mai concepe că într-o zi s-ar putea să nu mai apară. Păi ce, Moș Crăciun iese la pensie vreodată?

Prin organizația Die Johanniter, copii din Germania adună tot anul cadouri pentru copii din România.

E un fel de Plan Marshall dat mai departe, pe care, de fiecare Crăciun, îl împlinesc nişte voluntari și niște tiriști dedicați care, în loc să stea acasă la cârnați și bere, bat drumul până în satele sărmane din mândrul Ardeal.

În iarna asta, 23.000 de școlari din Ardeal au primit fiecare, în mână, un pachet cu alimente și jucării cântărind în jur de 14 de kilograme.

Ca să descarci un tir întreg cu zeci de tone de cadouri nu e de colea. Îți trebuie spate, brațe și genunchi.

Dar priveliștea de sus, spre copilașii care așteaptă să-și audă numele strigat, așa cum probabil o să se petreacă și cu credincioșii la Judecata de Apoi, e o mega-infuzie de energie.

Apoi vin doamnele profesoare, toate coafate și numai zâmbet: „Dar vă rugăm, poftiți în sala profesorală, v-am pregătit niște sarmale. A, și un mic moment artistic, cu corul nostru de colindători. În costume populare. Da’ mai serviți niște cozonac… O cafea?”

La Camionul de Crăciun, înghesuiala e mare, ca la plăcinte. Bucuria dă pe-afară. Părinți sărmani, cu mulți copii, vin să ia cadourile cu roabe și căruțe trase de gloabe scheletice.

Părinți bogați vin cu mașini lucitoare și o afectare aferentă. Le atârnă-n priviri la fel cum li se leagănă cruciulițele de pe parbriz.

Dar acțiunea e democratică, iar copiii sunt declarați egali, deși, în realitate, nu sunt deloc. La fel ca gospodăriile dintr-un sat. Acolo unde știm prea bine că majoritatea au încă veceul în fundul curții, doar că uneori acesta nu se vede de BMW-ul din faţa geamului.

În fiecare an, ca să nu tragă a ajutoare de anii ’90, Tășuleasa insistă ca acțiunea Santa’s Truckers să aibă o continuare în primăvară.

Toți copiii care au primit un cadou sunt invitați să devină voluntari pentru o zi. Ba să ecologizeze, ba să planteze un pomișor, ba să vopsească gardul școlii etc.

Însă ideea de anul ăsta le-a întrecut pe toate. Fiecare copil a trebuit să adune, de unde știe, un sac plin de plastic.

Iar ziua groazei, 14 aprilie 2018, denumită grațios „Ziua Bună! Ziua Voluntarilor Mici”, s-a petrecut așa.

La plastic.

În curtea Vămii Cluj e un plop imens. Ei bine, sâmbătă, 14 aprilie, pe la ora 3 după-masă, când tonele de plastic ambalate în saci ecologici au început să-l cuprindă și să se cocoațe pe el, am cedat psihic și, ca un laș, am plecat.

Nu mă mai puteam suporta, ca atunci la munte, când cu scalda-n pempărși. Trebuia să fac un duș lung și cu mult șampon. Asta în timp ce vechea mea prietenă Cătălina își făcea un selfie cu plopu-n spate.

Voluntarii descărcaseră doar vreo 8 dintre cele 30 de tiruri și camioane care umpluseră curtea Vămii, venind din 5 județe și 174 de școli, cu misiunea declarată de a salva țara de la dezastrul ecologic în care se bălăcește bine-mersi.

Ce vedeam acum era doar vârful aisbergului.

Contemplând plopul ăla, am început să gândesc pe dos: oare cum ar fi ca toate tonele astea de plastic să meargă acum înapoi, la mama lor, de unde au fost culese? Atunci m-am îngrozit.

Ziua asta bună a început la 6 dimineața. Eram repartizat pe Ruta 1 a operaţiunii, în satele dintre Cluj şi Reghin pe care le ştiam prea bine de la împărțitul cadourilor de Crăciun.

Sunt sate foarte poetice, de deal, văduvite de păduri, cu vaste terenuri agricole, cu mici lacuri înconjurate de stuf și cu un aer de sfârșit de lume, de tăiat vene încetuț, ardelenește, temeinic.

Ești la doar 40-50 de kilometri de marea metropolă IT-istă și parcă ai aterizat în bătătura cuiva, printre acareturi și găinaț.

Satele sunt în plină criză demografică, populate mai mult de bătrâni care așteaptă stingerea și, pe alocuri, de orășeni care își pregătesc ieșirea din scenă întorcându-se la origini, printre straturi de măcriș.

Satele au exact numele care li se potrivesc: Cătina, Geaca, Sucutard, Pălatca, Vaida-Cămăraș, Căianu și Suatu. Le-am luat la rând pe toate.

Am fost o echipă de 8 voluntari, cu misiunea de a umple un tir cu remorcă, închiriat pe bani mulți. Toți șoferii vor curse pă Spanie, nu să adune gunoaie de acasă. Așa că bombăne, pufăie și așteaptă să se termine.

Camioanele vor totaliza 4060 de kilometri, de pe care s-au adunat 60 de tone de plastic, încărcate şi apoi descărcate de peste 200 de voluntari.

Doamna de română, care în iarnă era numai zâmbet, acum e țeapănă de parcă tocmai a înghițit un arici de mare. Are o linie orizontală în loc de gură și foc în privire. Ca focul îi e și părul vopsit.

„Mda, bine ați venit… Serviți o cafea, o apă? Nu ne-a fost ușor, să știți. Părinții s-au cam enervat. Că cică elevii nu sunt gunoierii satului.

Unii chiar și-au bătut joc dinadins, mai ales ăștia mari. Au umplut sacul rapid, cu 10-12 peturi fără dop, pline de aer, ca să scape mai ușor. Degeaba le-am zis să le turtească, să încapă mai multe-n saci. Dacă nu vor…

Acuma o să cărați aer proaspăt, de la țară, cu camionul − ce pot să zic? Nu’ș cine a avut ideea asta genială cu adunatul plasticului. Fiindcă, după ce plecați voi, potopul! Cui credeți că-i mai pasă?

Aveți cumva impresia că pe domnu’ primar îl interesează colectarea selectivă? În nici două săptămâni, tot plasticul o să fie la loc, că a venit căldura. Și la viteza în care trece la noi berea la pet…

Sper măcar să reveniți cu cadouri de Crăciun, să nu rămânem așa, de mândră minune”.

Doamna învățătoare e modestă și simpatică. Vorbește cu timiditate și lungește frazele parcă dinadins. Nu crede că ce spune ea poate avea sens și pentru altcineva. Dar are din plin.

„A fost poveste frumoasă asta, mi-a plăcut. Și cred că e utilă, are sens. Acum, că au adunat, poate se mai gândesc și copiii când aruncă peturi aiurea.

Ăștia micuţii îs ca plastilina. Un pic dacă te ocupi de ei, gata, reacționează perfect. Cu cei până-ntr-a patra mai e cum e. Dup-aia, parcă intră ceva în ei și se dă totul peste cap.

 Pe ai mei, din clasa a treia, i-am prostit cu un joc inventat de mine. Le-am zis că sticlele de plastic sunt dușmanii și că ei sunt super-eroi. Dacă vor să învingă, trebuie să scoată tot sufletul din dușmani. Iar sufletul e aerul.

Am strivit peturile cu mâna, apoi cu piciorul, ca să-i învăț cum să le facă mai compacte. Le-a plăcut teribil acest joc. Cum prindeau un pet, cum săreau cu picioarele pe el, ca să-l omoare.

Dar numai cu cei mici te poți juca așa. Cei mai mari sunt cinici, îți râd în față, apoi bagă iar nasul în telefoane. Sunt foarte greu de recuperat”.

Doamna directoare e genul de femeie-militar, impunătoare, cu părul tapat și o figură severă. Ține brațele grasulii pe umerii unei fetițe cu aer de premiantă. Parcă ar avea rol de scut protector. În jur, toți zâmbesc, de frică să nu-i iasă cumva din grații.

„A fost curios la noi. Copiii au luat totul foarte în serios. Dacă vă uitați la saci, sunt nominali. Și-a trecut fiecare numele și clasa. De frică să nu cumva să-i uitați de Crăciun, hehe… Am umplut două camere numai de peturi și de aluminiu.

Femeia de serviciu a adunat 9 saci numai din beciul școlii. Știți, e o ferăstruică cu o gaură mai mare, așa, în plasa de sârmă. No, de-a lungul vremii, copiii au tot băgat pe-acolo sticle de suc, doze… până s-a umplut beciul.

Nu ne vine să credem cât amar de plastic am putut aduna în doar o săptămână, fără cine știe ce efort. Bine că ni-l luați de pe cap. De-acum încolo, nu știm ce-o să facem cu el, că lumea-l pune în gunoi, la grămadă. Sau îl aruncă pe șanț”.

Fotografii: Voicu Bojan

Dacă-i întrebi pe copii cum au făcut rost de plastic, zic așa: „A fost simplu, am găsit peste tot. Am cules din ogradă, de pe uliță, din pârâu, din tău, de la bufet, de pe câmp”.

Le lipseşte din ochi sticlirea aia de la Camionul de Crăciun, dar li se pare mișto povestea. E sâmbătă, e cald, miroase a flori și a grătare. Nu prea are nimeni răbdare, e normal.

Sunt cam un sfert dintre copiii din iarnă. Unii vor să scape odată de saci, ca de un vis urât. Cei mai mici se despart greu de săculețul lor. Au apucat să dezvolte deja o relație.

La ușa camionului se face o coadă mare. Înăuntru suntem doar doi, cei care ne ocupăm cu aranjatul. Nu este aer, e cald, lipicios, şi pute vag a vomă amestecată cu suc dulceag, răsuflat.

Sunt înconjurat până la brâu de saci 100% biodegradabili. Nu departe, cocoțat aproape de tavan, Dani, ceva șef la Mercedes, compactează totul cum poate, ca să ne încapă.

Afară, echipa noastră trage greul cu organizarea, trierea şi legatul sacilor la gură. Sunt aşa: o muziciană, o basarabeancă stomatolog, o soție, o doamnă din București, împreună cu fiica ei, și o doamnă din Sibiu.

La ușă, ca la stup, se grămădește un munțișor de saci, până aproape nu se mai vede afară. La un moment dat, un elev entuziast îmi aruncă un sac în plină figură. Prost legat, sacul se sparge și îmi curge în cap.

Mă stropesc zoaie scurse din sticle fără dop. Pe buze simt gustul inconfundabil, cel puternic și amărui… doar pentru bărbați puternici.

Pentru o clipă, am revelația că tocmai m-a sărutat pe gură un drojdier fără dinți.

În pătratul de lumină se vede un deal de un verde crud. Îmi vine să o iau la pas peste el, fără să privesc înapoi și fără să dau vreo explicație cuiva. Și să sar în primul lac, îmbrăcat.

Dar nu pot. Sacii țopăie dement spre mine. Și Dani, transpirat, așteaptă cu mâna întinsă în tavan, ca să-i dau mai departe, să-i compacteze.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€