Tancuri și rachete de miliarde de dolari. Ce conține lista de cumpărături de armament a României

În timp ce toți ochii sunt ațintiți asupra impresionantei liste de cumpărături militare ale Poloniei, pe flancul sud-estic al NATO se întâmplă lucruri la fel de interesante. România și-a mărit radical cheltuielile militare și investițiile în infrastructură în ultima jumătate de deceniu, ceea ce ar putea face ca Bucureștiul și Varșovia să devină polul sudic și cel nordic al strategiei de apărare a flancului estic al NATO. 

Încet, fără să facă prea mult zgomot, România își reformează armata și s-a dotat deja cu capacități militare care îi permit să se simtă mai sigură în fața unei agresiuni venite dinspre est. 

Vrem să putem relata în profunzime despre viața de zi cu zi a românilor, așa cum e ea. Dacă e important și pentru tine, ajută-ne să o ducem la capăt! Orice sumă contează.

Cu toate acestea, în loc să se concentreze asupra infanteriei mecanizate și a echipamentelor grele, așa cum a făcut Polonia, România s-a concentrat pe achiziționarea mai întâi a elementelor de bază ale apărării cu rază medie și lungă de acțiune, favorizând apărarea antirachetă și artileria cu rază lungă de acțiune.

De asemenea, are o abordare mult mai lentă și mai graduală decât marile contracte spectaculoase anunțate de PiS în Polonia. Din păcate, mai sunt foarte multe de făcut, în special pentru dotarea infanteriei și a marinei, rămase în urmă, cu dotări vechi de zeci de ani.

Poarta Focșanilor, coridorul Suwałki al României

Deși mai are încă mult de lucru, România este acum într-o poziție mult mai bună decât în urmă cu patru ani, când un scenariu militar citat de CEPA arăta că apărarea sa s-ar fi prăbușit într-o singură zi în fața unui atac convențional din partea Rusiei.

Printre altele, țara noastră nu dispunea de infrastructura rutieră și feroviară pentru a muta rapid trupele, precum și de echipamentul militar necesar pentru a se apăra în așteptarea ajutorului NATO. 

Acest lucru ar fi permis forțelor invadatoare să preia controlul asupra unui coridor strategic cunoscut sub numele de “Poarta Focșanilor”, un pasaj cu o lățime de 60 de kilometri și o lungime de 85 de kilometri, mult mai puțin cunoscut decât coridorul Suwałki (fâșia de teren ce urmărește frontiera polono-lituaniană, între exclava rusească Kaliningrad și Belarus n.red.). Dar nu mai puțin important – acesta oferă acces la București, la țările din sudul Balcanilor și, de asemenea, blochează orice răspuns al trupelor NATO care vin dinspre vest.

De asemenea, România nu a fost în măsură să își controleze zona economică din Marea Neagră – cu o marină învechită, cu doar trei fregate vechi și fără baterii de coastă, nu ar fi putut face nimic împotriva unui potențial atac dinspre mare.

Lucrurile au început să se schimbe, deși încet și cu multă ezitare. Deși situația infrastructurii nu s-a schimbat în mod dramatic între timp, se lucrează pe sute de kilometri de șantiere, atât pentru autostrăzi, cât și pentru căi ferate modernizate. După peste 30 de ani în care s-a făcut foarte puțin, niciodată în istoria țării nu s-a construit mai mult, mai rapid și pe mai multe fronturi ca în ultimii doi ani.

Dacă se menține acest ritm până în 2030, programul extins de infrastructură al României va permite circulația rapidă atât a mărfurilor, cât și a echipamentelor militare peste Carpați, ca parte a Via Carpatia, care va lega flancul nord-estic al NATO de sud-estul său. 

De asemenea, Bucureștiul s-a lansat în propria sa campanie de cumpărături militare. Cu toate acestea, mai sunt încă lacune uriașe de acoperit până când România va deveni un furnizor net de securitate pentru sine și pentru NATO în regiune.

O chestiune de bugete

Pe hârtie, strategia militară a României corespunde obiectivelor NATO: Bucureștiul a alocat 2% din PIB pentru apărare în fiecare din ultimii șapte ani, ajungând chiar la 2,5% în 2023. În perioada 2017-2022, aproximativ 8,6 miliarde de euro au fost alocate pentru echipamente militare. Numai în 2023, suma a sărit la 3,1 miliarde de euro, ceea ce reprezintă un procent uriaș de 40% din bugetul total al Apărării. 

Strategia țării urmează să continue, cu aproximativ 40 de miliarde de euro rezervate pentru noua tehnologie militară până în 2035. Această sumă este mult mai mică decât cele 4% din PIB și 118 miliarde de euro pe care Polonia urmează să le cheltuiască până în 2035, dar permite totuși o schimbare radicală în ceea ce privește tehnologia militară a țării. 

Spre mijlocul deceniului următor, atât Polonia, cât și România ar urma să finalizeze modernizarea armatelor lor și ar deveni principalii piloni ai apărării Europei în est, împreună cu, sperăm, Ucraina.

Există trei direcții principale în care România a reușit să progreseze în ultimii 4 ani, mai mult decât realizează opinia publică. A invitat investițiile militare americane pe teritoriul său, și-a integrat forțele în structurile comune de apărare ale NATO și a demarat un program de investiții militare care să îi permită să se apere singură în cazul unui atac convențional, cel puțin până la sosirea în forță a trupelor și echipamentelor NATO.

Există și o diferență majoră față de Polonia: în timp ce polonezii au insistat pe offset, adică pe producerea unei părți cât mai mari din echipamente în Polonia, sau de schimburi comerciale compensatorii, România s-a grăbit să cumpere armamentul de care are nevoie fără să se preocupe prea mult de păstrarea sau dezvoltarea industriei militare autohtone.

În primul rând, România a primit pe teritoriul său investițiile americane în sistemul Aegis Ashore de la Deveselu, deja operațional, capabil să intercepteze rachete cu rază medie și intermediară de acțiune, dar și potențiale viitoare rachete balistice intercontinentale, precum și în Baza Aeriană Mihail Kogălniceanu din Dobrogea, în apropiere de Marea Neagră, unde sunt staționați 4.000 de militari americani.

Apoi, anul trecut, detașamente de luptători italieni și spanioli au fost staționate în România, executând misiuni de poliție aeriană alături de Forțele Aeriene Române. De asemenea, peste 600 de militari francezi au fost dislocați, alături de 200 de olandezi și 200 de belgieni, la Cincu, în mijlocul țării, în timp ce Sibiul găzduiește sediul Corpului Multinațional NATO din sud-est. În total, în România există 9 baze NATO, iar soldați din celelalte țări NATO sunt rotiți aici cu regularitate, așa cum și noi trimitem militari în alte țări aliate.

Cea de-a treia direcție înseamnă că România încearcă să-și modernizeze armata, aducând în același timp facilități de producție pe termen lung, mai ales în contextul invaziei Rusiei în Ucraina. Acest proces pare a fi foarte lent, însă dacă parcurgem lista de cumpărături a României înțelegem că următorii ani vor însemna o transformare masivă a Armatei, în condițiile în care măcar o bună parte dintre acestea vor fi duse până la capăt.

Propriile cheltuieli militare ale României

Ca parte a concentrării sale asupra apărării pe distanțe medii și lungi, România și-a retras flota de aproximativ 30 de MiG-21 vechi în 2023 și le-a înlocuit cu 17 F-16 Fighting Falcon M5.2R care au venit din Portugalia, urmând să fie actualizate ulterior la varianta M6.6. 

Alte 32 de F-16 M6.5.2 vor veni din Norvegia, ceea ce va duce numărul total de avioane la 49. Jumătate dintre noile avioane vor fi operaționale până la jumătatea anului 2024, iar cealaltă jumătate, până în 2025. De asemenea, România va dezvolta un hub regional pentru pregătirea piloților NATO, dar și a piloților ucraineni.

România a cumpărat 186 de rachete aer-aer AIM-120 AMRAAM cu capabilități BVR (Beyond Visual Range) și 299 de rachete AIM-9X Sidewinder cu rază scurtă de acțiune, permițând flotei sale aeriene să aibă suficientă muniție pentru câteva zile de luptă potențială până la sosirea ajutorului din partea partenerilor NATO.

În luna aprilie a acestui an, guvernul român a aprobat, de asemenea, un plan de achiziție de avioane de luptă F-35 Lightning II pentru forțele aeriene ale țării. Ministrul Apărării vorbește de o achiziție în două etape, pentru 32 de avioane de luptă, adică două escadrile. Primele avioane ar urma să fie livrate de producătorii americani în 2030, iar costul total al acestei achiziții ar urma să atingă 6.5 miliarde de dolari. Contractul nu a fost însă semnat încă. 

România are acum propriile baterii Patriot – 4 sisteme complete, precum și 56 de interceptoare PAC-2 GEM-T și 168 de interceptoare PAC-3 MSE, cu alte trei sisteme care vor fi livrate în anii următori. Întregul contract a costat România 4 miliarde de dolari, cea mai scumpă achiziție militară din istoria țării; cu toate acestea, cheltuielile au fost justificate – performanța impresionantă a sistemului împotriva rachetelor rusești Kinjal în Ucraina arată că alegerea a fost cea corectă.

De asemenea, România vrea să se doteze cu 41 de sisteme de rachete cu rază scurtă și foarte scurtă de acțiune (SHORAD-VSHORAD) în valoare de 4,2 miliarde de euro. Primele 12 dintre acestea trebuie să fie livrate înainte de 2030.

Va avea, de asemenea, două sisteme de apărare de coastă cu un total de patru lansatoare mobile. Contractul în valoare de 217 milioane de dolari a fost atribuit companiilor Raytheon și Kongsberg, ca parte a acordului dintre România și SUA privind sistemul de apărare costieră cu rachete de atac naval. Sistemul are o rază de acțiune de peste 200 km, ceea ce va permite României să își apere în sfârșit țărmurile Mării Negre începând din 2028.

România și-a încheiat prima rundă de achiziții cu un contract de 1,5 miliarde de dolari pentru 54 de baterii HIMARS, împreună cu 81 de sisteme de rachete cu lansare multiplă ghidată (GMLRS) unitare și 81 de GMLRS cu focoase alternative. Au fost deja primite 18 sisteme, aproape la fel de multe ca cele livrate Ucrainei până la începutul acestei veri.

Contractul include, de asemenea, 54 de sisteme de rachete tactice ale armatei (ATACMS) și 24 de sisteme de date tactice avansate de artilerie de câmp (AFATDS), care reprezintă sistemul de control al focului pentru HIMARS. Întregul pachet oferă României capacitatea de a lovi ținte aflate la o distanță de până la 300 km, cu baterii de mare mobilitate, care pot fi deplasate cu ușurință în terenul muntos al țării. 

Este pentru prima dată în istoria sa când România are de fapt capacitatea de a-și apăra Poarta Focșaniului de la distanță, cu artileria. De asemenea, bateriile HIMARS din Dobrogea ar putea lovi ținte de pe țărmul vestic al Crimeei, cel puțin în teorie.

În paralel cu dezvoltarea bazei pentru apărarea sa cu rază medie de acțiune, România a început să investească în mobilitatea forțelor sale terestre, actualmente bazată pe autocamioane extrem de vechi și pline de probleme.

În ianuarie 2018, a semnat un contract în valoare de 930 de milioane de dolari pentru 227 de vehicule de luptă pentru infanterie (IFV) Piranha 5, dintre care aproximativ 100 au fost deja livrate, majoritatea fiind produse în România. Un alt contract în valoare de 674 milioane de dolari pentru încă 150 de loturi Piranha 5 a fost anunțat în februarie 2023, ceea ce va duce numărul total de IFV-uri la 377 până în 2030.

Un alt contract de 3 miliarde de dolari pentru 246 de IFV-uri este în curs de pregătire. Principalii concurenți sunt ASCOD de la General Dynamics European Land Systems din America, vehiculul blindat Redback, fabricat de compania sud-coreeană Hanwha, și modelul Lynx, fabricat de Rheinmetall din Germania. Și acestea ar urma să fie asamblate în mare parte în România.

Cea mai dificilă investiție pentru Forțele Terestre Române constă în alegerea tancului principal de luptă (MBT). În prezent, România are doar 54 de tancuri TR-85M1 – versiuni românești modernizate în anii ’90 ale tancului sovietic T-55, incapabile să angajeze cu succes tancuri din generația actuală. De asemenea, are aproximativ 220 de tancuri TR-85 învechite, gata să fie folosite ca țintă de antrenament în loc să aibă contribuții semnificative în teren – unul dintre motivele pentru care nu a trimis niciunul dintre ele în Ucraina.

După ani de dezbateri, în mai 2023, România a anunțat că va cumpăra 54 de tancuri Abrams M1A2 și 12 derivate pentru 1 miliard de euro. Procesul de achiziție, care include muniție și simulatoare de antrenament, va începe la sfârșitul acestui an, dar se așteaptă ca toate tancurile să fie operaționale până în 2026. 

Este un număr mic în comparație cu cele 250 de tancuri M1A2 și 116 M1A1 cumpărate de Polonia, dar acestea ar trebui să fie doar prima fază a unui program mai lung. România nu se grăbește să cumpere mai multe tancuri până când nu reușește să integreze primul lot într-o strategie de apărare coerentă care să includă și elicoptere de atac, capacități de apărare aeriană cu rază scurtă de acțiune, o infanterie modernizată și, mai ales, capacități moderne de comunicare și control.

Apropo de infanterie, problemele majore legate de armamentul din dotare au făcut subiectul unui reportaj Recorder, care arată că neglijarea antrenamentului și dotării cu arme moderne a soldaților are un efect devastator asupra moralului acestora și asupra capacității lor efective de luptă în caz de nevoie.

Degeaba România iese în față cu cele mai moderne arme ale sale, dacă coloana vertebrală a armatei este neglijată. De la uniforme la capacitățile de comunicare, de la pistoalele din dotare la antrenamentele cu muniție reală, lipsurile cu care se confruntă soldații români sunt încă uriașe.

De asemenea, România vrea să adauge pe listă 54 de obuziere autopropulsate de 155 mm, pentru un preț total de 2 miliarde de dolari. Acestea ar urma să provină cel mai probabil din Coreea de Sud, K9 Thunder fiind liderul în cursa pentru artilerie. Din nou, un număr mic în comparație cu cele 600 de obuziere K9 comandate de Polonia de la sud-coreeni, dar planul este de a le produce și pe acestea în România, ca parte a planului de modernizare a industriei militare a țării.

Nu în ultimul rând, România a început să investească în programul său de vehicule aeriene fără pilot. În decembrie 2022, a fost semnat un contract de 380 de milioane de euro pentru 21 de drone Watchkeeper X. Dronele vor fi produse în România, cu ajutorul companiei israeliene Elbit Systems Ltd. În aprilie 2023, România a anunțat că va cumpăra 18 drone Bayraktar, pentru 290 de milioane de euro. Aceștia sunt doar primii pași în stabilirea unei capacități semnificative în domeniul dronelor, care încă lipsește României.

România, în curând un pilon de securitate în sud-estul NATO?

Deși majoritatea echipamentelor menționate mai sus vor fi operaționale până în 2030, există încă lacune mari în capacitățile militare ale României și multe eșecuri în implementarea strategiei de modernizare militară. 

După cum remarca pentru PressOne expertul în apărare Claudiu Degeratu, „România înregistrează întârzieri în realizarea unor obiective importante legate de programe majore, nu doar pentru Marina Militară. Pentru Forțele Terestre, avem întârzieri și la achiziția camioanelor militare și a transportoarelor blindate pentru infanterie, precum și la programul de drone. Nu voi menționa nici măcar problemele mai sofisticate – comunicații, comandă-control.”

Modernizarea Marinei Militare Române are cele mai mari întârzieri, deși, dacă s-ar finaliza, ar transforma România în a 3-a putere de la Marea Neagră, după Turcia și Federația Rusă. Cele patru corvete multifuncționale din clasa Gowind 2500, care ar fi trebuit să fie deja livrate României, nu sunt nicăieri.

„Autoritatea contractantă din Ministerul Apărării Naționale a aprobat luni, 7 august, anularea procedurii specifice aferente Programului de înzestrare esențial Corvetă multifuncțională, propusă prin raport de comisia de evaluare constituită”, se arată într-un comunicat emis de Ministerul Apărării luna trecută. 

După licitația din 2019 la care au participat Damen Group din Olanda și Naval Group din Franța (compania câștigătoare), niciunul din cei doi producători de vase de luptă nu a mai dorit să continue contractul. Timpul a trecut, costurile s-au mărit, așa că în orice scenariu Marina nu va avea aceste nave pe deplin operaționale înainte de 2028.

Între timp, generali americani precum Ben Hodges, fostul comandant al trupelor SUA în Europa, recomandă României să investească mai degrabă în drone aeriene și navale pe termen scurt, în loc să aștepte ani de zile până va avea vasele mari de luptă. Ben Hodges dă exemplul Ucrainei, care reușește cu succes, după invazia ilegală, să pună probleme uriașe pe mare Federației Ruse cu dronele navale și inclusiv să detecteze submarine și mine.

Totodată, Bed Hodges a recomandat României să coopereze mai mult cu Bulgaria și în special cu Turcia, a cărei Marină este considerată mai performantă decât flota rusă la Marea Neagră. 

Și alte achiziții pentru Marina Militară sunt încă la ani distanță de a fi realizate – România vrea două submarine din clasa Scorpene, pentru suma uriașă de 2 miliarde de euro, tot de la Naval Group, și două elicoptere anti-navă Airbus H215M, pentru un total de 150 de milioane de euro.

Pe lângă acestea, a anunțat deja un contract în valoare de 150 de milioane de euro pentru două nave MCM (contramăsuri de luptă împotriva minelor) din clasa Sandown, precum și un contract de 375 de milioane de euro pentru integrarea sistemului Naval Strike Missile (NSM), care include două lansatoare echipate cu patru rachete pe navă pentru un total de 48 de rachete NSM, implementarea unui sistem de management al luptei și crearea unui sistem radar de supraveghere 3D. Nu este clar cât de repede vor fi operaționale aceste sisteme, din moment ce noile corvete nu se văd la orizont. 

În timp ce rolul său ca centru logistic militar este din ce în ce mai important, iar angajamentul său de a dedica peste 2,5 % din PIB pentru consolidarea forțelor sale militare este îndeplinit, cel puțin pe hârtie, România trebuie să aleagă cu înțelepciune modul în care cheltuiește banii. 

Coordonându-și eforturile cu cele ale Poloniei, ar putea crea o linie defensivă mult mai rapidă, mai puternică și integrată de-a lungul frontului estic al NATO. Dar asta depinde în primul rând de corectarea găurilor mari din strategia militară a României, în special în privința rapidității cu care face achizițiile militare și a seriozității cu care își antrenează soldații.

Material apărut inițial pe Visegrad Insight și editat pentru publicul român de Alex Olaru.