Tânărul voluntar român care continuă să-i ajute pe ucraineni să se integreze: „Dacă suntem OAMENI, putem schimba întreaga lume”

Guvernul a adoptat recent o ordonanță de urgență prin care schimbă felul în care statul român asigură asistență financiară refugiaților din Ucraina. De luna viitoare, ar urma ca persoanele care fug din calea războiului să primească direct, timp de patru luni, o sumă forfetară, alocată din bugetul inspectoratelor pentru situaţii de urgenţă.

Ulterior, după termenul de 4 luni cuprins de OUG, ar urma ca sprijinul financiar să mai acopere doar cheltuielile de cazare ale familiilor, până la sfârşitul anului. Alte detalii nu au fost comunicate deocamdată. 

De la începutul războiului, peste 3.2 milioane de cetățeni ucraineni au tranzitat România. Au rămas aici și s-au înregistrat pentru protecție temporară doar puțin peste o sută de mii, conform datelor oficiale. Femeile și copiii reprezintă 80%. 

Statul român nu ar fi putut însă gestiona un asemenea aflux și poate nici zecile de mii de refugiați rămași aici, dacă nu ar fi fost sprijinit, activ, de organizații neguvernamentale și oameni de bine, care s-au mobilizat încă din 24 februarie 2022. De peste un an, așadar, voluntari precum Safar Istvan își fac treaba. 

„În foarte scurt timp, vama a devenit un adevărat ecosistem. Cu haosul evident și normal al primelor zile. Apoi ne-am organizat și am pus lucrurile la punct”, relatează Safar Istvan despre cum au arătat primele zile de după începerea războiului din Ucraina, în vama Sighet. 

În 2009, bărbatul în vârstă de 32 de ani a fondat Asociației SZMISZ, alături de alți 11 tineri entuziaști, cu scopul de a-i ajuta pe cei din jur și de a provoca o schimbare în comunitatea locală din Sighetu Marmației. 14 ani mai târziu, continuă să facă același lucru. 

„La acea vreme, am gândit și am simțit că Sighetul are o șansă pe care o ratam dacă nu făceam ceva, urgent. Așa s-a născut SZMISZ. Chiar dacă mulți din voluntarii de la început au plecat și au mers spre carierele dorite, ONG-ul a mers mai departe și câțiva dintre noi am rămas pe metereze”, explică el pentru PressOne. 

Mobilizare generală în 24 februarie 2022: „Am primit un telefon”

Safar Istvan lucrează ca tehnician IT pe partea de service și mentenanță la o firmă din Sighet, dar este și vicepreședintele Asociației SZMISZ.

Are voluntariatul în sânge și crede că așa a fost crescut și educat, chiar dacă uneori simte că este „tatăl tuturor răniților.” 

Dorința de a-i ajuta pe oameni a venit așadar natural, iar prima acțiune pe care a făcut-o în cadrul ONG-ului a fost de strângere de fonduri pentru sinistrații din Dorohoi, în urma inundațiilor care au avut loc acolo. 

„A fost un carusel de sentimente. Am trăit o bucurie enormă și o satisfacție pe măsură atunci când am văzut cum cetățenii s-au mobilizat în acele momente, iar apoi am simțit o dezamăgire totală când i-am văzut pe cetățenii din oraș la crâșmă, pe terasă, în timp ce așteptau ca cineva să le facă treaba”, spune el.

A continuat însă să ajute, mai ales alți tineri, deoarece crede că dinspre ei poate veni schimbarea și că tinerii pot fi generatori și lianți în acțiuni umanitare. 

Pe 24 februarie 2022, atunci când Rusia a invadat Ucraina. Istvan a primit un telefon și în mai puțin de o oră, împreună cu voluntarii asociației, dar și cu voluntari de la alte ONG-uri, biserici de toate cultele și autorități locale, au luat cu asalt terasa restaurantului din vama Sighet și n-au mai plecat de acolo pentru câteva luni bune. 

„Sighetul e un oraș mic, unde toată lumea se cunoaște cu toată lumea. ONG-ul nostru a făcut lucruri utile și în pandemie, când am fost abandonați de administrația de atunci.”

„Primarul era pe filmul lui și posta pricesne pe Facebook, doamna vice a intrat în autoizolare, iar secretarul orașului rămas la comandă, om cu o minte un pic mai deschisă, a înțeles că voluntarii, dar și societatea civilă, pot face diferența. Și au făcut. Iar asta s-a văzut și după începerea războiului”, crede tânărul. 

„La minus 14 grade gestionam o criză reală și gravă”

La final de februarie 2022, Istvan s-a dus în vamă cu voluntari de 15, 16 și 17 ani. „Cu laptopul meu de acasă, împreună, la -14 grade, pe terasă, gestionam o criză reală și gravă. Apoi ne-am organizat și am pus lucrurile la punct”, își amintește. 

Treptat,  au creat un sistem, rudimentar la început, dar, așa cum descrie voluntarul, digitalizat după: de la înregistrarea persoanelor care treceau din Ucraina în România și a nevoilor lor urgente (mâncare, cazare, transport), la cele care ofereau cazare și transport, și chiar a voluntarilor care veneau pe cont propriu.

„Siguranța refugiaților a fost prioritatea numărul unu atunci. Am organizat transporturi cu alimente și materiale care au fost duse în Ucraina, dar am organizat diferite transporturi către destinații din țară sau străinătate pentru cei care erau doar în tranzit prin Sighet, adică majoritatea. Am făcut de toate, dar cel mai important este că le-am făcut împreună, toți cei prezenți atunci”, spune Safar.

Ororile războiului: Femeia traumatizată de moartea soțului militar, care a uitat că are copilul cu ea, în România

La început, povestește Istvan, refugiații, în mare parte femei și copii, erau speriați și debusolați, nu știau încotro s-o apuce. „Copiii plângeau încontinuu și era o nevoie fantastică de siguranță. Munții Maramureșului și râul Tisa erau trecute fraudulos de copii și tineri speriați, înghețați, care trebuiau preluați și ajutați de Polițiștii de Frontieră”.  

Voluntarul a fost martorul multor povești emoționante de viață, dar una dintre ele i-a rămas adânc întipărită în memorie. În primele luni după război, într-o seară. după ce abia ajunsese în vamă, a primit un telefon de la Poliția de Frontieră. 

„Pe atunci mergeam doar o oră, două acasă, apoi eram înapoi. Am primit un apel în care mi s-a spus cum o femeie a încercat să treacă granița, înapoi în Ucraina, cu o mașină a unei firme de panificație din oraș. Ea nu vorbea și nu comunica cu nimeni”, relatează tânărul. 

Femeia era cazată la o mănăstire din oraș, poziționată lângă firma respectivă și tocmai primise vestea că soțul ei, militar la Harkov, a murit. Atunci a intrat în stare de șoc. 

„A crezut că fetița ei este în Ucraina și a vrut să meargă după ea. A ieșit din mănăstire, a intrat în curtea firmei de panificație, unde a găsit o mașină deschisă cu cheile în contact. Mașina ei era parcată în curtea mănăstirii. S-a îndreptat spre graniță, a fost oprită și ulterior, cu un echipaj de poliție, am mers unde era cazată. Am luat-o pe mamă și am dus-o să-și vadă copila, care era cazată cu ea și dormea. Abia atunci am reușit să o calmăm”, completează Safar Istvan. 

Nevoile de astăzi ale refugiaților

Safar Istvan și colegii săi voluntari continuă să ajute acolo unde este nevoie. Așa cum menționează, nevoile refugiaților s-au schimbat pe parcursul ultimului an. Acum se concentrează pe partea de integrare, consiliere, organizare de activități pentru cei mici și nu numai, cursuri de limba română și engleză. În iulie 2022 a deschis centrul MICT, rezultatul unei colaborări cu ONG-ul Mercy Corps și al proiectului depus de asociația lor, spre finanțare. Finanțarea a luat sfârșit la finalul anului trecut, iar organizația umanitară numai oferă granturi în România. 

Așa că Istvan și voluntarii au luat un spațiu mai mic, unde ajută din resurse financiare proprii. „Serviciile pe care le oferim sunt adaptate nevoilor lor de acum – consiliere în găsirea unui loc de muncă, consiliere juridică și psihologică, sprijin pentru înscrierea copiilor în sistemul educațional, activități de învățare prin joc pentru copii, cursuri de limbă și acces gratuit la internet. Dar și infrastructură informatică, atât cât se poate, pentru a le permite să-și urmeze cursurile online de la ei din țară”, explică tânărul.

Nu pot oferi acel „safe space” de cazare, adaugă el, pentru cei aflați în tranzit, dar încearcă să facă asta cu ajutorul altor ONG-uri din oraș, care dispun de spații mai mari. Pentru Istvan, cele mai mari provocări în ceea ce-i privește pe refugiați rămân nevoia de consiliere și cea de integrare în comunitatea locală. Campaniile de dezinformare din social media sau chiar venite dintr-o parte a presei complică și mai mult lucrurile. 

„Nu toți conduc mașini scumpe și nu toți au milioane de dolari sau profită de acel blestemat 50-20 (n.r. vechiul program de sprijin pentru ucraineni, în vederea locuirii, recent modificat prin OUG). Sunt și oameni care au pierdut tot, inclusiv persoane dragi. Sunt copii rămași orfani sau familii unde doar o mamă își crește singură copiii și mai are și părinții bătrâni în grijă. Da, ei trebuie ajutați în continuare, cu orice sacrificiu”, susține el.

„Cei care au înțeles fenomenul și suferința continuă să ajute”

Implicarea lui Istvan în povestea refugiaților a fost o lecție, după cum mărturisește chiar el. 

„Am avut de-a face cu nemernicia umană în cea mai pură formă, dar am cunoscut și oameni minunați, care și-au șters sângele de la nas, la propriu, și au făcut ceea ce era necesar și urgent de făcut. Fiecare experiență ne schimbă, dar pentru mine a fost o maturizare emoțională de care chiar aveam nevoie”, precizează el. 

Eforturile sale nu au rămas neobservate și chiar a fost nominalizat la titlul Voluntarul Anului, în cadrul Galei Voluntariatului din 2022. A ieșit pe locul doi, dar consideră premiul un efort comun. „Chiar dacă pe acea diplomă este doar numele meu, ea este de fapt a tuturor voluntarilor asociației noastre, cât și a tuturor celor care au demonstrat că empatia, dăruirea și implicarea fac diferența. Mă înclin în fața lor și le mulțumesc pentru tot, este o recunoaștere a efortului nostru comun”, subliniază tânărul.

La peste un an de la începerea războiului în Ucraina, Istvan crede că cei mai mulți dintre români n-au renunțat să-și arate suportul față de refugiați, la fel cum crede în puterea comunității. „Cei care am înțeles fenomenul și suferința continuăm să ajutăm. Însă lecția principală este legată de umanitate. Dacă suntem OAMENI în adevăratul sens al cuvântului, dacă lăsăm orgoliile și ne dăm mâna să lucrăm împreună, cu empatie, fiecare, puțin câte puțin, putem schimba întreaga lume.”

Acest material face parte dintr-o serie de articole susținută de Asociația Zi de Bine, care urmărește să documenteze provocările întâmpinate de refugiații ucraineni în România, dezinformarea cu privire la acest fenomen, dar și soluțiile de integrare pe termen lung sau modelele punctuale de succes.