“Suntem mai nepopulari decât criminalii în serie”

Este probabil ca România să se arunce din nou în lacul unei crize economice. Patru posibile consecințe post-criză, pe puncte.

***

Cuvintele din titlu au fost rostite în 2002 de managerul sucursalei din Argentina a băncii HSBC. Precum în România anilor '97-'99 sau 2010-2012, dezechilibre puternice de natură financiară conduseseră clasa politică spre acțiuni nepopulare. Argentinienii au răspuns vehement iar politicienii s-au clătinat. (Țara a avut în 19 zile cinci președinți, dintre care patru interimari. Fuga de răspundere ajunsese o molimă). În circumstanțe similare, grecii au ieșit și ei în stradă; românii au acționat în genere mai molcom, așteptând în mare parte alegerile pentru a pedepsi la urne pe cei pe care-i considerau responsabili.

Este probabil ca România să se arunce din nou în lacul unei crize economice. Deficitul bugetar este într-o creștere constantă începând cu perioada 2013-2015, depășind conform calculelor Comisiei Europene nivelul de 3% în 2018 și urmând să atingă cota de 4,7% în 2020. (Valori mai mari ale deficitului s-au înregistrat ultima dată în perioada 2008-2011). Acest deficit nu este unul foarte productiv - el se bazează pe mărirea veniturilor categoriilor care depind în mod direct de stat, și deci pe mărirea consumului, care în speța României se traduce prin deficit comercial. Dar mai este fundamentat pe ceva: o absență cvasi-completă a investițiilor care să permită returnarea datoriilor care nu încetează să se acumuleze.

Până aici, discuția pare abstractă dar iată că începe să se intersecteze cu prezentul concret. De un an și jumătate administrațiile locale sunt în suferință, preluându-li-se o bună parte din încasări. Ministrul Finanțelor trimite circulare în țară, cerând reducerea cheltuielilor. Ministerul Culturii face de asemenea tăieri unde se poate, afectând activitatea Operelor din Iași și Cluj. Vor mai urma și alte semnale de acest tip.

Punând împreună ce s-a întâmplat în România, în Grecia și Argentina în circumstanțe similare, în cazul tăierii nodului gordian ne putem aștepta la:

 

I. Retragerea în irelevanță sau dispariția unei formațiuni politice

Promisiunea bunăstării, declinată sub mai multe forme, este coloana vertebrală a ofertelor politice din țara noastră. A ajunge la putere și apoi a încălca respectiva promisiune este un curs de acțiune penalizat dur de către societate. Nu există premii pentru oamenii conștiincioși care iau măsurile necesare readucerii corabiei bugetului național pe un curs rezonabil; ca societate, suntem probabil încă prea însetați de consum pentru a privi în față adevăruri economice, și implicit ne supărăm ușor pe cei care, frângându-și mâinile, încearcă să ne spună acel adevăr. Nemulțumirea populară de acest tip a retezat din istorie PNȚCD și a obligat PDL la o fuziune.

În mod interesant, mass-media, forța obiectivă a structurilor organizatorice sau mesajele influențatorilor contează mai puțin decât s-ar crede. Membrii obișnuiți ai partidului sunt punctul cel mai vulnerabil. În vremuri de restriște, în lipsa unei narațiuni care să-i motiveze și care să le permită să propage încredere în rândul celor apropiați, ei se sting și, din cauza mobilizării lor reduse, partidul se stinge și el. 

II. O căutare acerbă a țapilor ispășitori

Niciodată nu e vorba de unul singur. În ecuație ar putea intra, în funcție de narațiunile care se vor impune în vacarm: Fondul Monetar Internațional (FMI), Uniunea Europeană, președintele țării de la momentul luării de decizii dureroase, etc.

Să spunem la acest punct un lucru: sărăcirea înfurie mai mult decât sărăcia. Gândul de a avea un Ferrari s-ar putea să te facă să zâmbești, dar de vreme ce nu îl ai, nici nu suferi. Dacă însă îți dăruiesc un Ferrari și, pe neașteptate, după o lună sau un an ți-l iau, vei resimți respectiva pierdere personal. Să înlocuim în această comparație Ferrari-ul nu doar cu un venit mai bun ci și cu un statut, o imagine asupra ta însuți/însăți care te ajuta să-ți clădești respectul de sine. Nu doar returnarea unui credit anume ar fi sub semnul întrebării, dar și locul pe care ți-l aloci, în mintea ta, în societate. Punând problema altfel, fiecare avem o narațiune a vieții și aproape toți ne-o imaginăm, în mod subconștient, ca fiind ascendentă, o serie de acumulări și îmbunătățiri, materiale au ba. O criză economică neagă narațiunea și ne obligă la întrebări care nu sunt confortabile. Practic, costurile psihologice și emoționale ale unei crize economice sunt mai importante decât cele financiare.

Iar în România găsirea vinovatului/vinovaților este mai importantă decât în alte culturi. Replica reflexă a societății noastre la o disfuncționalitate este identificarea persoanei sau instituției care este "de vină". De obicei discuția se complică, apărând mai multe teorii cu privire la identitatea celui ce trebuie blamat. Dar hai să zicem că vinovatul este arătat cu degetul în mod unanim - niciodată vina aceea nu se pedepsește, simpla identificare e de ajuns. 

Mai important însă, niciodată problema nu este rezolvată și nu se iau măsuri pentru ca ea să nu mai aibă loc în viitor. (Nu te blamez dacă ce descriu aici te duce cu gândul la mentalitatea infantilă, pentru copii fiind extrem de important ca, în contextul unei năzbâtii, să deplaseze discuția spre faptul că altcineva e de vină - și atât; părinții urmând să se ocupe de rezolvarea consecințelor și de pedepsirea propriu-zisă. Dar acum nu mai există adulți în fața cărora să gesticulăm, adulții suntem noi).

Cine a fost de vină pentru Colectiv? Ponta. Sau corupția. Ponta are un partid nou și cu rezultate solide. Împotriva luptei anti-corupție s-a muncit zdravăn în ultimii ani. Dar să lăsăm asta. S-a făcut ceva pentru ca oamenii care au suferit arsuri să primească îngrijire de calitate în țară? Nu. În continuare România nu e pregătită pentru un incendiu cu măcar 17 victime.

Cine a fost de vină pentru colapsul bugetar din 2009-2010 și pentru măsurile de austeritate? Băsescu. Sau Tăriceanu. Primul și-a dus fără probleme mari partidul în Parlamentul European. Al doilea era, până relativ recent, a doua opțiune a publicului pentru poziția de președinte al României, și poate că încă este. Dar să lăsăm asta. Se poate repeta respectivul colaps? Desigur: nu există un cadru legislativ sau de altă natură care să-l oprească.

Românii din diaspora n-au putut vota în 2014 și 2019. Cine a fost de vină? PSD. Sau statul paralel, care a croit o conspirație zdravănă. Dar să lăsăm asta. S-a făcut ceva ca problema să nu se repete? Nu; e chiar de așteptat ca la prezidențialele din toamnă să fie o temă majoră.

Exemplele pot continua. Să urmărești cu atenție ce se va întâmpla după următorul accident feroviar soldat cu decese, după cutremurul din București sau după orice alt eveniment de acest tip. Schema de mai sus va fi respectată cu sfințenie. Nici criza economică n-ar face excepție de la regulă.

III. Un impact universal dar inegal

În anul 2010 nu s-a întâmplat doar o tăiere a salariilor bugetarilor, ci și o creștere a TVA care a garantat, practic, că mediul privat urma să fie afectat. Chiar și fără această "garanție", orice reducere a puterii de cumpărare a oricărei categorii sociale se traduce în reducerea consumului - și deci, într-o frână pentru mediul privat. Revenirea va fi, trebuie precizat, una dezechilibrată. Exportatorii își vor ține echilibrul mai bine decât cei care se adresează pieței interne. Dar mai există și alte aspecte care trebuie luate în calcul.

În cazul în care sistemul bugetar va fi primul afectat, prin reducere de salarii sau disponibilizări, hărțile creșterilor de salarii din ultimii ani oferă sugestii importante vizavi de care zone vor suferi primele. În ariile cu o economie privată mai degrabă firavă, impactul măririlor de salarii pentru bugetari a avut un impact major, dinamizând consumul. Zona HarCov și sudul extrem (Teleorman-Ialomița-Giurgiu-Dâmbovița) au cunoscut astfel creșteri ale salariului mediu mai mari decât București, Cluj, Timiș sau Brașov. Să sperăm că măcar o parte din zonele României care au crescut rapid în ultimul deceniu nu se vor pomeni date peste cap și întoarse, din punct de vedere al veniturilor, cu ani și ani în urmă.

La mitingul pro-guvernare din 9 iunie 2018 - și în întreaga perioadă post-alegerile parlamentare din 2016 - PSD a calculat că se poate baza pe sprijinul celor care au beneficiat de pensii/salarii crescute. Întrebarea anului e cât de sustenabile sunt acele majorări de venituri. Foto: Lucian Muntean

O criză economică reprezintă o oglindă fără tandrețuri, un test de o severitate majoră. Pedepsește încrederea nemărginită, gândirea fără fundament dar și spiritul de inițiativă; pe cei care și-au asumat riscuri; pe visători. În funcție de amploare, putem vorbi de o reclădire a mediului privat, o umbră care se va așeza inegal peste sute de localității, mii de blocuri în construcție, ONG-uri și inițiative. Din fericire însă, va fi vorba și de o creștere a solidarității familiale, o reducere a tensiunilor din cupluri, o refacere a legăturilor dintre generații. Huzurul oferă libertate, opțiuni, tentația a ceva mai bun așteptându-te în viitorul imediat, practic după colțul zilei de mâine; dificultățile unifică, coalizează, produc cooperare.

IV. O tendință spre ideologizare

Tentația de a pune problema în termeni generali, care să ne coreleze dezbaterea cu cele din alte țări, va fi una destul de puternică. Vom vedea în dezbaterile publice diferențieri cu tușă groasă, importarea de-a gata a unor termeni din vocabularul mai recent al științelor politice - dar, în primul și în primul rând, multă furie. Educația populației cu privire la aspectele mai teoretice ale științelor politice este în genere limitată, deci trebuie să ne calmăm iluzia că articolele sau postările de acest fel chiar au vizibilitate majoră. Cei care dețin puterea la momentului șocului vor căuta să împrumute unele argumentații, aruncând intelectualii respectivi drept carne-de-tun în studio-uri de televiziune vrăjmașe; cei aflați în opoziție, beneficiarii emoției populare negative, vor considera că ridicarea tonului e suficientă, aportul influențatorilor de alt tip fiind mai degrabă irelevant (și vor avea dreptate).

Rezumând sub forma unei concluzii, din punct de vedere financiar România este într-o situație mult mai bună decât era la debutul altor crize. Prăbușirea psihologică va fi însă mai abruptă. Prezumția unei vieți tihnite, în care lucrurile merg bine (măcar financiar) de la sine, a devenit marea și secreta fundație a casei naționale, de care se sprijină și managerii care conduc zilnic dinspre și înspre Ilfov, dar și șefii de direcții județene din centrul Moldovei sau studenții din Timișoara care tocmai încep primul loc de muncă. 

Zgâlțâirea acestei prezumții va fi cel puțin deranjantă. Nu există categorie socio-economică în România care să considere că veniturile sale sunt mai mari decât productivitatea; nimeni nu pare a fi conștient că stă călare pe o bulă. Evidențierea acestui fapt, când și dacă va fi cazul, va produce furie. Furia se va prelinge într-o căutare și apoi blamare a vinovaților ce vor deveni, pentru a reveni la exemplul argentinian, "mai nepopulari decât criminalii în serie".

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.