Summitul NATO. Europa are nevoie de un Big Bang intelectual după Ankara

Wojciech Przybylski

Redactor

Ultima dată când NATO s-a întâlnit în Turcia, la Istanbul, în 2004, alianța primea șapte noi membri și numea momentul propriul său „big bang”. NATO se extindea spre est, către țări care petrecuseră o jumătate de secol de partea greșită a unui zid, iar metafora se potrivea unui continent convins că istoria curge în favoarea lui. Douăzeci și doi de ani mai târziu, liderii revin pe pământ turcesc, la Ankara, pe 7 și 8 iulie 2026, iar limbajul expansiunii se întoarce. De data aceasta nu mai este vorba despre aderare. Este vorba despre fabrici, stocuri și obuze.

Andrius Kubilius, comisarul european pentru Apărare și Spațiu, are propria versiune a metaforei - și o multiplică. Pentru ca Europa să devină serioasă în privința apărării, spune el, are nevoie de trei explozii simultane: un big bang financiar, unul industrial și unul intelectual.

Primele două sunt deja în desfășurare, zgomotos și scump.

Al treilea este cel pe care Europa îl tot amână. Dar tocmai big bang-ul intelectual va decide dacă primele două vor însemna cu adevărat ceva.

Am vorbit cu Kubilius la un eveniment fireside din Gdansk, înainte de o discuție mai amplă înregistrată pentru Visegrad Insight, pe marginea Ukraine Recovery Conference. Felul în care a încadrat summitul de la Ankara a fost direct.

Are dreptate în privința aritmeticii, iar aritmetica este înfricoșătoare. În februarie 2026, Serviciul de Informații Externe al Estoniei raporta că, în 2025, fabricile rusești au produs aproximativ șapte milioane de obuze de artilerie, proiectile de mortier și rachete - de aproape șaptesprezece ori mai mult decât în 2021, când producția era de circa 400.000 de bucăți. Doar o parte ajunge pe frontul din Ucraina, alimentat la rândul lui și de livrări nord-coreene.

Restul reface rezerve strategice pentru un război care încă nu a fost purtat. Prin comparație, producția europeană de obuze este estimată la aproximativ jumătate din ritmul Rusiei. Un continent care a tratat cândva cheltuielile de apărare ca pe o eroare de rotunjire este depășit industrial de o economie mai mică și mai săracă, dar care a decis că merită să investească în război.

Bruxellesul a început să răspundă pe aceeași limbă. Instrumentul de împrumut de 150 de miliarde de euro Security Action for Europe (SAFE) - pilonul de creditare al agendei Readiness 2030 - direcționează împrumuturi preferențiale către reînarmare, iar banii curg spre est. Numai Polonia a primit o alocare de 43,7 miliarde de euro, aproape o treime din întregul pachet și de departe cea mai mare cotă națională, în timp ce flancul estic primește, potrivit lui Kubilius, aproximativ jumătate din total.

El se așteaptă ca Eastern Flank Watch să fie desemnat curând drept unul dintre cele cinci proiecte europene fanion de apărare de interes comun, statut care deschide ușa granturilor UE. Comisia, mai spune el, a adoptat și un Defence Readiness Omnibus care comprimă autorizarea fabricilor militare de la patru ani la 100 de zile.

Sistemul nervos al războiului nu-și mai are izvorul doar în bani

Cicero spunea că nervul războiului [este] un nesecat izvor de bani (Filipice: discursuri împotriva lui Marcus Antonius, 1968, traducere de Dumitru Crăciun). Între timp, sistemul nervos care poate permite ducerea unui război a devenit mai complicat. El trece astăzi prin semiconductori, pământuri rare, lanțuri globale de aprovizionare și, mai ales, prin capacitatea unei țări de a produce singură. Cine controlează aceste materiale și instituțiile care le pot pune în mișcare poate lupta în teatre unde nu se trage niciun foc. Aici a pierdut Europa, discret, și aici și-a finanțat adesea propria slăbiciune.

Francis Fukuyama: Rusia s-ar putea prăbuși înaintea Ucrainei

Fukuyama vorbește despre căderea lui Viktor Orbán și explică de ce succesul lui Péter Magyar în înlocuirea establishmentului populist de dreapta din Ungaria ar putea oferi lecții utile și pentru Statele Unite. Tot el explică de ce crede că regimul lui Putin s-ar putea prăbuși, în cele din urmă, înaintea celui ucrainean.

Suntem răi, oameni buni. Cum o știre care ar fi trebuit să fie despre Evaluarea Națională a devenit instrument de hărțuire a unei eleve

Mii de păreri răutăcioase curg în secțiunea de comentarii a unui videoclip în care o adolescentă, ieșită de câteva clipe de la examen, spune zâmbind că nu s-a descurcat foarte bine. Entuziasmul ei și faptul că are unghiile lungi s-au transformat într-o avalanșă de ipocrizie și violență împotriva copilei. 

Problema asta nu e una abstractă. Mari economii europene au păstrat deschise rute comerciale către Rusia prin reexporturi via țări terțe, un model documentat în detaliu de economistul Robin Brooks, în timp ce altele continuă să cumpere petrolul și gazele care plătesc obuzele stocate acum împotriva lor.

Supradependența economică nu este doar o povară în balanța comercială, ci și o forță de sufocare gândită să împingă societățile și liderii lor spre supunere înainte ca tancurile să pornească. Cei mai buni strategi au preferat întotdeauna să câștige ținând toate cheile arsenalului, nu trăgând în el.

În spatele Rusiei stă competitorul mai mare. De mai bine de un deceniu, China urmărește un obiectiv limpede: să domine piețele tehnologiilor critice și să devină producătorul aproape monopolist al economiei moderne. Beijingul subvenționează supracapacitatea, sprijină Moscova și așteaptă. Între timp, cea mai puternică economie industrială a Europei, Germania, pierde locuri de muncă exact în sectoarele de care depinde o bază serioasă de apărare. Kubilius pune cele două amenințări în aceeași ramă.

Securitatea economică, cu alte cuvinte, nu este un portofoliu comercial ținut cuminte separat de cel militar. Acolo se fixează următorul raport de putere.

Linia Maginot din mintea Europei

Nici astăzi banii și fabricile nu luptă în război. Ivan Krastev, privind starea Europei, avertizează că încrederea în NATO riscă să devină Linia Maginot a minții europene: un confort psihologic care produce o falsă senzație de siguranță și amână munca mai grea a pregătirii. Elita franceză credea că fortificațiile sale sunt invulnerabile; în 1940, germanii au trecut pur și simplu pe lângă ele. Avertismentul lui Krastev nu este un argument împotriva alianței, care rămâne centrală pentru apărarea Europei. Este un argument împotriva externalizării imaginației. După cum spune el: „să-ți fie milă de cei care își externalizează apărarea sau educația copiilor”.

Acesta este big bang-ul intelectual. Și are un miez moral pe care graficele de cheltuieli nu îl pot prinde.

Uitați-vă la Ucraina. Potențialul ei economic și industrial a fost decimat, dar societatea ei păstrează o forță a convingerii pe care niciun program de achiziții nu o poate fabrica. Printr-o istorie brutală, societatea civilă ucraineană a dobândit o minte strategică: în poziția ei, alternativa la victorie nu este o pace negociată, ci abisul ștergerii coloniale. Moscova imperială a predat lecția aceasta de prea multe ori pentru ca ucrainenii să nu o înțeleagă.

Lecția pe care Europa ar trebui să o ia din Ucraina nu este doar despre drone. Este despre cum o industrie de apărare slabă a devenit una inovatoare în trei ani, prin fuziunea dintre un sector de securitate condus de sus în jos și o societate civilă care împinge de jos în sus. Voluntarii digitali care au construit rețelele de drone, inginerii care au rescris doctrina din linia frontului, miniștrii care au condus economia de apărare ca pe un start-up - aceștia nu erau simple asociații înregistrate care depun rapoarte anuale. Așa cum spune Kubilius, sectorul voluntar ucrainean a adăugat valoare întregii arhitecturi de apărare națională. Asta are restul Europei încă de învățat.

Răspunsul său instituțional este o Uniune Europeană a Apărării, construită pe principiul asistenței reciproce din articolul 42.7 al Tratatului UE, coordonată de un Consiliu European de Securitate al statelor mari și deschisă țărilor din afara Uniunii, începând cu Ucraina, Regatul Unit și Norvegia. Orice am crede despre designul instituțional, condiția pe care o atașează acestui proiect contează mai mult decât acronimul.

Prăpastia dintre ce cred oamenii și ce spun liderii

Există o poveste comodă potrivit căreia electoratul european este prea moale ca să se apere. În mare parte, este falsă. Când Riga Stradins University și Center for Geopolitical Studies Riga au întrebat, la finalul lui 2025, cetățeni din toate statele NATO dacă ar lupta pentru țara lor, disponibilitatea a variat de la 88% în Turcia până la 25% în Italia și Slovacia, cu Germania la 27% și Polonia la 49%. Linia frontului nu este uniform curajoasă, iar centrul nu se complace uniform, dar imaginea este mai hotărâtă decât presupun fataliștii.

Îndoiala privește capacitatea, nu voința. Un sondaj Public First pentru Politico, realizat în iunie 2026, arăta că 58% dintre europeni cred că propria țară nu este pregătită să se apere. Finlanda este excepția puternică: acolo, o largă majoritate are încredere în sistemul bazat pe conscripție. Oamenii sunt dispuși. Pur și simplu nu sunt siguri că statul și-a făcut partea.

Această ruptură este o problemă de leadership, iar Kubilius o spune pe șleau. El invocă sondaje din Spania, Belgia și Germania care arată o preferință de 70% pentru apărarea europeană, în detrimentul variantei naționale sau strict NATO, și trage concluzia evidentă.

El împarte pregătirea pentru 2030 în trei piloni: pregătirea materială - arme și bani; pregătirea instituțională - felul în care Europa se organizează; și pregătirea politică - rezistența la campaniile hibride concepute să distrugă voința de a lupta.

Democrația însăși, așa cum arată Westminster Foundation for Democracy, este un activ de securitate, nu un lux plătit abia după ce luptele se termină. Societățile care au încredere în instituții respectă reguli, cooperează și rezistă sub presiune în feluri pe care autocrațiile nu le pot comanda.

Așa că, atunci când liderii se vor reuni la Ankara și vor citi cifrele - miliardele de euro angajate, contractele semnate, capacitățile promise - ar trebui să-și amintească ce nu pot face cifrele. Nu pot genera convingere, nu pot repara o societate industrială golită de conținut și nu pot furniza ideile pentru o arhitectură de securitate care nu mai există.

Europa nu își mai poate externaliza protecția. Și nu își poate externaliza nici voința de a lupta, nici adaptabilitatea societății civile, nici imaginația propriilor apărători. Big bang-ul financiar este finanțat. Big bang-ul industrial are autorizații. Big bang-ul intelectual încă așteaptă ca cineva să aprindă fitilul.

Articol apărut pentru prima oară pe Visegrad Insight, o publicație dedicată specialiștilor în securitate și geopolitică, partener media PressOne.