Suburra

Dată fiind oferta modestă din cinematografe, vă recomandăm un film care merită privit, asimilat şi discutat atât ca propunere cinematografică, cât şi ca studiu de caz social: Suburra (2015), regizat de Stefano Sollima, cineast cunoscut pentru seriale crime thriller, gen în care industria italiană excelează dintotdeauna.

Experienţa din Suburra este de o intensitate similară celei din Only God Forgives (2013), filmul danezului Nicolas Winding Refn despre cruzimea din mafia asiatică: acesta poate fi răspunsul european la acel tip de naraţiune.

Suburra vorbeşte despre afacerile mafiei, fie aceasta constituită din politicieni sau gangsteri. Sunt două tabere care se confundă de cele mai multe ori.

Filmul nu îşi propune doar să prezinte această lume, ci caută să explice cum şi de ce anumiţi indivizi ajung să recurgă la fărădelegi. Suburra intră adânc în păienjenişul corupției şi depistează o parte din sursa răului.

Atenți la firul epic, putem înţelege mai bine cum funcţionează și societatea românească, pentru că mari diferenţe față de cea italiană nu sunt. Interesele, modul în care se obţine puterea şi se adună avere sunt aceleaşi.

Suburra intră în intimitatea unor personaje şi construieşte, cu răbdare, imaginea de ansamblu a high class-ului. Pe parcurs, facem cunoştinţă cu protagoniştii fiecărui spaţiu, cu preocupările lor și cu bunăstarea în care trăiesc.

Societatea catolică (dar, de fapt, orice societate construită de om) e condusă de câteva ordine, să le spunem aşa. În vârful ierarhiei stau, aşadar, clericii, politicienii și criminalii – oameni de afaceri care, la o adică, migrează între tabere.

Sub ei găsim o grămadă de indivizi pregătiţi să le ofere servicii: jurnaliști, şoferi, ospătari, bucătari, menajere, prostituate și diverşi alţi angajaţi, care, toţi, încearcă să supravieţuiască. Sunt cei care n-au prins prilejul sau care n-au avut curajul să facă pasul spre întâia grupare ierarhică.

Convingerea şi visul celor mai mulți dintre aceștia e că vor reuşi într-o zi. Ceilalți s-au resemnat, dar rămân bucuroşi că pot, măcar, să stea în apropierea marilor mahări.

Filmul aduce cu multi-premiatul La grande bellezza, în sensul lumii care îl populează şi al exuberanţei cu care este realizat: cadre aeriene, diverse tipuri de planuri, muzică techno suprapusă peste locuri istorice din Roma, o plajă largă de tipologii hiperbolizate, care sunt prinse în momentele cele mai turbulente ale existenței lor.

Acest tablou eclectic şi electrizant mizează pe un dialog stufos și plin de tâlc, ale cărui detalii sunt foarte importante pentru înţelegerea poveştii.

Apa care vrea să ţâşnească din gura de canalizare, surprinsă într-una dintre scenele finale, devine metafora ultimă a mârşăviilor care dau pe dinafară. Sunt nedreptăți care, în timp, au creat frustrări sociale şi care acum supurează, la fel ca zeama aceea infectă de canal. E murdăria care nu mai poate fi ascunsă sub preş.

Subiectul, cu toate că e mult mai grav decât cel propus de Paolo Sorrentino în La grande bellezza, are totuşi acelaşi scop, de a puncta patologicul unei lumi unde lucrurile nu mai pot continua la nesfârşit.

E serioasă şi bine susţinută cinematografic această dorinţă de a sublinia că ceva e putred în societatea noastră, că o schimbare ar trebui să plutească, undeva, în aer, că Roma (ca multe alte metropole europene) trăieşte încă din faima de odinioară şi că acest status quo a ajuns să fie susţinut artificial.

Incorectitudinea s-a generalizat şi a preluat frâiele, nimic bun nu poate ieşi din încrengăturile în care sunt prinşi liderii lumii, iar, de suferit, cel mai mult suferă cei din categoriile sociale inferioare.

Fiecare tipologie este populată cu cel puțin un membru de-al ei: clerul, de pildă, e reprezentat de un papă aflat într-un moment complicat (ar vrea să renunţe, simţind, parcă, mizeria ce-l înconjoară), de un tânăr părinte idealist, cât şi de unul mai în vârstă, afacerist și prieten cu mafia.

Florin Șerban, primul regizor român care câștigă Leopardul de Aur: „Sunt mulți copii și adolescenți care, din păcate, se vor regăsi în filmul ăsta”

„Nu e locul tău aici”, lungmetrajul regizat de Florin Șerban, a câștigat Leopardul de Aur la Festivalul de la Locarno și a devenit primul film românesc care a obținut marele trofeu. Într-un interviu acordat PressOne, regizorul Florin Șerban vorbește despre reacțiile spectatorilor tineri la filmul în care mulți dintre ei se vor regăsi.

„Dacă n-ai acea mâncare pe masă, nu știi că e duminică!” Ce se gătește în familiile croaților din zona Carașovei

La Carașova, un localnic își amintește că, duminica, bunicul, fiul și nepoții mâncau împreună supă de găină. La Rafnic, în comuna vecină Lupac, Maria Boșca face supă în fiecare zi. Pentru duminică, mai trebuie însă sarmale și un colac. Cel pe care îl pregătește acum e cu nucă, iar în alte duminici, poate fi cu mac, cu cireșe sau cu mere.

În privinţa politicului, lucrurile sunt mai clare şi lucrează cu imaginea parlamentarului vicios, afemeiat ori implicat în afaceri ilegale: poziţia îi este garantată cât timp lucrează după directivele criminalilor care îl au la mână.

Pe aceştia din urmă, regizorul Stefano Sollima şi echipa sa de scenarişti îi împart în mai multe tabere: mafioţii de modă veche, care îşi rezolvă problemele prin prestanţa dobândită în timp (iar când nu se poate astfel, tot prin crime, dar comise discret), gangsteri care pendulează între violenţă şi inteligenţă pentru a obţine ce vor, precum şi clanuri de ţigani care operează întotdeauna în forţă și care sunt temute, dar nu și respectate.

Celelalte personaje care umplu acest tablou (cvasi-fictiv, dar inspirat dintr-un caz real şi foarte detaliat construit) fac parte dintre oamenii normali, puși însă într-o situaţie excepţională. Sunt oameni obligaţi, peste noapte, să trăiască după coordonate complet străine: două lumi, care au tangenţe indirecte, se ciocnesc.

De scăpat, scapă cine ştie să se adapteze mai repede, exact aşa cum, în natură, animalele mai vulnerabile se salvează graţie întâmplării de moment sau, pe termen lung, modificării datelor genetice. Ori pier.

Deloc romanţat ori reverenţios faţă de mafie, aşa cum sunt Scarface sau seria Godfather, Suburra prezintă starea de fapt pe un ton rechizitorial, cu directeţe, lăsând totul aşa cum este în realitate.

Filmul va fi continuat în 2017 printr-o serie internaţională (zece episoade, produse de Netflix), care va fi regizată tot de Stefano Sollima.