Suburra

Dată fiind oferta modestă din cinematografe, vă recomandăm un film care merită privit, asimilat şi discutat atât ca propunere cinematografică, cât şi ca studiu de caz social: Suburra (2015), regizat de Stefano Sollima, cineast cunoscut pentru seriale crime thriller, gen în care industria italiană excelează dintotdeauna.

Experienţa din Suburra este de o intensitate similară celei din Only God Forgives (2013), filmul danezului Nicolas Winding Refn despre cruzimea din mafia asiatică: acesta poate fi răspunsul european la acel tip de naraţiune.

Suburra vorbeşte despre afacerile mafiei, fie aceasta constituită din politicieni sau gangsteri. Sunt două tabere care se confundă de cele mai multe ori.

Filmul nu îşi propune doar să prezinte această lume, ci caută să explice cum şi de ce anumiţi indivizi ajung să recurgă la fărădelegi. Suburra intră adânc în păienjenişul corupției şi depistează o parte din sursa răului.

Atenți la firul epic, putem înţelege mai bine cum funcţionează și societatea românească, pentru că mari diferenţe față de cea italiană nu sunt. Interesele, modul în care se obţine puterea şi se adună avere sunt aceleaşi.

Suburra intră în intimitatea unor personaje şi construieşte, cu răbdare, imaginea de ansamblu a high class-ului. Pe parcurs, facem cunoştinţă cu protagoniştii fiecărui spaţiu, cu preocupările lor și cu bunăstarea în care trăiesc.

Societatea catolică (dar, de fapt, orice societate construită de om) e condusă de câteva ordine, să le spunem aşa. În vârful ierarhiei stau, aşadar, clericii, politicienii și criminalii – oameni de afaceri care, la o adică, migrează între tabere.

Sub ei găsim o grămadă de indivizi pregătiţi să le ofere servicii: jurnaliști, şoferi, ospătari, bucătari, menajere, prostituate și diverşi alţi angajaţi, care, toţi, încearcă să supravieţuiască. Sunt cei care n-au prins prilejul sau care n-au avut curajul să facă pasul spre întâia grupare ierarhică.

Convingerea şi visul celor mai mulți dintre aceștia e că vor reuşi într-o zi. Ceilalți s-au resemnat, dar rămân bucuroşi că pot, măcar, să stea în apropierea marilor mahări.

Filmul aduce cu multi-premiatul La grande bellezza, în sensul lumii care îl populează şi al exuberanţei cu care este realizat: cadre aeriene, diverse tipuri de planuri, muzică techno suprapusă peste locuri istorice din Roma, o plajă largă de tipologii hiperbolizate, care sunt prinse în momentele cele mai turbulente ale existenței lor.

Rușii sunt foarte aproape de spargerea frontului și, în același timp, încă departe. Ce ar însemna un colaps al armatei ucrainene în regiunea Donbas

Cade frontul ucrainean? Sau a căzut deja? Din primăvara acestui an vin cu o frecvență aproape zilnică vești tot mai alarmante legate de situația din ce în ce mai precară a trupelor Kievului de pe linia frontului din Donbas, care înglobează greu încercatele regiuni Donețk și Lugansk din sud-estul Ucrainei. Cele două regiuni au reprezentat, de altfel, pretextul principal al invaziei ordonate de Vladimir Putin în februarie 2022, iar acum reprezintă principalul obiectiv strategic al Kremlinului.

Psihologii români nu sunt evaluați psihologic la intrarea în profesie. Verificarea periodică a sănătății lor mintale, doar o „obligație morală”

„Ce pârghii de monitorizare a bunelor practicii există după câștigarea dreptului de practică autonomă?”, s-a întrebat PressOne. 

Acest tablou eclectic şi electrizant mizează pe un dialog stufos și plin de tâlc, ale cărui detalii sunt foarte importante pentru înţelegerea poveştii.

Apa care vrea să ţâşnească din gura de canalizare, surprinsă într-una dintre scenele finale, devine metafora ultimă a mârşăviilor care dau pe dinafară. Sunt nedreptăți care, în timp, au creat frustrări sociale şi care acum supurează, la fel ca zeama aceea infectă de canal. E murdăria care nu mai poate fi ascunsă sub preş.

Subiectul, cu toate că e mult mai grav decât cel propus de Paolo Sorrentino în La grande bellezza, are totuşi acelaşi scop, de a puncta patologicul unei lumi unde lucrurile nu mai pot continua la nesfârşit.

E serioasă şi bine susţinută cinematografic această dorinţă de a sublinia că ceva e putred în societatea noastră, că o schimbare ar trebui să plutească, undeva, în aer, că Roma (ca multe alte metropole europene) trăieşte încă din faima de odinioară şi că acest status quo a ajuns să fie susţinut artificial.

Incorectitudinea s-a generalizat şi a preluat frâiele, nimic bun nu poate ieşi din încrengăturile în care sunt prinşi liderii lumii, iar, de suferit, cel mai mult suferă cei din categoriile sociale inferioare.

Fiecare tipologie este populată cu cel puțin un membru de-al ei: clerul, de pildă, e reprezentat de un papă aflat într-un moment complicat (ar vrea să renunţe, simţind, parcă, mizeria ce-l înconjoară), de un tânăr părinte idealist, cât şi de unul mai în vârstă, afacerist și prieten cu mafia.

În privinţa politicului, lucrurile sunt mai clare şi lucrează cu imaginea parlamentarului vicios, afemeiat ori implicat în afaceri ilegale: poziţia îi este garantată cât timp lucrează după directivele criminalilor care îl au la mână.

Pe aceştia din urmă, regizorul Stefano Sollima şi echipa sa de scenarişti îi împart în mai multe tabere: mafioţii de modă veche, care îşi rezolvă problemele prin prestanţa dobândită în timp (iar când nu se poate astfel, tot prin crime, dar comise discret), gangsteri care pendulează între violenţă şi inteligenţă pentru a obţine ce vor, precum şi clanuri de ţigani care operează întotdeauna în forţă și care sunt temute, dar nu și respectate.

Celelalte personaje care umplu acest tablou (cvasi-fictiv, dar inspirat dintr-un caz real şi foarte detaliat construit) fac parte dintre oamenii normali, puși însă într-o situaţie excepţională. Sunt oameni obligaţi, peste noapte, să trăiască după coordonate complet străine: două lumi, care au tangenţe indirecte, se ciocnesc.

De scăpat, scapă cine ştie să se adapteze mai repede, exact aşa cum, în natură, animalele mai vulnerabile se salvează graţie întâmplării de moment sau, pe termen lung, modificării datelor genetice. Ori pier.

Deloc romanţat ori reverenţios faţă de mafie, aşa cum sunt Scarface sau seria Godfather, Suburra prezintă starea de fapt pe un ton rechizitorial, cu directeţe, lăsând totul aşa cum este în realitate.

Filmul va fi continuat în 2017 printr-o serie internaţională (zece episoade, produse de Netflix), care va fi regizată tot de Stefano Sollima.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€