Ștefan Liiceanu. Foto: Humanitas

Ștefan Liiceanu: Manga și anime-urile sunt un fel de anti realitate la care apelează și Vestul

Cel mai mare maestru al arcului din toate timpurile nici măcar nu avea nevoie de un arc pentru a trage. De fapt, după ce devenise desăvârșit în arta de a trage cu arcul, n-a mai fost văzut făcând asta niciodată.

Istoria lui stă în centrul unei colecții de povești, pilde și vorbe de duh din China, Japonia și Coreea alese, traduse și prefațate de Ștefan Liiceanu, care va fi lansată marți seara de către Editura Humanitas, în cadrul unui eveniment online.

Am vorbit cu Ștefan Liiceanu despre volumul pe care l-a îngrijit și despre ce consumăm din cultura japoneză de astăzi, dar și despre ce pot învăța generațiile de astăzi, prin intermediul poveștilor, de la generațiile care au trăit acum mii de ani.

Volumul va fi lansat marți, 10 noiembrie, ora 19.30, live FOTO Editura Humanitas

– Să începem prin a explica de ce ați ales titlul acesta pentru colecția de povestiri, „Arcașul fără arc”…

– În primul rând e povestea cea mai frumoasă dintre cele selectate, și tocmai pentru că duce la ideea de paradox, te face să te întrebi: cum poate să existe un arcaș fără arc? Dar este și foarte reprezentativă pentru gândirea asiatică de acum 2000 și ceva de ani. Pentru că textul în sine, ca sursă, e o poveste din jurul secolului al IV-lea înainte de Hristos. Deci mi se pare că e un titlu foarte reprezentativ, plus că povestea este foarte, foarte frumoasă. Aș spune perla din coroană sau giuvaerul din coroană.

– E foarte greu să asemeni poveștile acestea cu cele cu care suntem obișnuiți noi, europenii. 

– Așa este. Bănuiesc că vă referiți mai ales la partea de înțelepciune și natură umană. 

– Singura referință literară pe care o am și cu care seamănă, în esență, sunt pildele din Pateric. 

– Da, așa este. Nu am vrut să pun un accent deosebit pe China sau să scot China în față, de fapt, spiritul, înțelepciunea, esența gândirii și filosofiei asiatice provine din China.

Așa cum și la noi în Occident, Grecia și Roma au însemnat începutul civilizației europene. Așadar am fost nevoit să recurg la multe povești din China pentru că ele sunt considerate clasice în Japonia, în Coreea, bineînțeles, în China, până în sud estul Asiei.

Acest corp de literatură este foarte greu de asimilat de necunoscători. Adică, nu știi de unde să începi, trebuie să știi contextul istoric, să citești cartea asta și nu alta…

Și am văzut în general din experiența mea că clasicele chineze, traduse integral în limbi occidentale nu au succes foarte mare. Și vă spun și de ce.

De exemplu, este povestea din cartea asta, Arcașul fără arc, care e luată din Zhuangzi, care este un filosof taoist. Dacă încerci să citești tot volumul, este laborios, este greu, pentru că se referă la personaje istorice, se referă la istorie, și astfel dacă nu știi clar și nu trăiești în aerul acelei culturi, e cam greu de digerat. Cum să vă spun, închipuiți-vă că îi dai unui trib din Africa de Sud să citească Caragiale…

– E o ciocnire…

– Exact. Or, ce am încercat eu să fac a fost exact asta, să extrag din acel corp de literatură clasică – repet, toate aceste povești sunt foarte cunoscute în China, Japonia și Coreea – să extrag ceea ce este digerabil pentru cititorul din Vest și mai ales ceva ce poate fi citit cu ușurință, produce plăcere și duce la niște valori universale.

Și niște gânduri care pesemne că apar și în alte culturi. Desigur că anumite idei se regăsesc și în alte culturi, și ați menționat Patericul. Cam asta a fost provocarea mea. 

– Ce pot învăța europenii de la asiatici?

– Ar putea să învețe multe, însă mi-e teamă că nu prea e posibil pentru că modul nostru de a gândi și ADN-ul nostru sunt foarte diferite. De exemplu, în Japonia există multe lucruri pe care tinzi să le idealizezi.

De exemplu, pe stradă, nimeni nu înjură, nimeni nu se ia de tine, nimeni nu este arțăgos, lumea este ordonată, sunt cozi, nu se bagă nimeni în față, este curat. Până și cerșetorii, dacă puteți să credeți, au doza lor de curățenie. Oamenii străzii au cartonul lor pe care dorm, au un cărucior cu care își cară lucrurile, o măturică… e incredibil.

Oamenii aceștia au niște valori cam utopice pentru noi, dar asta provine din modul în care sunt crescuți și din cultura lor. Care, în mod interesant, și ea vine din China antică, confucianismul cu ordinea socială și așa mai departe.

Noi avem altă istorie, nu cred că putem să învățăm ceva de la ei, ci, cel mult, să ne gândim că ar fi mai bine să facem lucrurile mai bine. 

Când a fost cutremurul din Japonia, în 2011, marele cutremur din martie, s-a blocat tot orașul Tokyo.

Vă dați seama că are 23 de milioane de locuitori, nu mai mergea niciun tren, dar oamenii mergeau cuminți pe stradă, s-au dus la magazine, au stat la coadă, fiecare și-a luat doar strictul necesar.

Îmi imaginez scena asta în România, se lăsa cu sânge și bătaie la magazin, sărea lumea să-și ia cât mai multe, cât mai repede, înaintea altora.

Asta nu e cazul acolo. E un fel de spirit de colaborare socială și ideea de „noi” ca grup e foarte importantă acolo. La noi în Vest, individul este pe locul întâi. Și este un lucru bun, până la urmă, să devii o simplă piesă în societate nu e de dorit pentru personalitatea sau libertatea ta ca individ.

Dar nici să pui accentul pe individualism în defavoarea societății nu este bine, pentru că după aia plătim prețul. Dar cum spuneam, nu cred că putem să învățăm, ci doar să reflectăm la faptul că se poate și altfel. Anumite lucruri pot fi făcute altfel. 

– Toate poveștile datează de foarte mult timp. Ce v-a făcut să pariați pe înțelepciunea unor generații care au trăit acum mii de ani?

– Pot să vă dau răspunsul foarte limpede: ține puțin și de experiența mea personală. Stând acolo atâta timp și majoritatea acestor povești le-am descoperit în primii mei ani din Japonia.

Pentru a înțelege Japonia trebuia să citesc, evident, cultura japoneză, în esență, chineză. Și multe din aceste povești sunt, unu, clasice, doi, foarte prezente în acea țară cât și în toată Asia de Est.

Așa că miza a fost simplul fapt că am rămas la poveștile clasice care sunt foarte cunoscute. Al doilea motiv este că aveam cartea asta în minte de ani de zile, mereu mă gândeam la poveștile acestea, să le traduc în limba română. N-a fost o idee de pe-o zi pe alta.

Și am dorit să prezint aceste povești arhicunoscute din Asia pentru că sunt și valabile astăzi ca gândire. Dacă schimbați numele și anul puteți să vedeți aceași poveste în ziua de azi în București. De pildă, povestea cu copacul uscat – e foarte scurtă.

Un om avea un copac paulownia și era mare, dar se uscase, și vecinul lui s-a dus și i-a zis: vai, nu știi, un paulownia uscat îți aduce mari ghinioane, mari belele, eu l-aș tăia! Omul se sperie, taie copacul – avea o grădină mare. După câteva zile vine din nou vecinul și-i zice: am nevoie de lemne de foc, nu-mi dai tu mie copacul ăla?

– S-a potrivit.

– E natura umană, care este într-o mare măsură universală și într-o altă mare măsură de neschimbat, imuabilă. De când e lumea, există tot felul de instanțe din acestea care arată natura umană în perfecțiunea ei.

O altă parte de texte din carte, fiind povești din popor, seamănă cumva cu poveștile noastre, au aceleași teme, vedeți, bine, rău, adevăr, nedreptate, relația dintre femeie și bărbat care se căsătoresc și ceva le împiedică fericirea…

Ce este interesant, încă o dată, este partea aia cu natura umană și umorul. O parte din povestirile de la umor pot fi gustate de publicul din Vest, deși, umorul, în general, din Asia de Est e foarte greu de înțeles pentru occidentali.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României. Vrei să ne ajuți?

Susține PressOne

Glumele făcute de ei, cât am stat acolo, nu te amuză absolut deloc. Ei, la rândul lor, nu râd de glumele occidentalilor… 

-Pe de altă parte, spuneați înainte de poveștile acestea filosofice, par destul de contra intuitive pentru europeni. 

– De asta vă spuneam, am ales Arcașul fără arc, cred că este cea mai frumoasă și reprezentativă, evident că nu ai cum să ai un arcaș fără arc. Adică nu poți să tragi cu arcul fără să tragi cu arcul.

Dar ideea poveștii este următoarea: este paradoxal, dar ideea este că poți să tinzi către perfecțiune făcând tot mai puțini pași. Arcașul la început se chinuia să se uite, apoi să vadă locurile tot mai bine, apoi să tragă cu săgeata… încet încet a interiorizat tot procesul.

Procesul fizic de a trage cu arcul s-a mutat din realitate cumva în el.

Practic putea deja să asimileze fiecare pas tot mai mult. Deci perfecțiunea venea din om, nu din arc, că arcul, de fapt, dacă e pus pe o câmpie și o pisică trece pe-acolo, nu se întâmplă nimic cu el. Dar fără om, arcul nu are nicio valoare. Tragerea cu arcul vine din om.

E ca la matematică, atunci când ajungi la limită 0, știți ce vreau să spun? Că împarți în intervale din ce în ce mai mici până când sunt aproape 0, dar niciodată 0.

Și cam asta este ideea, că trebuie să tinzi către perfecțiune făcând tot mai puține gesturi. Dar, evident, înțelegând tot ce presupun toate acțiunile pe care le faci. 

– E și foarte poetic limbajul în care sunt scrise și mă gândeam să vă întreb și cum diferă poezia lor față de cea occidentală, dacă ați ajuns în zona asta…

– Am ajuns, într-adevăr. Este foarte diferită, în sensul că poezia europeană – nu sunt un specialist pe asta, să ne înțelegem – am impresia că poezia europeană este mai filosofică, mai sentimentală și mai concentrată pe om în general. Pe relațiile dintre oameni, pe dragoste și așa mai departe.

Poeziile din Asia de Est sunt complet diferite, majoritatea țin de natură și sunt foarte foarte simple: anotimpuri, frunze, ce frumos curge un pârâu, bătaia vântului într-o seară de noiembrie… Mai este și factorul lingvistic pentru că vă dați seama, trebuie să rimeze, asta e ideea de poezie în Japonia.

Dar există și haiku, acolo nu se pune problema de așa ceva. Sunt foarte ciudate pentru noi și lumea nu prea le gustă, dar este cu totul altă tradiție. 

– Haideți să vedem ce consumăm astăzi din cultura japoneză.

– Da, e o întrebare foarte bună să vedem de ce a prins atât de mult în Europa, mai ales, dar și în SUA. Anime-uri, manga, nu mai spun de jocuri video, toate personajele acelea au prins foarte bine și cred că motivul este că au un mare talent să-și lase mintea liberă să viseze.

O explicație a mea este faptul că viața în Japonia este foarte riguros controlată, foarte grea, presiunea societății pe individ e foarte mare, adică trebuie să ai un loc de muncă, să fii mereu la ora X la muncă, nu există scuze. 

De fapt, Japonia este una din cele mai nefericite țări, sunt statistici despre asta. Da, e totul curat, e totul frumos, e totul ordonat, dar cum spuneam, individul este sacrificat pentru binele societății și cerințele societății față de individ sunt foarte clare, foarte prezente, foarte apăsătoare.

Și din acest motiv aș spune că recuperează pe partea asta de visare.

Manga, anime-urile asta sunt, o modalitate de evadare. Ați observat că personajele din manga și din anime-uri sunt foarte ciudate, au puteri, zboară, părul în toate felurile și culorile, exact asta e ideea, un fel de anti realitate, ca să zic așa.

Și atunci apelează și Vestul la asta, pentru că e un mod de a trăi în altă realitate măcar câteva ore, sau cât consumi acel produs. Asta este explicația mea.

Partea culturală tradițional japoneză nu mi se pare că e atât de consumată în Vest, e doar pentru un grup de nișă. 

– Spuneați într-un interviu mai vechi că ați început să urmăriți piața de carte din România, din punct de vedere economic. Și aș vrea să vă întreb ce ați putea să spuneți acum, în 2020, despre piața de carte din România?

– Este foarte tristă. Foarte tristă. În primul rând că sunt prea puțini cititori. De la an la an, cartea moare efectiv, sunt prea puțini cititori. Am impresia că toată piața estimată are cam 100 de milioane de euro, ceea ce e nimic, în Franța se apropie de 5 miliarde de euro sau așa ceva. Deci e minusculă, efectiv.

– Cititorii sunt niște ciudați!

– Da, sunt o specie pe cale de dispariție. E totuși remarcabil că vreo câteva edituri chiar fac efortul să aducă carte și să mențină o varietate. Și asta e foarte frumos, dar, cum spuneam, ca treaba să meargă, trebuie să fie și cititori mai mulți.

De fapt, sunt niște date foarte interesante de la Institutul Național de Statistică, există statistica asta numită cheltuieli medii lunare pe o gospodărie pentru cumpărarea de mărfuri nealimentare.

Ideea este că în 2017, sunt în total vreo 15 categorii de produse și pe primul loc e tutunul, apoi carburanți, îmbrăcăminte, produse medicale, apoi urmează încălțăminte, produse de igienă personală, întreținerea locuinței…

Abia pe penultimul loc, cărți, ziare, papetărie. 2 la sută se cheltuie pentru asta. Vă dați seama…

– Ce e pe ultimul loc?

– Jucării și jocuri. 0,8 la sută. Deci, cum să spun… Asta arată totul. 2 la sută pentru cărți, ziare și papetărie. Și sunt la un loc, mă întreb cât din asta chiar ajunge pe cărți. 

– Practic toate editurile care mai rezistă în România se bat pe același public, aceleași câteva mii de cititori. 

– Exact. Și în opinia mea sunt și clienți fideli ai anumitor edituri, de exemplu, știu că există clienți fideli Humanitas, care așa cum au banca lor, au editura lor, să spun așa.

Și sunt și alte edituri, de pildă Litera Art care scoate cărți de larg consum, besteller-uri internaționale… Dar cum ați spus, e un adevăr faptul că toate aceste edituri mai mult sau mai puțin specializate se luptă pe același public, care este în scădere. 

– Ce șanse are un scriitor tânăr și bun din România în condițiile acestea?

– Cred că foarte mici, din păcate. Nu știu pe ce traseu ar putea să ajungă să publice. Să spunem că dacă ai lua premii de literatură, ar fi cu totul altceva.

Dar un scriitor simplu care stă la el acasă și scrie, poate să fie genial, dacă nu ajunge la editura potrivită și la momentul potrivit, nu cred că are nicio șansă.

Și motivul este simplu: o editură ca să reziste trebuie să aleagă.

Este exact ca în agricultură, te gândești: eu, ca să trăiesc, trebuie să plătesc apă, gaze, irigații, și pentru astea trebuie să vând de atâția lei. Ce fel de cultură mi-ar aduce mie banii aceștia? Păi, ar merita roșii, varză, cartofi și încă ceva. Nu-ți permiți să pui o cultură în care riști. Poate încerc să pun sparanghel, dar nimeni nu vrea sparanghel. Sau poate prețul sparanghelului scade.

Și atunci e un risc pentru fiecare editură atunci când publică o carte. E un risc, ăsta e adevărul. 

***

Ștefan Liiceanu. Foto: Humanitas

Ștefan Liiceanu are 46 de ani și a absolvit în 1994 Tokyo University of Foreign Studies, specializarea limba japoneză, apoi s-a specializat în economie la Yokohama National University. Deține un master în budism și istorie culturală niponă la University of Tokyo (1999-2001).

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României.
Vrei să ne ajuți?
Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
5€
10€
25€
50€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading...
Loading...
Loading...
Loading...