Ștafeta Expiraților. Poveste din vremea când activismul juca la pitici.

Rebeli pentru o cauză

Era pe vremea aia de demult, ‘când făcea plopșorul pere și răchita micșunele; de când se băteau urșii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrățindu-se’.

Era pe acea vreme când decrețeii încă se mai credeau cool în chiloți de baie mulați de li se zice azi, cu dispreț, speedo. Asta fiindcă nu aflaseră încă, sărmanii, de nădragii cei lungi, americani, azi la modă.

Pe atunci era, adică demultișor. Adevărul e că noi eram de mici învățați cu slipi din ăia mulați, deoarece nu știam de alt fel, doar cum era să intri în sfânta apă îmbrăcat în pantaloni scurți, Doamne-ferește?

Și mai eram învățați cu mulți kilometri înotați la antrenamente, în apă cu prea mult clor și cu antrenori duri, care te plezneau zdravăn cu șlapul peste fund, dacă nu scoteai timpul trecut în barem.

Mânca-l-ar câinii de timp, că el, timpul, cu secundele lui cu tot, ne-a mâncat o felie grasă din tortul copilăriei. Și timp n-a mai fost, nici copilărie de-aia lejeră n-a mai fost, așa cum trăiau alții în spatele blocului, jucând mâță-cățărată și lingând în pauze, onctuos, la înghețate tip vafă.

Copilăria s-a dus și adolescența la fel, cu tinerețea la pachet pe repede-nainte și, pe nebănuite, am expirat lejer, tot împingând cărucioare cu prunci bălai râzând în soare, schimbând pe bandă la pempărși și votând în politică tot felul de oameni noi, care se încăpățânau să nu iasă, prea de bun-simț fiind, drept urmare lăsându-i tot pe ăia vechi la putere, ca nu care cumva să credem că democrația e de colea și se împarte, gratis, la tot cartierul.

Taman așa, acum vreo 8 ani, ca un șlap peste fund, ne-a lovit criza de 40+ și a fost ca o trezire din ceva amorțeală. ‘Dacă te sperii la 40, nici că mai tresari la 50’, cică asta zic cărțile bune, începând cu stoicii și terminând cu Arta războiului.

Așa erau vremurile acelea noi, când în conștiința oamenilor s-a aprins ideea că poți face ceva eroic pentru o cauză. Puteai deveni rebel cu un scop și astfel au început să se inventeze crossuri, marathoane și swimathoane, și umblări până la Viena pe jos, de dragul unui prieten lovit de cancer, sau ture de bicicletă de-a lungul țării, pentru a strânge bani de rechizite pentru elevi sărmani, ori în amintirea vreunui pogrom.

Așa ne-am adus aminte și noi că am fost glorii ale înotului cândva, demult, pe vremea chiloților speedo, a căror țesătură se rărea pe fund după o vreme, dar asta aflai doar când îți sugera cineva.

Ne-am zis că am putea înota, la o adică, de dragul unor copilași fără șanse prea mari de a merge la școală. Prin urmare, am copiat modelul acelor filme americane, având ca subiect omenirea-aflată-pe-buza-prăpastiei, care e salvată de o mână de ratați bătrâni, uitați de toată lumea și scoși de la naftalină de un vechi prieten.

Acesta le re-încălzește ciorba motivațională și-i aruncă din nou, neașteptat, în iureșul vieții pentru o ultimă mare aventură, în care și-ar putea pierde chiar viața.

Doar că ei scapă, miraculos, cu bine, omenirea e salvată, iar, în sală, își șterg pe furiș o lacrimă chiar și barosanii cu tricou mulat bine, cu mușchi zdraveni și cu burtică pe măsură. Ăia de chiar merg pe la sală.

Cum arată o cauză?

Așa s-a născut povestea Ștafetei Gloriilor Expirate, cea de care mi-am amintit azi-dimineață, ca prin vis, în timp ce alergam singur printr-o pădure. Și mi-am zis că ea merită re-povestită, așa cum a fost, mai ales că azi, să alergi pentru o cauză, a devenit un soi de standard, de normalitate, la îndemâna oricui. Atunci însă, era ceva nou. Până și noi ne credeam noi, deși eram nițel cam vechi.

Iată povestea prietenilor mei, care au rămas eroii mei până azi, fiindcă împreună am reușit să strângem peste 20.000 de lei și să oferim câteva burse anuale unor prunci defavorizați, care n-au avut șansa noastră de a fi dați la înot de mici și de a avea o copilărie lejeră, însorită, demnă de povestit nepoților și strănepoților.

Alături de Gicu, Paul şi Răzvan, foste viitoare „speranţe” ale înotului românesc, la fel ca mine, ne-am antrenat, vreme de două luni, ca să luăm startul în Ştafeta Gloriilor Expirate, un Swimathon demonstrativ, care-și propune să adune bani pentru diverse cauze sociale.

Schema e simplă – convingi diverși oameni să parieze pe tine, ca pe caii de cursele din alte vremuri. Cu cât mai rapid înoți, cu atât mai mulți bani faci, iar aceștia se duc spre cauzele alese dinainte.

Ne-am descoperit, cu ocazia asta, muşchi de care uitaserăm, alergii diverse şi cârcei ce răsăreau te miri de unde. Şi ne-am amintit că în fiecare dintre noi, unii săriți deja peste 40 de ani, zace ascuns, dar gata de luptă, vlăjganul vioi de altădată, care rupe de zor baremuri.

De ce am făcut asta?

Poate pentru D., băiatul cu talent la pictură, care lucrează cu ziua prin sat, să plătească tratamentul maică-sii, bolnavă psihic, în timp ce tac-su alcoolic zace prin șanțuri și sterge regulat averea familiei de pe harta genealogică. În plus, copilul merge frumos la școală și speră că timpul va avea și cu el răbdare, la un moment dat.

Sau pentru L., ai căror părinți au plecat la muncă afară și, de atunci, s-au dat dispăruți. Copilul a fost abandonat în grija unor bunici cu pensii minuscule, care nu ajung nici pentru medicamentele de bază sau pentru hrana elementară, darmite pentru hăinuțe și rechizite.

A, da, și poate pentru D., care are 6 frați, toți mai mici, plus doi părinți în divorț, băutori de alocații și speranțe. Dar el visează să studieze geografia și-apoi chiar să călătorească în lumea largă, departe, departe de griji și dureri.

Și pentru încă vreo câțiva, o listă lungă de oameni cu probleme, ieșiți din grațiile lumii acesteia, dar umili și recunoscători pentru orișicare gest născut din sinceritate și mărinimie.

Poate că am făcut asta și pentru noi, „amărâții”, care am avut părinți normali și rechizite șmechere, pe care, ca orice copil răsfățat, nu am dat niciodată prea mult. Și, probabil, am făcut-o și să arătăm lumii că se poate. Că ‘la 40+ de ani nu eşti expirat cu totul’, ne şopteşte o voce din off, din spatele propriilor ochi injectaţi de clor.

Răzvan Cuc și complexul său de natație

P14/25, aşa scrie pe cheia primită de la casieria bazinului olimpic. Lumina de neon, impersonală şi rece te însoţeşte pe scări şi coridor. Când intri în vestiarul băieţilor, te loveşte o umezeală cleioasă şi un miros de şampon cu aromă dulceagă de cocos.

Pe peretele din stânga sunt două uscătoare de păr – la primul, un tip bronzat, epilat, stă rezemat de perete într-un contrapost vag, de Adonis în plină criză a celor 40 de ani. Îşi trece cu mişcări rapide tubul cu aer cald peste părul tuns foarte scurt, ce promite un început de chelie.

Lângă el, la vreun metru, cu faţa la perete, un rocker slab, de anii ’80, îmbrăcat în blugi, tricou şi încălţat cu ciocate, vorbeşte tare la mobil în timp ce face gesturi largi, mişcând tubul cu aer cald de-a lungul părului său lung, blond şi ondulat, care coboară cu vreo două palme mai jos de omoplaţi.

Aplecat, Răzvan încearcă felurite metode a-şi înfunda casca de motocicletă în dulăpiorul îngust cu numărul 38, în timp ce mâna mea caută febril în buzunarul greşit al rucsacului după aparatul foto. Între timp, grupul statuar format din cei doi uscători de păr se destramă şi tensiunea din vestiarul bazinului se risipeşte ca un abur de duş ce înfoaie perdeaua şi apoi se lipeşte, obosit și ud, de gresia crem.

Ne punem slipurile, căştile, ochelarii şi sărim pe rând în apă. Înotăm împreună craul pe acelaşi culoar, bulele de aer ce ies năvalnic din plămâni ni se intersectează uneori. Am decis că facem un kilometru lejer, de încălzire, pentru ca, pe urmă, să trecem la sprinturi de câte un bazin de 50 de metri, pe cronometru.

La capete de culoar behăim în tandem, şi în priviri ni se citeşte aceeaşi întrebare: „Oare cine ne-a pus„?

Însă nici unul nu e dispus să lase garda jos sau să-şi arate slăbiciunile. E un joc de oameni mari, în care nimeni nu vrea să fie cu adevărat expirat, decât cel mult luat la mișto. Am sărit amândoi bine de pragul fatal al celor 40 de ani și iată, avem un motiv de luptă.

Acum câteva luni, Răzvan avea un mic ‘complex de natație’. Nu uitase să înoate, doar că înota puțin, prost și obosea repede. S-a apucat de luat ore particulare și acum e decis să rupă și la înotat și la strâns fonduri.

Dar nu, hotărât, nu trebuia să se uite pe youtube cum înoată Michael Phelps 50m în 24 de secunde.

„Provocarea asta m-a scos dintr-o amorţeală interioară ce se instalase pe nesimţite în viaţa mea. Prea  mult timp petrecut la birou, prea multe chefuri ce seamănă toate între ele, prea mult aceiași oameni, prea mult laptop. Faptul că în joc e o cauză socială e un brânci în plus.

 Am trecut pe rând prin mini-depresii, tentative de abandon, crampe musculare şi burţi întregi de apă cu clor înghiţite fără voie. Am fentat antrenamente ascuns după pretexte, dar acum înot craul un kilometru jumate ca maşina de cusut Ileana şi sunt al naibii de mândru de chestia asta. Dar cu viteza e altceva. Energia, dacă nu e bine dozată, ţi se taie mai rău ca maioneza.

 Uneori când înot, visez că sunt iar la birou şi mă joc Solitaire în tăcere, ca pe vremuri. Zâmbesc singur, pe sub apă, doar dunga neagră de pe fundul apei mă vede. Mă trezesc la realitate când apare T-ul ce anunţă capătul. Atunci mă bucur la fel de tare ca la chefurile din liceu, când venea câte un blues şi mă lipeam de Margareta, la sentiment.”

Gicu Șerban demn, pe cântarul din baie

E dimineaţa şi Nora, fiica lui Gicu şi a Mădălinei, a făcut deja ochii mari. Imediat ce se trezeşte, începe să povestească cu glasul ei de fetiţă de aproape 4 ani. Îşi începe ziua cu un pasaj, care pare rupt de pe la mijlocul poveştii cu Scufiţa roşie, scena cu lupul pe post de bunică:

„Tati, da’ ce glas eşti şi ce bultă male ai„…

Acum e primăvară şi lui Gicu îi trec rapid prin minte toate farfuriile pline de la toate restaurantele prin care s-a perindat, în ultimul concediu din Creta. Apoi revede meniurile asiatice din Singapore. Plus altele, pe care acum le regretă.

Cântarul din baie arată 87 de kilograme, cam mult pentru 1,79 cât are el, ca fost sportiv. Și, mda, cureaua de la pantaloni e şi ea în criză. De găuri. Iar aplecatul pentru înşiretat generează un oftat de buhai.

Fix ca după mai toate nopţile de Revelion, cu paşi moi de pisică se apropie, iată, momentul solemn al unei decizii radicale. Aşa că trage aer în piept şi se ridică în capul oaselor, privind pe geam pădurea de stejari care pare a vrea să-i intre în apartamentul select din vecinătatea spa-ului său favorit de la Hilton, unde are abonament pe tot anul.

Va slăbi. Va fi din nou ce a fost cândva, ba poate chiar mai mult decât atât.

”Aseară am intrat în bazin şi am înotat, ca de obicei. Primele 20 de bazine le simt în plămâni, în toţi muşchii şi în toate încheieturile, după care corpul se destinde și înot ca uns cu ulei. Mi-am înotat porţia de 100 bazine (la Sibiu un bazin are doar 25 m) bras, fără să mă opresc, dar şi fără să trag prea tare de mine. Cârcelul de serviciu a apărut pe la bazinul 80, dar l-am ignorat.

 La final am stat câteva secunde sub apă, mi-am scos aerul din piept şi ochelarii de pe ochi, am ieşit la suprafaţă şi m-am uitat la ceas: 2.5km în 55min! Asta după săptămâni întregi în care nu am trecut deloc sub 60 de minute.

 Îmi simţeam muşchii de oţel şi corpul tras ca prin inel. Am ieşit din apă, iar la duş m-am uitat în oglindă la pectorali, bicepşi şi la pătrăţelele de pe abdomen. Nu apăruseră nici unele. Curios…

Între timp, cu cântarul de la baie m-am împrietenit, urmează cronometrul, doar n-o să fac de râs Ștafeta Expiraților. După cam o mie de km de biciclit şi sute de ore de înot, plus saune şi mâncat sănătos, neapărat înainte de ora 6 seara, am acum 71 de kilograme şi vreo 5 găuri libere la curea.

 Dar, de când mă ştiu am fost un cal de cursă lungă, fan bras şi un mare dezastru la sprinturi craul. Parcă văd că după 5 bazine o să mă sufoc în apă şi o să mă gândesc că mai bine mă înscriam la proba de marathon. Ar fi fost mai simplu: mă ţineam de ficat, vomitam după un copac şi mergeam mai departe. Sau eventual la proba de rezistenţă în sauna finlandeză.

 Și, pentru că angoasele mele nu era suficiente, azi am aflat că sunt şi cel mai tânăr (expirat totuşi), drept urmare ar trebui să fiu cel mai rapid. Vestea bună e că pe lista mea sunt deja 33 de susţinători, printre care şi un prieten satanist, care cică va dona 666 de euro cenţi pentru fiecare lungime de bazin. Doamne-ajută!„

Paul Borde pendulează între ceaun și craul

Paul se învârte în jurul ceaunului ca un leu în cuşcă, în timp ce limbile de foc ne pârlesc părul de pe picioare. Ba e focul prea iute, ba Jutka nu vine destul de rapid cu carnea. Au amestecat viţel de lapte, muşchi de porc şi ciolan afumat într-o ordine precisă. E prima dată când găteşte gulaş unguresc fără să bea o bere, două, hai trei.

Acum, toată echipa expiraților e în așteptare. Mâncăm câte o banană seacă în tăcere, fiecare cu gândurile lui. Răzvan îşi parchează motorul, Gicu se leagănă în şezlong, iar din frigiderul cu uşă transparentă de pe terasă, zâmbesc galeş multe beri.

Mai sunt doar câteva ore până la Swimathon, apoi ne vom întoarce cu toţii aici, la party-ul de final. Pe cer norii se joacă de-a ploaia, iar Bruno, un westy alb dă din lăbuțe sub masă, visând că aleargă. Sau poate că înoată.

Lui Paul îi place să trăiască bine şi asta se vede pe el. Îi plac berea, saunele, mâncarea bună. De cinci ani, participă la o competiţie de gulaş într-un sat unguresc de lângă Cluj, însă popa reformat alege mereu un alt câştigător. Dar nu se descurajează. Și anul acesta, în 20 august fix, va bea o bere lângă ceaun, convins fiind, ca de obicei, că el găteşte cel mai tare gulaş din competiţie.

”Băi, ieri mi-am măsurat burta. Avea 130 cm, nesuptă. După ce sar în apă, mă mir că a mai rămas ceva în bazin. N-am ce să fac, e o burtă genetică, n-aş fi eu fără ea. Degeaba merg pe bicicletă, înot şi bag saune. Combat totul cu mese fastuoase, la ore mici.

 Sincer, mi-e frică de ştafeta asta nebunească în care m-am băgat, mă tem să nu cedez fizic, să mă fac de râs. Cică înotul e cel mai permisiv sport, dar nu ştiu dacă ajută şi la hernia mea de disc, mai ales dacă sari de pe blockstart.

Mă tem să nu rămân blocat în unghi drept la vreo ieşire din apă. Am un prieten care a rămas aşa de la un simplu strănutat şi a umblat o săptămână în patru labe prin casă. Făcea pipi direct în sifonul din baie.

 E drept că am făcut 8 ani de înot, dar asta a fost hăhă, demult. Nebunii ăştia au propus un target înspăimântător pentru mine – 70 de bazine într-o oră. Asta înseamnă o medie de 51 de secunde pe tură. Ar însemna să înot la turaţie maximă, cu mici pauze, peste 16 bazine. Oare cardiologul meu ar trebui să afle?

Ieri am alternat înotatul rapid cu sesiuni de saună de 10 minute şi mi-am dat seama că îmi place mai mult să zac la 90 de grade în suc propriu şi să nu mă gândesc la nimic.

 Nu ştiu, mă simt ca o balenieră renovată şi re-botezată, care trebuie să salte veselă pe valuri, ca la început, când era nouă. Dar am o şansă să dovedesc ceva şi n-am de gând să fiu cel mai expirat om al ştafetei. În viaţă, dacă ţi se oferă ocazia să fii în arenă şi nu în tribune, nu se cuvine să o ratezi.”

Epilog. Ce s-a mai ales azi de expirați?

Răzvan a devenit un mare înotător de long distance în ape deschise. Chiar acum e cu fiica lui prin Norvegia, într-o vastă călătorie pe motor. În rest, conduce cu succes RE/MAX România.

Gicu e mereu atent la regim și a devenit un maestru al cafelelor bune și al pâinii de casă. Iarna se dă pe placă și vara călătorește extensiv, tot pe motor. E cel mai chill IT-ist pe care-l știu.

Paul e un boem în continuare, deși s-ar vrea mare antreprenor. Mai nou, testează trotinete electrice. Ar da orice, numai să nu transpire. Dar, și-a construit acasă un ciubăr lipit de o saună, locuri unde transpirația e la ea acasă. Fără efort.

Subsemnatul scrie aici și uneori, când îl apucă, face triatloane cu prieteni. Sau chiar de unul singur, prin păduri. La proba de alergare schimbă, cu glas tare, idei cu câinele Puck, lucru care trădează faptul că ieșirea sa din garanție se apropie cu pași repejori.

Ziua când toți patru vom expira pe bune nu e foarte departe. Dar măcar avem niște povești în portofoliu, de care ne amintim cu bucurie.

Ștafeta Gloriilor Expirate a fost o aventură nebunească și utilă. În final, într-un mod nesperat nici măcar de noi, am reuşit un total de 76 de bazine x 50m, cu o medie de 48 de secunde pe tură. Cu un drum, am adunat o grămadă de bani. Și nici măcar n-am crăpat.

Peste toate, am fost o echipă adevărată, am avut o galerie de vis, sponsori mulți şi, pe o lungă ploaie de vară, cu ajutorul a vreo 40 de prieteni, am reuşit să lingem un ceaun făcut pentru vreo 60.

Și normal, ca-n filme, am salvat puțin și omenirea de la pieire.