Sputnik. Parazitul din spațiu

Acest horror science-fiction rusesc care a trecut ușor pe sub radar anul trecut pare să se desfășoare deasupra unei plase de siguranță întinsă de filme precum Alien (Ridley Scott), The Thing (John Carpenter) sau mai recentul Life (Daniel Espinosa).

Însă pare să cadă în ea (deși, în mod evident, regizorul Egor Abramenko și cei doi scenariști au luat în calcul această plonjare în plasa similarităților), pentru că Sputnik are îndrăzneala să aducă ceva nou în teren; nu se mulțumește să ia totul de-a gata din horrorul-SF hollywoodian. Există destul de multe întorsături de situație și schimbări de ritm (de un efect mai mult sau mai puțin surprinzător) care pun bazele unei semnificative diferențe.  

Ca-n orice horror science-fiction care se respectă, povestea lui Sputnik începe în spațiu. În URSS-ul anului 1983, doi cosmonauți se întorc dintr-o misiune spațială. În capsula în care se află, par să aibă o discuție aparent banală – această discuție va fi foarte importantă pentru ceea ce va urma să se întâmple ulterior în film –, urmată aproape imediat de o mișcare fizică amenințătoare abia observată prin hublou.

După aterizarea mobilului în Kazahstan, un membru al echipajului are capul zdrobit în casca făcută ferfeniță, iar celălalt scuipă sânge împrejur. În doar opt minute, în urma aterizării, știm că asta e doar începutul unei situații foarte grave.  

O tăietură de montaj exterior mai târziu, filmul ne-o face cunoscută pe Tatyana Klimova (Oksana Akinshina), acuzată de o comisie, într-un institut de cercetare psihologică din Moscova, de neglijență în urma tratării unui pacient. E recrutată imediat de colonelul Semiradov (Feodor Bondarchuk) și e asigurată că problemele ei sunt rezolvate dacă acceptă evaluarea cosmonautului supraviețuitor Konstantin Veshnyakov (Pyotr Fyodorov).

Între constângere și curiozitate (aici filmul face pentru prima oară deosebirea dintre ordin și invitație, considerând perioada și locul în care au loc evenimentele), Tatyana, doctor în neuropsihologie, e nevoită să accepte.

Urmează o serie de examinări și re-examinări, care pun serioase probleme de comunicare între observatorii institutului militar de analiză și cercetare sovietic, în camera unde este carantinat eroul cosmonaut Veshnyakov – altfel, purtătorul unei creaturi extratereste cu care începe, treptat, să facă front comun. 

Interesant de remarcat este că Sputnik ar fi putut foarte bine să se întâmple și în zilele noastre. Deținea toate datele pentru a funcționa și astfel. Aveam o creatură extraterestră ce sălășluiește într-un om, clasica intenție de a fi folosită ca armă biologică, doctori și militari care gestionează cu stângăcie un caz nemaipomenit, măcelul și băile de sânge provocate după ce iese din izolare, forțe armate panicate, trăgând în ceva ce se mișcă mai repede decât gloanțele din armele lor automate, privirile uimite și resemnate în fața unei morți iminente etc. 

Dar parazitul de un metru care se hrănește cu ființe umane are nevoie de altfel de context aici – mai exact, unul politic. Sputnik și-ar fi pierdut din eficiență dacă nu ar fi ales să critice brutal fosta Uniune Sovietică.

Se vorbește despre „eroi naționali”, „sacrificii supreme”, manipularea unor jurnale de televiziune, îndoctrinări și resemnări. Toate aceste aspecte (aparent nesemnificative, cel puțin pentru critica de film occidentală), alcătuiesc un raport cu probleme – unul care, conform epocii, subliniază gros incompetența și atitudini obtuze. Sputnik nu se oprește însă aici. După cum menționam mai sus, scenariul are o serie de surprize plăcute.  

Evaluările întreprinse de doctorul Tatyana Klimova scot la iveală situații neașteptate. Nimic nu e ceea ce pare, nici în ce-l privește pe cosmonautul supraviețuitor, nici în ce-l privește pe monstrul spațial ce și-a găsit gazda tocmai în el.

Legătura creată între ei – una care se întinde dincolo de bariere pur fizice – aduce în discuție destul de multe segmente narative care sunt întoarse plăcut pe dos. Sputnik excelează și la acest capitol, iar colonelul Semiradov are o contribuție importantă în asta.

În rigiditatea lui, dar și – paradoxal – în deschiderea spre inovație si noi perspective de întelegere personală, personajul e ca o bombă cu ceas. Pe de altă parte, Tatyana e rațională, empatică și optimistă, însă nu va fi scutită totalmente de consecințe.

După încă o demonstrație de forță a creaturii (de data asta pe o șosea plină de vehicule militare), filmul rezolvă, înspre final, problema parazitului agresiv într-un fel nu tocmai rezonabil – mai exact, într-o manieră destul de romanțioasă. Dar rămânem și rezonăm mereu cu Tatyana, vrem să trecem dincolo de sticla carantinei, să înțelegem ce se petrece exact acolo – și asta pentru că tactul și rigoarea ei nu vor aduce, în cele din urmă, decât dezastru.  

Sputnik e un film care cere răbdare; o răbdare recompensată de twist-uri, schimbări de registru între personaje, a felului schimbător în care ajung să se raporteze unul la celălalt – în fine, un film care-și ia tot timpul, se construiește încet.

Nu se rezumă la sperieturi ieftine cu un monstru xenomorph care se izbește violent de un geam blindat, gata să-i sfâșie în bucăți pe-ăia care se uită cu ochi incerți la el. Sputnik e cât se poate de uman (ba mai trage subtil cu ochiul și la Solaris-ul lui Andrei Tarkovsky) și nu insultă inteligența – cel puțin! – rafinaților cunoscători ai genului.  

Disponibil pe Amazon Prime Video.