Solenoid

Am pornit cu preconcepții în lectura Solenoidului (Humanitas, 2015). Îndrăgostită de Levant și de Nostalgia de pe la 20 de ani, când mi-au răspuns, în momente salvatoare, la crize pe care nu le puteam rezolva singură, i-am aplicat lui Mircea Cărtărescu lupa critică în tot felul de studii academice, în speranța că răceala analitică mă va vindeca de amor.

Am crezut că eliberarea mi-a reușit pe la Aripa stângă din Orbitor, dar am recăzut la puțină vreme – ajutată de turbionul memoriei din Aripa dreaptă.

Îi cunosc preferatului meu și temele, și obsesiile, chiar și micile manierisme de frază și limbaj, știu că nu scrie niciodată de la zero, ci rescrie parcurgând alt traseu mnezic, mereu despre lumea sa interioară, singura care există pentru el. Mai mult chiar, înainte să ajung la cartea de acum am ascultat interviuri, am citit câteva reacții și întâmpinări elogioase, am mângâiat coperta și i-am mirosit cele 837 de pagini.

Ca în toate cazurile de respingere rațională a pasiunilor, îmi pregătisem un arsenal de suspiciuni și eram gata să le aplic metodic. Nimic nu m-a putut pregăti însă pentru ce a urmat.

După vreo trei sute de pagini mi-am abandonat creionul și n-am mai făcut adnotările obișnuite pe marginea paginii, așa că recomandarea de astăzi își asumă, ca pe o fatalitate, statutul de discurs îndrăgostit.

Ca de fiecare dată cu Mircea Cărtărescu, avem în față romanul unei metamorfoze (Kafka și gândacii lui măriți la scara singularității umane sunt prezențe recurente, la tot felul de niveluri).

Reductiv, deși corect spus, Solenoid este jurnalul lui „ce-ar fi fost dacă” – dacă autorul nu ar fi ajuns un scriitor cunoscut, dacă prima lectură din „Cenaclul Lunii” s-ar fi încheiat cu o desființare girată de Marele Critic, dacă ar fi posibil să trăim simultan pe ambele fețe ale monedei în rotirea existenței, dacă am putea ieși din închisoarea realului.

Privite retrospectiv, cărțile de până acum au fost doar declarații de intenție în parcursul către Tot, proiecte de uzurpare a demiurgiei prin viziune. Solenoid pune însă în practică soluția, algoritmul totalizant, tehnologia eliberării de limitele „firescului” prin conștientizarea celeilalte dimensiuni.

Ființa de hârtie nu se poate ridica din pagina bidimensională, ca să respire vertical, decât după ce a dobândit cel puțin intuiția, dacă nu conștiința, celei de-a treia dimensiuni.

A patra dimensiune se deschide prin zumzetul și vibrația solenoidală, perceptibile altei conștiințe a realității: „Globul de păpădie trebuie la rândul lui rotit, într-un plan inimaginabil, ca să devină față de sferă ceea ce sfera este față de discul plat. Sensul se află în hipersferă, în inomabilul obiect străveziu rezultat din bobârnacul dat sferei din cea de-a patra dimensiune.”

Este adevărat că o arhitectură recuperatorie se află la baza acestei noi invenții de autor: poveștile familiei, știute din jurnal sau din romanele anterioare, se rescriu altfel, propria biografie își păstrează jaloanele, dar alege acum, în mod voit, celălalt drum.

Apă și talpă. Să alergi toată Via Transilvanica. Și să rămâi în viață.

Aceasta este povestea unui documentar de lung metraj care tocmai a intrat în cinematografe. Filmul e un must see, nu doar de către pasionații de alergare sau fanii Via Transilvanica. Este pur și simplu un film onest, dinamic, care conține fascinante felii de viață. E genul de film care pare prea scurt. Când se termină simți că ai fi vrut să mai vezi.

Reportaj: Minerii care sting lumina. De ce s-au bătut oamenii din Valea Jiului pe slujbele din subteran

325 de posturi au fost aruncate pe piață la începutul lunii septembrie 2024 și candidații s-au înghesuit să-și depună dosarele. Paradoxul închiderii minelor din Valea Jiului e că e nevoie de oameni în subteran.

Lumile „dân lumi dân lumi”, statuile providențiale de obsidian, ca și boltirile de cristal peste realități existente, gata să plesnească înspre altele, încă neștiute, visul care face bucle în trezie, unirea gemelară, siameză, a stării onirice cu starea de absolută luciditate – toate acestea sunt încă acolo, în noul roman cărtărescian, familiare nouă încă din Levantul sau din Orbitor. Ele și-au pierdut însă caracterul stabil, fie și precar, pentru a pluti liber și lent către noi condiții de existență.

Marea modificare o găsim însă în chiar miezul acestei cărți pline de alte cărți, de autori, inventatori sau vizionari, care pretinde că povestește destinul celui care a renunțat la scris și la literatură.

Pe vremuri, tânjirea la Tot îmbrățișa la Mircea Cărtărescu exclusivismul pactului faustic, autorul jurându-și (vezi REM) că s-ar fi lăsat jupuit de viu pentru a-și oferi pielea drept copertă cărții în care ar fi putut să scrie Totul.

Până la un punct, termenii rămân aceiași: „timp de zece ani uitasem să respir, să tușesc, să vomez, să strănut, să ejaculez, să văd, să aud, să respir, să iubesc, să râd, să produc celule albe, să mă apăr cu anticorpi, uitasem că părul trebuie să-mi crească și că limba, cu papilele ei, trebuie să guste mâncarea. /…/ Eram albastru din cap până-n picioare, puțeam a cerneală așa cum alții put a tutun.”

Acum, alegerea este însă alta: în final, ofranda manuscrisului care reprezintă ultima justificare a propriei existențe cerșește mila zeiței față de iubire și față de șansa fericirii.

Un faustianism răsturnat care aduce – spoiler alert! – mult mai mult decât fusese cerut: nu fericirea sau creația, nu iubirea sau scrisul, ci pe toate laolaltă, unite în veșnicia conjuncției, „în apele visului”.

Închei cu o asociere liberă: coperta uriașului volum mi-a amintit de Castelul interior, scrierea mistică, de secol XVI, a Teresei de Avila. Acolo, sfânta imaginează simultan sufletul drept un glob de cristal cu încăperea cea mai prețioasă în centru și drept castel cu încăperea cea mai prețioasă în vârful turnului.

Ca în iluziile optice ale lui Escher, obiectul mistic al Teresei de Avila este imposibil de gândit în geometria realității altfel decât prin alegerea unei singure reprezentări. El ne deschide doar ochii spre dimensiunile despre care, după cum mărturisește autoarea, supraconștiința divină îi poruncește să scrie.

Realizez acum că referința n-a fost o coincidență, pentru că Solenoid rămâne un obiect imposibil în geometria literaturii pure și simple. El se alătură altor „încercări disperate, ale unor minți vizionare, de-a exprima inexprimabilul, a percepe imperceptibilul și-a intui neintuitivul”.

Ca să devină posibil, coerent și profund, el reclamă credința într-o altă dimensiune conceptibilă (vezi frecvența încăpățânată cu care autorul recurge la analogii precum cea din definiția teseractului, care este pentru cub ceea ce este cubul pentru pătrat).

În această visată dimensiune, nu numai că viața și visul își corespund fără opoziție, dar literaturii i s-au imprimat curentul, energia, vibrația și vertijul creației de carne, sânge, creier, spirit și dragoste.

O carte care va forma solenoidari, care sunt față de șoarecii de bibliotecă exact ce sunt șoarecii de bibliotecă pentru simplii cititori.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€