Cândva demult, într-o cu totul altă viață a mea, când îmi lăsasem niște mustăți blonde de husar și purtam o șapcă întoarsă, sporovăiam cu Criss într-o mașină roșie decapotabilă prinși în traficul lent de intrare în T.J., adică Tijuana, Mexico.

Americanii au mania abrevierilor, iar cum Tijuana e un cuvânt nespus de lung și complex, chiar merită comprimat, la fel ca L.A. pentru Los Angeles.

Șlagăre din trecut în capitala mondială a crimei

Viața

13/07/2023

Veneam de pe coasta Californiei, iar ceea ce vedeam acum, după trecerea graniței, nu semăna defel nici cu San Francisco, nici cu San Diego. Aterizasem pe o cu totul altă planetă, plină de căsuțe modeste și prăfuite înșirate pe marginea drumului, magazinașe alandala cu marfă colorată revărsată pe trotuare și benzinării rupte dintr-un film post-apocaliptic, unde oamenii fumau pe rupte în vecinătatea pompelor bând bere tolăniți pe scaune din plastic albe și povestind tare.

Nu știu cum și prin ce metamorfoză sinistră, conform statisticilor publicate de Mexico Daily în iunie 2023, Tijuana a fost declarată capitala mondială a crimei, cu o rată de 138 de omoruri la o sută de mii de locuitori. Zilnic acolo oameni nevinovați cad victime ale războaielor de stradă dintre clanuri și carteluri de droguri, ce încearcă să controleze traficul de la granița americană.

Azi, în topul sinistru al celor mai violente localități din lume, șapte din zece se află în Mexic. Cum s-a ajuns aici? Treptat, sistematic, cu pași timizi, dar fermi, începuți cu mai bine de zece ani în urmă. Timpul istoriei recente devine tot mai greu de dat înapoi până la vremurile când era pace. Clanurile nu sunt dispuse să părăsească teritoriile ocupate. Până și neînfricata primăriță din T.J., Monserrat Caballero, care a declarat război deschis violențelor, a trebuit să-și mute domiciliul într-un buncăr păzit de armată din pricina frecventelor amenințări cu moartea.

Pe vremurile acelea biblice de pace și tihnă, când oaia se pupa în bot cu lupul, eu și Criss, prietenul meu de-o viață, nu doar că n-aveam nici o grijă și teamă, ci părea că avem chiar tot timpul din lume. Cutreieram pământul fără o țintă anume, fără să ne grăbim nicăieri, aidoma eroilor dintr-un jurnal de drum semnat de Jack Kerouac. Însă, prin nu știu ce festă a sorții, am devenit oameni ocupați și am rătăcit iremediabil acele vremuri senine și nepăsătoare. Iar ceea ce părea a fi o tinerețe fără bătrânețe dintr-o poveste neapărat nemuritoare s-a prefăcut într-o avalanșă de fapte și întâmplări din care, la final, nimeni nu scapă viu și nevătămat.

Stăteam, așadar, blocați într-un trafic cu poticneli pe singurul bulevard ce ducea înspre Tijuana. Numele său avea rezonanțe cubaneze - Avenida Revolucion. Cum vorbeam noi vrute și nevrute sub palidul soare californian al dimineții, deodată am întors capul spre dreapta. O Sfântă Fecioară Maria de o jumătate de metru mă implora cu brațele împreunate pe piept și lacrimi în ochi să o cumpăr. Pitită după statuia viu colorată din lemn, o localnică mărunțică și zdupeșă, toată numai zâmbet, se topea înfofolită într-un poncho vesel, din cânepă.

De pe spate, dintr-un coș de nuiele răsăreau două buchete supradimensionate de cale și floarea soarelui din material textil, curat perene. Scurtul descălecat pe pământ mexican începea înfloritor.

El Diamante Bar

Brusc, Criss se luminează la chip ca pălit de o revelație. Mă tem că de fapt îl lovise foamea, fiindcă a început să delireze salivând și să descrie te miri ce rețete culinare, gusturi și arome. Și-a amintit că știe un restaurant cu terasă și vedere la mare în Puerto Nuevo, undeva mai la sud, unde trebuie neapărat să atacăm un homar grăsan, stând cu ochii pe apusul de soare. A mai pomenit de un restaurant local cu tacos și chilli con carne, apoi altul cu ceviche cu creveți. Și cică neapărat va trebui să împărțim o enchilada picantă cu piept de pui, fiindcă știe el un alt loc cu porții enorme, stil american.

Cei doi condamnați escortați de trupele speciale înapoi în Penitenciarul Gherla. Foto: Bianca Felseghi

Crimă în celula E 7.25. Deciziile administrative care au dus la pierderea unei vieți omenești la Penitenciarul Gherla

Ca să-l pedepsească pentru abaterile comise într-un centru de detenție, conducerea penitenciarului a decis să transfere un deținut cu o sentință mai mică de doi ani într-o cameră cu condamnați pentru omor calificat. La o lună de la această decizie corecțională, omul a fost ucis în baie de colegii de celulă.

Marius Dorin Lulea (stânga) și George Simion (dreapta), la o dezbatere despre protejarea patrimoniului național. Sursă: George Călin/Inquam Photos

Omul cu banii din AUR despre promisiunea de a construi 1 milion de locuințe pentru români: „Ideea a apărut prima dată la George”

PressOne a vorbit despre Planul Simion cu politicianul Marius Dorin Lulea, prim-vicepreședinte AUR, inginer constructor cu mai multe afaceri în sectorul imobiliar și principalul promotor al proiectului.

Centrul orașului este un haos binedispus, plin de lume lejeră care trăiește, vibrează, cântă și foiește aparent lipsită de griji. Din toate direcțiile răsună o polifonie de melodii care se amestecă și se suprapun. Oriunde întorci capul dai de mariachi cu trompete, acordeoane și chitări, îmbrăcați în haine strâmte, ca niște matadori proaspăt pregătiți de corrida.

În mijlocul trotuarului, în fața unui MacDonald's, o fetișcană cu capul plecat stă pe un scaun, iar în poală ține o cutie de mărgele. De-o parte și de alta, aparent mama și o mătușă îi împletesc de zor cosițele și le decorează cu mărgele găurite. Râd și sporovăiesc în rafale. Mai încolo, două prietene școlărițe își împletesc degetele într-un joc doar de ele știut. N-ai putea bănui niciodată că un astfel de loc ferice ar putea deveni vreodată epicentrul mondial al violenței și uciderii.

Înainte ca lui Criss să-i scadă glicemia cu totul, ne proțăpim la o terasă mai discretă, așa, sperăm noi departe de ochii lumii. Așteptând niște porții de tacos și chili con carne, sorbim o margherita cu multă gheață pisată. Ne bucurăm de relaxare după un drum lung și tăcem împreună, fără ca vreunul să simtă că tăcerea ar putea fi stingheritoare. Deodată, ca din pământ, răsar trei mariachi cu sombreros supradimensionate și fără prea multe întrebări atacă furibund una dintre temele clasice, pe care le vom tot auzi în următoarele două zile, cu foarte mici variațiuni: Cielito Lindo, Guantanamera, La Negra sau, în cazuri extreme, La Bamba.

Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

Aici era taman invers decât la lăutarii de la noi. Le dădeai bani să se oprească, să facă liniște, nu să cânte. Preț de doar câțiva dolari te lăsau în pace. Cum cântarea a fost scurtă și băieții au timp, își trag niște scaune de la o masă vecină, își șterg cu batiste mari fețele transpirate și se apucă să ne descoase - cine suntem, ce facem, încotro mergem. Se plâng de căldură și nu e deloc de mirare. Vânătoarea de turiști umblând toată ziua încorsetați în acele costume sobre, de ciocli, nu e tocmai treabă ușoară. Aflăm care este locul lor favorit, unde se întâlnește toată societatea selectă a cântăreților ambulanți - El Diamante Bar. Cică să trecem pe acolo la o cafea.

Am trecut. Se perinda acolo o pleiadă întreagă de muzicanți de toate felurile. Unul căra, chiar, ca un martir, o liră mare, aurită. Umblau de colo-colo parcă doar să se afle în treabă, toți cu piepturile scoase ca niște păuni, de mai să le puște nasturii de la sacouri. Mulți purtau pălării de cowboy date pe ceafă. Transpirau la greu. Contrabasiștii, am remarcat, erau pe cât de joviali, pe atât de supraponderali. Atmosfera avea ceva de Cântarea României, faza eliminatorie pe județ, unde fiecare parcă se pregătea să-și interpreteze numărul în fața unei comisii senile și adormite.

După o vreme, am realizat că n-avem nicio șansă să scăpam de mariachi. Oricum ne suceam, răsăreau mereu de nicăieri, afabili și zâmbitori, cu dinții lor lucitori din aur presărați printre cei albi, și începeau un șlagăr duios. Ne-au găsit și pe plaja relativ pustie din Rosarito. Noroc că nu departe de noi se afla un grup de tineri care și-i doreau de-a dreptul. S-au scuturat imediat de nisip, au sărit în tălpi și s-au apucat de dănțuit fericiți. Iar noi am șters-o discret, scăpând de această dată netapați de bani.

Pe lângă mariachi, cei mai simpatici din toată Tijuana erau fotografii stradali retro. Fiecare avea drept recuzită cheie un măgăruș vopsit în zebră, inclusiv pe urechi. Bietul animal trăgea un car alegoric având pe post de fundal un tablou cu scene istorice, unde apărea neapărat mare cuvântul MEXICO. Contra a cinci dolari, subiectul era plasat drept în mijloc, pe capră, cu un sombrero imens pe cap. Era fotografiat cu un aparat antic, din lemn, cu burduf, pe alocuri lipit cu bandă neagră, să nu intre lumină în camera obscură. Procesarea se făcea pe loc, iar rezultatul era o poză alb-negru destul de neclară și lipsită de contrast, cu un aer vintage, ca de la final de secol al XIX-lea.

Am căutat în toată casa poza nostimă cu Criss, dar se pare că e pusă bine undeva, la loc important. Așa pățesc uneori vechile amintiri. Oricât ai vrea să dai de ele, sunt iremediabil rătăcite. Oricum, Tijuana romantică de atunci nu seamănă mai defel cu acea poză alb-negru. Era un oraș colorat țipător, cu o energie bună, plin de viață și de mirosuri îmbietoare, locuită de oameni sărmani, dar zâmbitori, de treabă și puși pe taclale, care se bucurau cum puteau de orice le ieșea în cale.

Nu exista absolut nici un semn că istoria acelui oraș va lua o asemenea turnură tragică. Totul era pașnic, jovial și senin. Poate aș fi lăsat scurta călătorie în Mexic pusă bine la păstrare, precum fotografia alb-negru cu Criss în carul alegoric tras de un măgăruș pe nume Ruben vopsit în dungi, dacă o anumită seară specială nu l-ar fi readus la lumină.

Alejandro

Și jumările, și caltaboșii îi plac lui Alejandro Rodriguez, ba chiar și sarmalele îi plac. Mănâncă încet din toate, sistematic, de zici că timpul însuși i-ar aparține. E sărbătoare. E zumzet de furculițe prin blide și platouri, amestecat cu clinchet de pahare pline de vin bun. Timpul s-a lățit ca un cățel pe o pată de soare, stomacele s-au dilatat, brațele cuprind tandru spătarele scaunelor, iar atenția la numărul de calorii s-a suspendat vremelnic.

La fel ca în fiecare an, cântăm aceleași colinde și falsăm câte puțin, care mai de care. Este a treia zi de Crăciun, iar masa prietenilor din superba lor casă cocoțată pe dealul Feleacului de lângă Cluj e plină de dă pe-afară. În capul ei l-au pus pe Alejandro, fiindcă e musafir și coleg de facultate cu Radu. A venit din Berlin, unde studiază actorie, însă „de loc” e tocmai din Mexic.

E un băiat înalt, finuț, manierat, dintr-o familie respectabilă de medici. Vorbește rar, e atent la fiecare gest și, de dor, povestește despre casă, frați, părinți, precum și de problemele din țara lui. Corupția, violența, traficul de carne vie, cartelurile de droguri și crima organizată par să fi luat în stăpânire o țară cândva pașnică și primitoare. Ascultându-l pe Alejandro, brusc țara noastră ni se pare plictisitoare, de treabă și devreme acasă.

Alejandro are pe o mână brățări, pe alta tatuaje, iar dintr-o ureche îi tremură o cruciuliță cum se purtau prin anii '80. Deodată ia chitara și ne cântă o colindă de-a lor, care nu e Feliz Navidad. Spre bucuria tuturor, falsează și el puțin. Când ne-am despărțit mi-am zis că, adios, n-o să ne mai vedem niciodată.

Însă nici nu trece bine o jumătate de an și citesc în publicația Exberliner despre acest tânăr îndurerat, profund afectat de situația tragică a țării sale. A organizat pe străzile Berlinului un protest-performance original intitulat Repatriere. De la ce a pornit gestul lui? De la drama celor 40 de emigranți sud-americani arși de vii într-un adăpost temporar de la granița americană cu Mexicul. Cum n-au fi putut identificați nici după două luni, n-au fost repatriați. Apoi a fost moartea unui prieten dansator pe nume Maximiliano Corrales, al cărui trup a fost abandonat pe stradă ziua în amiaza mare, nu departe de Sinaloa.

În ce a constat protestul lui Alejandro? Pornind de la Capela Reconcilierii și mergând preț de cinci kilometri până la Ambasada Mexicului din Tiergarten, prietenul nostru de ocazie a cărat în spate un soi de cadavru învelit într-o pânză și legat cu sfoară. Avea cam 40 de kilograme. În fapt, a umplut cu pământ și semințe de flori o haină veche și o pereche de pantaloni. Astfel, a umblat cu straniul pachet pe străzi, având lacrimi de emoție și de efort pe chip, printre trecătorii siderați ai capitalei germane.

Unii s-au speriat, alții au reclamat la poliție că un tip umblă cu un mort pe umeri, iar alții au fost curioși să afle povestea din spatele acestui gest. În cele din urmă, Alejandro a „repatriat” cadavrul-simbol pe treptele ambasadei mexicane, a aprins o lumânare, și-a șters lacrimile de pe obraz și a plecat la fel cum a venit.

Mă bucur că am mâncat sarmale cu un asemenea băiat pe cinste. ¡Viva México!

Share this