Simona Radiș, campioană olimpică: "Nu mi-am mai văzut familia de aproape un an. E și victoria lor"

Valentin Șchiopu

Redactor

Simona Radiș și Ancuța Bodnar au câștigat aurul olimpic la proba de dublu vâsle. Simona a povestit la cald, pentru PressOne, cum s-a construit succesul de la Tokyo

*

Nici acum nu realizez bine că sunt campioană olimpică, mi se pare ireal. Multă lume ne întreabă cum ne simțim. Trebuie să mai treacă ceva timp ca să realizez că s-a întâmplat cu adevărat. Sunt bucuroasă că pot împărți acest succes cu colega mea, Ancuța. Sunt mândră de ea și de ceea ce am realizat împreună

De multe ori ne-a venit să renunțăm, să nu mai facem nimic, să plecăm pur și simplu acasă. Avem momentele noastre în care spunem asta. Antrenamentele sunt grele, cantonamentele istovitoare.

Îmi fac bagajele și plec, spune Ancuța. Nu mai fac canotaj în viața vieților mele, să facă alții, mă mai apucă și pe mine. E greu, uneori cedăm și noi psihic. Dar ne avem una pe alta, ne risipim una alteia temerile.

Cel mai greu mi-a fost tocmai în acest an olimpic. A fost foarte multă presiune, competiția a fost amânată cu un an, iar pregătirea noastră s-a dublat. A trebuit să tragem foarte mult de noi să terminăm ciclurile de încărcare, să nu întrerupem pregătirea dacă am fi cedat fizic. Când au început să apară tensiunea, stresul și oboseala, am început să pierdem din eficiența la antrenamente. Barca noastră lua apă, cum s-ar zice. Îmi veneau tot felul de gânduri: m-am săturat, îmi e prea greu, chiar dacă sunt Jocurile Olimpice în acest an, nu mai vreau, plec acasă. Dar găseam mereu putere să trec peste. Dumnezeule, muncisem atât de mult și nu puteam să clachez pe ultima sută de metri. O luam de la capăt, cu fiecare antrenament.

Am avut perioade negre în acest an, le-am depășit împreună cu Ancuța. Au fost săptămâni întregi în care barca nu ne mai mergea deloc. Se instalase starea aceea, ajunsesem să ne gândim că poate nu mai funcționăm bine împreună și ar trebui să ne schimbe. Când am început să ne îndoim de noi înșine a apărut cea mai mare problemă. Din exterior a început să se pună presiune. Se aștepta mult de la noi. Toate lucrurile astea adunate ne-au împins într-o groapă din care am ieșit foarte, foarte greu. Lucrul bun este că am ieșit puțin mai încrezătoare în noi. Dacă noi am trecut peste toate lucrurile astea, nu ne mai bate nimeni. Ne-am susținut una pe cealaltă. Hai, Anca, mai merge unul! Nu mai puteam eu, lua ea inițiativa. Ei, lasă-l, dă-l încolo, facem și antrenamentul ăsta!

Au fost momente în acest an în care timpii erau foarte răi și nu ne mai simțeam împreună ca lovitură, să ne copiem una pe alta și să facem uniunea asta care să nu deranjeze barca.

"Eram atât de emoționate la încălzire, înainte de start, încât nu reușeam să facem nimic împreună"

Cursa vi s-a părut ușoară, nu? Sincer, am avut cele mai mari emoții acum, pentru că s-a pus o presiune foarte mare pe noi din afară. Toată lumea aștepta aurul din partea noastră. Ni se spunea că noi o să câștigăm aurul și o să devenim campioane olimpice. Poate că am reușit să mascăm lucrul acesta, dar a fost o mare presiune. Ne doream atât de mult să reușim încât psihic devenise un stres total medalia asta. Din cauza asta emoțiile au fost mult, mult mai mari față de alte competiții.

Nu am dormit noaptea. Azi, la încălzire, înainte de start, eram atât de emoționate încât nu reușeam să facem nimic împreună în barca aia. Se simțeau o teamă și o emoție care deranjau un pic acolo. Lucrul important a fost că, odată așezate la punctul de start, și auzind sunetul acela specific care ne lansează în cursă, am uitat tot, am scăpat de tot balastul, de tot ce era negativ. Toate gândurile, tot stresul și presiunea au dispărut complet. Eram doar noi și barca, totul era bine, așa cum trebuia să fie. Din exterior, poate că a părut ușor, dar a fost teribil de greu.

Geniul

Copiii pe care România îi doare: de ce avem nevoie de un spital pentru îngrijire paliativă pediatrică

În România, peste 22.000 de copii au nevoie de îngrijire paliativă, dar există doar 40 de paturi disponibile la nivel național. HOSPICE Casa Speranței vrea să schimbe această realitate construind primul spital de îngrijire paliativă pediatrică din țară, în Adunații Copăceni. Spitalul va oferi servicii integrate: îngrijire la domiciliu, kinetoterapie, consiliere psihologică și terapii pentru copii și familiile lor.

Am plecat cu gândul că tragem până nu ne mai ridicăm din barcă. Să știm că am dat totul și nu o să lăsăm loc de regrete la final. Ne-am dus în față, dar undeva după jumătatea cursei, când îmi era atât de greu și eram atât de obosită și durerea musculară era foarte mare, am avut un gând din acela: Doamne, te rog ajută-mă să duc cursa asta până la capăt! Efectiv mă rugam să mai găsesc puțină putere, când corpul și brațele ardeau. Mă încurajam singură în gând. Hai, hai acuma, mai tare! Vedeam cum se apropie adversarele. A fost o luptă continuă, să nu le lăsăm să se apropie. Cursa e lungă, se pot întâmpla tot felul de lucruri, poți lovi o baliză, poți să...Nu poți fi sigur că ai câștigat decât atunci când ai trecut linia de sosire. Eram în finiș și auzeam cum se strigă din tribune la noi. O auzeam pe doamna Lipă cum striga bravo, bravo! Și noi mai aveam o sută de metri și oboseala era atât de mare încât abia mai reușeam să vâslim și să tragem.

Bucuria victoriei de la Tokyo Sursa foto: Cristian Nistor

Am primit mii de mesaje de felicitare, de susținere. Cele mai importante au venit de acasă, de la familie. Să știi că ei se trezesc la ora 3, în noapte, să se uite la tine și să știi că trăiesc aceleași emoții ca tine sau poate chiar mai intens, este extraordinar. Ești la start, vezi că e îndreptată spre tine o cameră și te gândești că în spatele ecranului sunt părinții tăi, frații tăi. Te încarci cu energie pozitivă și faci acea cursă pentru ei.

Eu nu mi-am mai văzut părinții de o grămadă de timp. De anul trecut nu i-am mai văzut, înainte să plecăm în cantonament în Italia. Și asta se întâmpla undeva în luna octombrie. Am făcut Sărbătorile în cantonament, iar când ne-am întors în țară am avut doar trei zile de liber și am zis că-mi fac inimă rea dacă merg atâta drum până spre Botoșani, doar ca apuc să-i văd și să plec. Am preferat să rămân în cantonament și să ne vedem doar pe ecranele telefoanelor.

Le mulțumesc și lor că nu au închis ușa visului unei fetițe. Au avut încredere în mine să mă lase să plec la 14 ani de acasă. George Bulie, un antrenor de la Botoșani, a venit în satul natal, Avrămeni din Botoșani, ca să facă o selecție.

M-a găsit la școală la mine. Mi-a vorbit despre canotaj, era o noutate absolută pentru mine, chiar nu știam cu ce se mănâncă, nici măcar noțiunile elementare. Aveam 14 ani când am plecat la Snagov și am fost legitimată la Steaua. Părinții mi-au spus că sportul nu e de mine. Ce-i drept nu eram un om al sportului, nu aveam nicio treabă cu viața sportivă. Școala și învățatul erau priorități pentru mine. E greu, nu e pentru tine, rămâi să înveți, ține drumul ăsta! Nu știu ce mi-a venit atunci, am protestat și am insistat că trebuie să merg să văd cum e. M-au lăsat în cele din urmă, ei nu s-au opus niciodată dorințelor mele.

Îmi amintesc că aveam – și încă am – rău de mers cu mașina. Și a trebuit să fac drumul de la Botoșani la București cu un autobuz. Prinsesem un loc pe ultimul rând din spate și mi-a fost rău tot drumul. Am ajuns la Snagov, am primit camera unde urma să stau. Când am văzut ce condiții sunt, am sunat acasă și am zis: Mama, vezi că mâine vin acasă! Să vii să mă iei de la gară! Erau condiții de internat. Nefiind obișnuită cu ele, am zis că nu stau eu așa. Asta a fost prima reacție. Cert e că din următoarea zi m-am deschis spre a cunoaște locul și oamenii, și am rămas acolo bineînțeles.

Mi-a plăcut de la început ideea de a cunoaște oameni noi, de a-mi face prieteni. La început au fost exerciții, totul părea o joacă. Adevăratul canotaj a început în momentul în care am avut prima ieșire pe apă într-o barcă de dublu. Mi-a plăcut foarte mult. După ce am învățat să vâslesc, am început să ies în barca de simplu. Acesta este oarecum cursul fiecărui canotor. Mi-a mers din ce în ce mai bine, am început să scot timpi tot mai buni și să bat din fetele mai mari și mai experimentate decât mine.

Prima medalie a apărut la un campionat național, la proba de 4 vâsle, iar primul concurs internațional în 2015, Europenele de juniori. Rezultatele au continuat să vină, din ce în ce mai bune, iar încrederea în mine s-a consolidat. Simțeam că alesesem un drum bun și nu unul care nu ducea nicăieri, ci poate doar spre regrete mai târziu. Am muncit mult, îmi place ceea ce fac, astea-s lucrurile care m-au purtat atât de departe. Și faptul că îmi place să fac echipă. Am tras în bărci de patru și dublu, conexiunea cu celelalte persoane e esențială. Altfel nu ai cum să faci ambarcațiunea să meargă.

Cu Ancuța am început să facem echipă din 2019. În Italia a fost primul nostru cantonament și primul an în care am schimbat antrenorul. Antonio Colamonici a venit și la fete. A fost o schimbare destul de mare pentru noi. Planul lui de pregătire era diferit față de ceea ce făcuserăm noi înainte. Ne-am adaptat destul de repede și i-am îmbrățișat ideile. Dacă ne-am fi opus și nu am fi fost întru totul de acord cu el, adaptarea ar fi durat mult mai mult.

Am avut o selecție atunci, în bărcile de simplu. Eu și Ancuța câștigasem detașat față de celelalte fete. Îmi aduc aminte că un coleg care era la finiș, cu antrenorul, a spus că acesta este dublul care va merge la următoarele competiții majore. Din următoarea zi ne-a pus în dublu, am avut de tras niște piste de control, și am scos niște timpi wow, excelenți. Nu ne venea nici nouă să credem. De atunci am început să construim și să construim, să lucrăm mult la echipă, s-o sudăm și să pregătim terenul pentru succesul care a venit, la Tokyo.

Simona Radiș

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€