Silvoiz. Magiun. Pecmez

Voicu Bojan

Redactor

De ceva vreme mă urmărește imaginea celor trei mătuși ale mele dintr-un sat de lângă Bistrița adunate ciopor în jurul unui cazan de cupru unde fierbe o cantitate imensă de prune. Toate în negru, toate văduve, toate ocupate foc.

Era vremea culesului și a făcutului de Silvoiz. Că, în Ardeal, așa i se spune la Magiun (cuvânt de origine turcă), folosind o denumire de împrumut, pe filieră maghiară. Doar în Banat i se zice Pecmez, termen șterpelit de la sârbi.

Mătușile astea știau să facă un fel de tort genial, în straturi, de mămăligă cu Silvoiz, alternativ la cel cu brânză. Vara mai exista și mămăliguța cu sos de frăguțe, ceva absolutamente copy/paste din meniul îngerilor.

Anul ăsta, mătușile sunt nu doar mai ofilite, dar chiar mai îndoliate decât pe vremuri. În satul campion al prunelor bistrițene, au căzut toate pe jos înainte de vreme, de la o brumă nepoftită. Jale mare.

Cazanul șomează și mătușile își văd de restul: bulion, zacuscă, siropuri etc. Dar sunt ușor neîmpăcate. Fără Silvoiz, parcă lumea-i strâmbă și neașezată.

Schimb satul cu unul mai puțin campion, dar care are prune la greu. Vreau să aprofundez cum se naște Silvoizul, acest produs superb al adevăratului Stat Paralel, care este Satul românesc, cel plin de mistere și secrete ancestrale.

Sunt convins: orice calamitate s-ar abate peste omenire, sătenii noștri ar rezista cu brio în cămările și beciurile proprii, ca niște buncăre anti-atomice private, pline de bunătăți precum borcane cu zacuști și dulcețuri sau butoaie de vin și pălincă, veselindu-se și povestind despre trecut, gâște și vecini, până s-ar pune lumea înapoi la locul ei, în balamale.

„La șapte au zis vecinii să vii, că cică atunci începe treaba”. Așa mi-a zis verișoara mea de la țară, cea pe care nu o văzusem de când era mică. De atunci de când, împreună cu un prieten, ne instalaserăm pe șustache, noaptea, cortul în livada lor cu pruni.

Dimineața, unchiul a apărut, ca la Răscoala de la 1907, cu o sapă, să vadă cine i-a sărit gardul: „Ahaaa, tu erai, tâlharule!” a zis el prin fermoarul ușii și, zâmbind, a sprijinit pacifist sapa de un pom.

Azi, doamna Ana desface prune împreună cu sora ei, doamna Mărioara. Fac asta de ieri și o vor mai face pentru câteva ore bune. Au deja mâinile negre și crăpate, „da’ iese cu sare de lămâie”.

Povestesc, râd și schimbă impresii peste gardul terasei cu cei doi gentlemani îmbrăcați în albastru care foiesc pe lângă cazan. Pentru moral și energie, domnii sorb periodic câte o gură mică de pălincă. Când unul învârte, celălalt bagă pe foc, iar rolurile se schimbă periodic.

Domnul Crișan face o mișcare eternă de du-te-vino pe un sistem cu bielă de lemn, amestecând prunele care trebuie să fiarbă non-stop, în jur de 12-16 ore, în funcție de cantitate. La 120 de kile de prune, ies cam 30 de kile de Silvoiz.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Toscana. Desant de primăvară în inima frumuseții.

Socoteala de acasă: Măreția Domului lui Brunelleschi din Florența, Galeria Uffizi cu toate ungherele și comorile ei nesfârșite, Michelangelo, Botticelli și Caravaggio, drumul pe jos până la Siena pe Via Romea del Chianti și vinurile aferente, potecile șerpuind printre semețe palazzo din piatră în vârfuri de deal, livezi de măslini și podgorii nesfârșite poleite în lumina de primăvară a Toscanei.

Pe fundul cazanului din cupru sunt două lemne în cruce, care se plimbă non-stop împiedicând Silvoizul să se prindă. Sub cazan e camera de ardere.

Pe vremuri, se făcea o groapă în pământ și se punea cazanul deasupra. Instalația domnului Nechita e mobilă, așa că se plimbă prin sat, pe la vecini, după necesitate.

Silvoizul e nemilos: nu-ți dă voie să te oprești nici un minut. Cum te-ai oprit, ai și compromis totul. Minunăția se afumă iremediabil, se acrește și e bună de aruncat la păsări. E o muncă în echipă, care trebuie coordonată foarte bine.

După calculele mele, în 14 ore de amestecat, cât durează tot procesul, trebuie să miști brațul înainte și înapoi de peste 40.000 de ori. Treaba e gata doar când magiunul devine atât de dens, încât stă lipit de lingura de lemn și nu cade.

Silvoiz înseamnă, așadar, știință, răbdare și anduranță la cel mai înalt nivel. Dar merită. La final, obții un produs tradițional delicios, cu aromă dulce-acrișoară, făcut la foc cu lemne, perfect natural, fără aditivi, fără adaos de zahăr, violaceu-negru și lucitor ca huila, care conține peste 30% fibre.

Scade colesterolul, îmbunătățește digestia, trimite la plimbare radicalii care oricum erau liberi și cine mai poate ști ce efecte miraculoase poate avea asupra organismului? Oricum, ziua în care cercetătorii britanici vor descoperi magiunul le va da viețile peste cap, e clar.

Cert e că Silvoița, cum îi ziceau mătușile, merge perfect unsă pe o felie de pâine neagră sau pe un biscuit digestiv, lângă un pahar de lapte rece, într-o dimineață de toamnă cu soare din acela limpede și cu dinți. Acest mic dejun simplu îți poate reda integral încrederea în umanitate.

Dar, cum vreau să înțeleg procesul tehnologic în detaliu, domnul Nechita mă invită la o plimbare în livadă, fiindcă de acolo pleacă totul.

Păstrez distanța de siguranță cu lanțul Ursului, ne strecurăm prin șura transformată într-un soi de conac de vară, trecem prin ograda de găini și dăm într-o livadă superbă, care se termină în pădure.

Domnul Nechita îmi ține o lecție deschisă care virează ușor dinspre Silvoiz spre Pălincă, fiindcă ambele sunt derivate ale sfântului prun, venerat în Ardeal.

„Uite, vezi, ăștia-s prunii. Aici sunt mere de toamnă. Iar acolo, gutuile. Când se coc, le bag la pălincă, pentru aromă. Da’ despre asta îți zic mai încolo.

Uite, Dacia mea împlinește 30 de ani. Și mai merge. Cu ea transport marfa din livadă spre ogradă, cu remorca aia. Prune s-au făcut anul ăsta de au rupt crengile.

Ne-am săturat de atâta cules, dar n-avem încotro, nu le putem lăsa aici. Cele pentru Silvoiz le culegem frumos cu mâna, trebuie să fie de calitate. E important să nu le speli, ci să le pui în cazan cu bruma asta pe ele. E unul din secretele succesului.

Tot ce e de mâna a doua merge la pălincă, hai să-ți arăt. Astea-s butoaiele. Aici e instalația de măcinat. Sâmburii nu trebuie sparți, că-s toxici. No, ele stau așa la fermentat cam șase săptămâni.

După mine, cea mai bună pălincă e aia combinată, care nu are doar prune, ci are și mere și pere. Gutuile-s alt secret.

Fii atent aici testul. Iei sticla și o scuturi bine. Mărgelele trebuie să se desfacă de la margine spre centru și nu invers.

Tăria, undeva între 48-52, nici mai mult, nici mai puțin. Sub 48 e slabă, se albește, nu e bună. Avem o țuicărie aici în sat, lângă apă. Să vii să vezi când o facem”.

Dacă domnul Nechita mă plimbă printre butoaiele lui cu borhot, doamna Nechita, fostă educatoare, mă plimbă în beci, mă răsfață cu cafea și chisăliță caldă cu pită, micul dejun al campionilor.

În beci, cum spuneam, există provizii să hrănești o săptămână un batalion întreg de soldați lihniți, rătăciți prin Siberia. I-ai putea chiar și îmbăta de câteva ori, după cum arată butoaiele de pălincă jumătate pline.

Totul e frumos aranjat, pe categorii, pe ani. Practic, tot ce a produs natura e desăvârșit de munca omului, apoi pus în lăzi, butoaie, borcane și sticle.

„Aici în beci avem de toate. Chiar și Silvoiz de anul trecut. Nu e ușor de făcut. Ideea e să adaugi periodic peste fiertură, noi și noi kile de prune, să nu fie prea lichid gemul.

Uite-așa, se scoate din cazan chisălița asta, partea mai zemoasă. E foarte gustoasă, dar e un produs cumva intermediar. Pe măsură ce scade fiertura, chisălița se adaugă la loc. Iar sâmburii îi băgăm în cazanul de mere pentru țuică, să dea aromă.

 Cumva, toate se leagă. Nu ne plictisim, avem timp, ne simțim bine, povestim amintiri din copilărie tot până după 12 noaptea. E tare frumos”.

Fotografii: Voicu Bojan

După mica incursiune în adevăratul Stat Paralel, am venit acasă vag rușinat, cu un portbagaj plin de următoarele produse locale, absolut nemeritate: Silvoiz, struguri, nuci, prune, sirop de zmeură, roșii de grădină, cartofi, bulion, pere, ardei iuți în oțet, zacuscă cu ciuperci și niște pălincă într-o veche sticlă de coniac Napoleon. Apăi, Napoleon ăsta să se ascundă, frate, că numai sticla-i de el.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€