Siberia pe viaţă

Viorel Ilişoi

Redactor

Când privește înapoi, în hăul veacului, Alexandra Dubău vede puțină, prea puțină lumină în cei 90 de ani de viață. O urmăresc și acum nopțile nesfârșite, frigul și foamea îndurate într-un colhoz din Kazahstan.

A evadat din Siberia, dar nu a scăpat niciodată de ea.

Cuminte, își așază mâinile în poală și zice cu un soi de resemnare: „Așa era lumea atunci. Așa e lumea acum. Noi suntem doar oameni”.

Poate asta e înțelepciune.

Bunica Alexandra Dubău, privind fără mânie în fântâna trecutului.

O întreb ce înseamnă „doar oameni”. Adică suntem atât de mici și de neputincioși, suntem „supt vremi”?

Însă acum-acum nu-i arde ei de filosofat − are de hrănit porcii și găinile.

Se trezește în fiecare dimineață pe la cinci și începe robota pe lângă casă. Zilnic scoate gunoiul și mătură cotețul, frântă de șale. Ţine curat la porci ca în casă. Și la găini, la fel. Apoi se apucă de măturat ograda.

Din când în când, se apleacă și culege cu mâna vreun fir de iarbă uscată sau un gunoi mărunt pe care mătura nu reușește să-l adune.

Nu stă o clipă. Vară, iarnă, își găsește mereu ceva de făcut.

Abia seara se liniștește în bucătărioara ei de lemn, în care s-a retras de ani de zile. Nu intră cu lunile în casele mari, parcă n-ar fi ale ei.

Cine-i formează pe formatori? Ministerul Sănătății lasă pregătirea practicienilor de medicină alternativă pe seama unor medici care practică „regresia în vieți anterioare”

Ministerul Sănătății pregătește o nouă lege pentru reglementarea medicinei alternative. La elaborarea ei a contribuit și o specialistă din sistemul public care practică „regresia în vieți anterioare”.

Monarhia salvează energia. Doar 13% din liniile de înaltă tensiune din România sunt „noi”. Restul sunt proiectate de ingineri din perioada interbelică

România anului 2024 încă mai depinde într-o proporție de aproape 90% de această rețea energetică gândită și proiectată în urmă cu aproape 80 de ani.

Se trezește în fiecare dimineață pe la cinci și începe robota pe lângă casă.

Înainte de a adormi, se uită la un serial turcesc. A învățat singură să citească, pe la 70 de ani, ca să înțeleagă ce spun, la televizor, acei tineri care se îndrăgostesc și apoi se despart, se urăsc apoi se răzbună, se luptă, iar se îndrăgostesc, cumva în afara vieții reale, parcă n-ar mai fi – zice ea – și altceva de făcut pe lume.

− De ce n-ai învățat, Bunică, să citești la vremea potrivită?

Îi spun așa, Bunica, pentru anii ei mulți și încărcați de suferință.

Am stat astă-vară la ea în gazdă, având treabă prin nordul țării. O mai vizitez din când în când, o mai sun să o întreb de sănătate.

– Sunt bine, zice ea mereu.
– Ce să-ți aduc când vin pe la matale?
– O vorbă bună, atât.

Acum o întreb de ce a învățat așa de târziu să citească.

– Așa era lumea pe atunci. Fetele erau ținute proaste, să se mărite, să facă copchii, să țină gospodăria. Rar mă duceam pe la școală. Când am mai crescut, m-au luat rușii și m-au dus în Siberia, n-am mai văzut niciun fel de hârtie ani de zile.

Nu e prea vorbăreață de felul ei. Spune multe din uitătură, din încruntarea sprâncenei, dintr-un suspin. Dar când își amintește de Siberia, o pală de tristețe îi pustiește gura de cuvinte.

Tace, te privește în ochi și vezi atunci, în privirea ei, ca-ntr-o apă limpede, tot mâlul suferinței, până la straturile cele mai adânci.

Când își amintește de Siberia.

– Om înseamnă – spune ea într-un târziu, răspunzând la întrebarea de dimineață – și mult, dar și puțin. Înseamnă și bun, dar înseamnă și rău. Cum te-a făcut Dumnezeu, dar și cum vrei tu să fii.

Tu, ca om, nu te poți ridica deasupra lumii, care este cum este. Trebuie să îți știi locul și să rabzi. Și să îți vezi de treaba ta pe pământ.

Să nu te bucuri de răul altuia. Să nu ajuți pe cine nu merită, dar să-ți rupi de la gură pentru cine merită. Să nu ții dușmănie, dar nici să nu legi prieteșug cu oricine. Să-ți vezi de interesul tău în primul rând…

O ascult. Fără îndoială, 90 de ani pe pământ i-au adus înțelepciune.

Se ridică și începe să bage lemne în soba de fontă, care înfierbântă repede aerul din încăperea mică, de scândură. Pune pe plită o tigaie. Își prăjește niște ouă. Unu… două… trei… patru…

– Dar câte ouă mănânci matale seara, bunică?
– Șase, zice ea cu un aer senin.
– Și nu-s prea multe? Șase ouă sunt porția pe o săptămână. Nu e sănătos.
– Prostii! N-am nici pe dracu’!

Dimineața își prăjește cartofi. Îi curăță cam din topor, jumătate pentru ea, jumătate pentru porci, fiindcă încheieturile n-o lasă să decupeze o coajă subțire.

Tot de la frigul din Siberia i se trage. Din cauza încheieturilor înțepenite, nici mămăligă nu-și poate face.

Mănâncă doar pâine, pe care dimineața și-o prăjește în ulei, după ce tăvălește felia prin ou. Își face frigănele.

Mâncarea preferată a unei nonagenare care n-a auzit de diete.

Mă uit la mâinile ei strâmbe cum țin bucata de pâine. Strânsă în pumn. Ca și cum s-ar teme că i-ar lua-o cineva.

Peste Mihăileni, un sat botoșănean de la granița cu Ucraina, se lasă un întuneric rece și lipicios. Câinii rup liniștea cu hămăieli plictisite, să se afle și ei în treabă, să-și merite blidul cu mâncare.

Bunica Alexandra și strănepoata ei din Germania.

Bunica trăiește singură de ani de zile. Fata cea mare, nepoatele, strănepoții – toți sunt în Germania. Vin doar la Paști și la Crăciun.

Câinii îi sunt de ajutor. A mai avut unul, o cățelușă cu păr sârmos, urâtă, dar la care ținea mult. Astă-vară i-a omorât-o un ticălos.

A trecut cu mașina pe uliță ca vântul și a prins-o pe Rita sub roți. Chiar sub ochii Bunicii.

Exact în acel moment vorbeam cu Bunica la telefon. Am auzit-o țipând:

– Ioi, domnu’ Viorel, mi-o omorât-o pe Rita!
– Cine? Am întrebat ca prostul.
– Un neom!

Ne amintim acum, auzind câinii lătrând, de biata Rita. A învelit-o atunci în niște prosoape curate și a îngropat-o în livadă – în „pomet”, zice ea, bucovineanca –, la rădăcina unui copac.

– Cum a chelălăit biata Rita când a călcat-o neomul acela cu mașina, așa a chelălăit câinele nostru când au venit rușii să ne ia și l-au pălit cu patul puștii în cap.

Eu stăteam cu mama mea, Dumnezeu s-o ierte, ascunse după ușă. Așteptam. Știam că vor veni să ne salte.

Au dat buzna în casă și ne-au luat cu ce aveam pe noi și cu o bocceluță pe care apucasem să o facem. Și o pâine am luat cu noi, că a copt mama în ziua aceea…

Ne-au suit în căruță, grămadă peste alți oameni, și ne-au dus la gară…

Rita, căţeluşa preferată a Bunicii.

Bunica e de loc din Tereblecea, satul de peste deal, din Ucraina de azi. Se aud câinii de acolo, se văd luminile. Dacă zvârli cu bulgări din Mihăileni, dai în Tereblecea.

Când au luat-o rușii, în iunie ’41, era o copilă.

Cu un an înainte, România cedase Basarabia și nordul Bucovinei. Peste 50.000 de kilometri pătrați și aproape 4 milioane de oameni.

Tereblecea era unul dintre satele date rușilor.

Alexandra Dubău, pe atunci Șlemcu, era unul dintre românii dați rușilor. Și rușii au venit s-o ia după un an de ocupație, timp în care făcuseră liste negre.

Era pe listă pentru că tatăl ei rămăsese dincolo, în România. Acolo îl prinsese ziua cedării, cu treburi.

279 de oameni au fost ridicați din Tereblecea în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941. Mai mult de jumătate au murit de frig și de foame în primele șase luni.

Numai 60 s-au mai întors după ani de zile.

Un morman de lut acoperit de iarbă a mai rămas din casa familiei Șlemcu din Tereblecea.

− Două săptămâni dacă mai întârziau rușii, venea armata noastră și ne scăpa. Două săptămâni! Așa ne-a fost soarta, ce să-i faci?

Ne-au dus la gară, ne-au înghesuit în vagoane pentru vite, din scânduri. Cu paie pe jos. Un gemuleț cu gratii, cât să intre oleacă de aer, cu o gaură în colț, ca să ne facem nevoile.

Și noi stăteam acolo chiar ca vitele, înghesuiți unii în alții, vreo șaptezeci de oameni. Eu plângeam, și mama, săraca, mă strângea în brațe și mă ogoia cu vorba…

Îmi amintesc numai țipetele oamenilor din gară, care strigau după cei urcați în tren. Erau soldați cu puști, puși în linie, care nu-i lăsau să se apropie.

Și se auzea: mamăăă!… tatăăăă!…. omuleee!… văleu! Așa se amestecau țipetele acelea și înspăimântau și mai tare.

Am început să țip și eu când au luat-o pe mama. Au dus-o la Cernăuți, la anchetă. Nu mi-a spus niciodată ce a pățit acolo. Au bătut-o ca să le spună unde e tata, dar ea nu știa nimic, ce să le spună?

Trenul a stat o zi și o noapte în Tereblecea, păzit de soldați sovietici. Când s-a pus în mișcare, satul s-a cutremurat de plânsetele celor rămași, de țipetele celor închiși.

Cam știau, și unii, și alții, ce-i așteaptă. Se vorbea prin sat de închisorile fără ziduri ale Siberiei.

Gara din Cernăuți, de unde, în 1941, trenurile cu deportați au luat drumul Siberiei.

În gara din Cernăuți, rușii au dus-o înapoi în tren pe Domnica Șlemcu, mama Alexandrei. Bătută. Fără chip, doar niște carne vânătă.

Trenul a mers două săptămâni. Când, în sfârșit, s-a oprit și bucovinenii din Tereblecea au coborât din vagoane, cu tot cu morţii lor, Alexandra a încremenit.

Cât vedea cu ochii, era numai pietriș, pământ ca-n palmă, fără umbră de copac. Au venit niște camioane și i-au luat pe toți. Unii au pornit într-o parte, alții în altă parte, i-a înghițit pustiul.

Alexandra a fost dusă la colhozul Voroșilov din Kazahstan.

– Acolo am fost dați jos din remorci și ne-au împărțit în niște gropi, în loc de case. Era, așa, o groapă mare, acoperită cu gunoi, și acolo stăteam mai multe familii.

Era o sobă mare în mijloc. Chiar de a doua zi ne-au pus la treabă. Era vara, încă ne descurcam cu ce haine aveam pe noi.

Dar când a venit iarna, ce frig am tras! Mi-a făcut mama niște haine din pânză de sac. Așa am umblat îmbrăcată 6 ani.

Pe mama au luat-o la lucru la colhoz, la încărcat saci, dar pe mine m-au lăsat acasă. Dacă nu lucram, nu căpătam de mâncare.

Pentru ruși nu era o durere de suflet că mureau de foame copiii și bătrânii care nu puteau munci.

Tabel cu românii deportați din Tereblecea (din volumul „Tereblecea, un sat de la margine de țară”, de Ion Creţu)

Pe mama o duceau la muncă tot în altă parte, în fiecare zi. Și ca să știu eu unde era, ea presăra pe drum semințe de pelin.

Mă luam după dâra aceea și ajungeam la ea când le dădea mâncare la amiază, de la cazan. Niște fiertură de grâu. Așa, cât ai da la un cățel, o căniță de mâncare.

Și mama împărțea cu mine mânuța aceea de grâu fiert ca să nu mor de foame. Altceva nu era de mâncare.

Vara mai mergeam prin pustiu și prindeam șoareci de pământ și îi mâncam. Turnam apă în găuri și îi scoteam, le dădeam cu ceva în cap.

Dar iarna, vai de zilele noastre! O traistă de grâu pe an, atât primea mama. Și atât mâncam amândouă. Încă mama, săraca, se prefăcea că mânca.

Lua boabe de grâu de pe plită, se făcea că le mestecă și, când mai întindea mâna să mai ia, de fapt le punea la loc, numai ca să-mi rămână mie mai mult.

Când m-am îmbolnăvit și era să mor, mama a cumpărat, nu știu cu ce bani și nu știu de unde, un măr și mi l-a adus. A fost singurul fruct mâncat de mine în șase ani.

Mi-a căzut părul, eram slabă ca iasca, nici nu mai gândeam omenește. Mi se părea că mama are carne și mănâncă pe ascuns.

Strigam la ea: «Mama mea, de ce mănânci și nu-mi dai și mie?». Iar ea plângea și îmi mai dădea două boabe de grâu să le ronțăi…

Era o foame trecută de stomac, era de-acum în mintea mea și tare mă tem că n-a mai ieșit niciodată de acolo…

Cu nimic nu-ți poți bate joc mai rău de un om decât să-l ții flămând. Că nu mai este om, se face animal.

După foamea din Siberia, Bunica a căpătat un respect deosebit față de mâncare.

Oamenii locuiau în pâmânt, iar animalele umblau pe deasupra. Veneau lupii în colhoz și mâncau oameni.

Odată, o femeie a ieșit din bordeiul unde stăteau și Alexandra cu mama ei − a ieşit prin acoperiș, cum se ieșea, și atunci lupii au înhățat-o de cap, au tras-o afară și au mâncat-o.

Copiii umblau din bordei în bordei căutând mâncare pe la alți oameni care nu aveau ce mânca. Era printre ei și un bătrân, fost primar în Tereblecea. Umbla de colo-colo cerșind, știind că nu are nimeni ce să-i dea.

A murit în picioare, rezemat de un bordei, cu mâna întinsă. L-au îngropat abia după câteva luni, când s-a mai dezmorțit pământul și au putut scurma de câteva palme adâncime.

Șase ani a stat în Kazahstan. Nici acum nu știe de ce.

Adică ce avea Stalin cu Domnica lui Șlemcu din Tereblecea și cu fata ei? Ce rău puteau să-i facă ele?

– Dacă l-ai întâlni acum pe Stalin, ce i-ai face?
– Dar ce să-i fac? Îl las în plata lui Dumnezeu. Nu fac eu dreptate pe pământ.

Părinții Alexandrei Dubău se odihnesc în cimitirul din Mihăileni.

Războiul se sfârşise şi, în al șaselea an de prizonierat fără paznici din deșertul Kazahstanului, s-a zvonit că, dacă ar pleca de acolo, nu le-ar face nimeni nimic.

Culmea, până atunci nu se gândise să fugă. Pentru că n-ar fi ajuns prea departe. Sau pentru că se obișnuise cu ideea că este în puterea rușilor. Acum, cică bătea un vânt de dezgheț cumva.

Domnica și Alexandra Șlemcu munceau acum la încărcat vagoane într-o gară. Reușeau să fure câte un buzunar de grâu şi să-l vândă la localnici.

Așa au strâns niște bani. Au plătit pe cineva să le călăuzească până acasă. Era tot un bucovinean, un criminal ieșit din pușcărie după terminarea pedepsei. Criminal, dar om de cuvânt.

– Cred că i s-a făcut și milă de noi, poate că ne-a văzut două muieri singure printre străini, că ne-a luat mai puțini bani. Și datorită lui am ajuns acasă.

În ziua când trebuia să plecăm cu un tren de marfă, rușii au aflat de planul nostru și m-au anunțat că mama și-a rupt piciorul. Dar ziceau numai așa, ca să nu plec.

Eu m-am dus după ea și nu am mai găsit-o. Plecase înaintea mea. După aceea am plecat și eu cu un tren de grâu până în Ucraina.

Ultimele trei zile, până la Cernăuți, omul acela, criminalul, m-a ascuns într-o țeavă de tun dintr-un tren militar. Așa eram de slabă.

Acolo am stat fără mâncare, fără apă, acolo mi-am făcut nevoile. Eram în stare să îndur orice ca să ajung acasă.

Știi de ce îmi era cel mai tare dor în Siberia? De livada noastră, de pomet. Parcă nici nu mai era altceva pe lume și numai pentru asta voiam mai repede acasă.

Pometul Bunicii din Mihăileni.

Dorul de livada din Tereblecea a făcut-o, peste ani, să-și înființeze o livadă frumoasă în Mihăileni. Mare venit nu-i aduce, că e scump s-o cureți, s-o stropești, şi se mai și fură, dar ea nu renunță la pometul din spatele casei.

O și păzește. Într-o noapte, pe la două, a auzit zgomote în livadă. A ieșit cu o bâtă.

– Șase handralăi erau în copac, domnu’ Viorel, furau cireșe. Nu se mai potolesc, fură tot. Dar când m-am făcut eu la dânșii cu bâta aiasta, ca potârnichile au fugit.
– Te-ai pus matale, femeie de 90 de ani, cu șase handralăi?
– Apoi dar ce?

Neobosită la 90 de ani.

S-a învățat cu pericolele în Siberia, unde câțiva ani, copilă fiind, a păzit o cireadă de viței. Veneau lupii, și vara, și iarna, până în mijlocul cirezii. Puneau vita jos și o mâncau pe loc.

Fata alunga lupii mergând până lângă ei și bătând tare cu bățul într-un cazan de tablă. Cu aceste arme o înzestrase colhozul, dându-i pe mână cireada.

De la Cernăuți, a luat-o pe jos spre casă. A ajuns la un unchi dintr-un sat vecin. S-a speriat omul când a văzut-o atât de slabă și de murdară.

A dezbrăcat-o la piele și a spălat-o ca pe copii. Iar rochia ei din pânză de sac a pus-o pe un butuc în curte și a bătut-o cu ciocanul de-a mărunțelul ca să omoare păduchii.

I-a dat în schimb o cămașă de noapte curată și a culcat-o. Când s-a trezit, cămașa albă de in și așternuturile erau negre de păduchi.

Ieșiseră din carnea ei, unde se încuibaseră de ani de zile, și foiau.

Granița dintre România și Ucraina, tăind Bucovina în două.

Pe mama ei a găsit-o acasă. Sosise de două săptămâni. Din casă mai rămăseseră doar pereții.

Au stat ascunse cam jumătate de an. Apoi, aflând că nu vor fi duse înapoi în Siberia, au ieșit la lumină. Ba Alexandra a mers și la horă în sat. Atunci l-a cunoscut pe Ion Dubău, viitorul ei soț.

Filip Șlemcu, tatăl ei, era în România. Strânsese bani ca să-și scoată nevasta și fata din Uniunea Sovietică. Plătise o călăuză.

− Pe data de 1 mai 1947, când a răsărit soarele, eu eram de-acum în partea astalaltă de țară, în pădurea de la Dersca. Am fugit cu mama și cu Ion, și cu alți oameni din Tereblecea, ca să ne salvăm aici.

Pe graniță erau copaci tăiați de la rădăcină și rămași așa cum au căzut la tăiere. Am mers pe burtă pe sub trunchiuri, ne-am târât ca șerpii. Grănicerii au trecut pe lângă noi și nu ne-au observat.

Unul s-a oprit cu cizma așa, la nasul meu. Și nu m-a văzut. Dar cred că ceva-ceva tot au știut ei, că au tras cu mitralierele la întâmplare.

Dar noi dacă nu ne-am speriat și am stat locului. Atunci s-au dus și ei mai departe. Dumnezeu a făcut să nu ne simtă nici câinii.

Filip Șlemcu le aștepta în România. Credea că aici își vor găsi libertatea. Dar n-a fost așa. Erau și aici vânați de ruși ca să fie duși înapoi în Uniunea Sovietică, adică în Siberia.

Au fugit toți într-un sat din Banat, de unde șvabii fuseseră deportați.

– Munceam slugi la români. Făceam toate muncile. Munceam numai pe mâncare. Ne dădeau acolo ceva să nu crăpăm. Am stat așa, fără acte, fără casă, fără nimic, mulțumiți că nu ne arestează să ne ducă înapoi la ruși.

Abia când am făcut 27 de ani s-a dus tata la Dorohoi și mi-a scos acte românești, că de-acum nu se mai arestau oameni ca să-i ducă înapoi la ruși.

Atunci am putut să mă mărit cu Ion Dubău, cu acte, că de stat, am stat împreună de când am fugit din Tereblecea.

Ion și Alexandra Dubău, cu primul lor copil.

Din Banat, încet-încet, familia lui Filip Șlemcu, din care făcea parte de-acum și ginerele Ion Dubău, s-a tras spre nord, aproape de graniță. Aproape de Tereblecea natală.

Bătrânul Filip Șlemcu se născuse în Imperiul Austro-Ungar, crescuse în Regatul României, acum trăia în Republica Populară Română, iar satul lui făcea parte din Uniunea Sovietică.

El mai spera în ascuns că, într-o zi, partea de Bucovină furată de Stalin se va întoarce la România și voia să fie aproape, să se întoarcă la casa lui.

Bunica, la fel, a trăit cu un ochi peste graniță. A tot sperat și ea că poate-poate… Ce e făcut de mâna omului tot de om poate fi desfăcut, zice ea.

Granița trasă de Stalin a trecut prin satul ei. Prin sufletul ei. Vama Siret, care desparte Bucovina în două, e construită chiar pe o bucată de pământ care i-a aparținut familiei Șlemcu.

Odată cu moartea regelui Mihai, Bunicii i s-a stins și speranța asta. Întâmplarea, tristă întâmplare, face să vorbim, la Mihăileni, chiar în ziua când, la Curtea de Argeș, e înmormântat ultimul rege al României.

Și odată cu el, și visul Bunicii și al unei generații aproape centenare, marea generație a României Mari, a celor născuți între granițele întregite.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€