She Dies Tomorrow și Aaltra – în așteptarea morții și amuzamentul nesimțirii

She Dies Tomorrow (r. Amy Seimetz, 2020) 

După ce tocmai și-a cumpărat o casă, Amy (Kate Lyn Sheil) începe să dezvolte convingerea că va muri a doua zi. Ea devine hipersensibilă la spațiile din locuință (pline de bagaje și cutii, încă nedespachetate) și la mediul înconjurător din exteriorul imobilului.

Atinge ușor și cu patos toate obiectele care i se află în proximitate și ascultă toate zgomotele generate de casă și/sau de natură, iar camera insistent-observațională a regizoarei-scenariste, Amy Seimetz, ex-actriță, e acolo să capteze tot acest proces vizual durabil și elaborat estetic – unul cu rădăcini bine împământenite în visual-ul stilistic practicat, de exemplu, de Terrence Malick.  

Din tot acest aparent „sedentarism deprimant” (căci, cel puțin primul sfert al filmului ar putea fi lesne interpretat într-un asemenea fel), lucrurile încep să se „pună în  mișcare” (ghilimele fiind opționale, de data asta) îndată ce paranoia femeii ajunge să devină molipsitoare.

Mai întâi se transmite prietenei ei, Jane (la început, foarte îngrijorată și sceptică de comportamentul lui Amy), pentru ca apoi, tocmai Jane să reprezinte principalul motor al epidemiei generate într-un grup de prieteni și nu numai.

Amy Seimetz parcurge tot acest traseu paranoic, al halucinațiilor/închipuirilor, într-un mod straniu – unul care amestecă raportarea personajului Amy la ceea ce crede ea c-o așteaptă, la flashback-uri care n-ar trebui să-i alimenteze acest comportament și la momente ale resemnării personajelor din film în fața morții.

Sau, altfel, toată această chestionare meticuloasă a morții (aici, în grup restrâns) își găsește scop în fragmente din viața unor oameni, într-un exercițiu de stil în care mortalitatea rămâne cel mai terifiant gând.

Dincolo de logica comportamentală ciudată după care funcționează personajele, adesea în spiritul acelora din Melancholia lui Lars von Trier, She Dies Tomorrow a fost pus în contextul pandemiei cauzate de Covid-19.

Dar această parabolă coșmarească, ce utilizează pe parcurs și o serie de tropi horror, se detașează de o astfel de interpretare prin simplul fapt că aici vorbim despre o teamă care se răspândește în condițiile în care nu există nici o boală.

Filmul însumează o serie de fragmente desfășurate cu lentoare în viața unor oameni care ajung să împartă aceeași temere. Moartea e principala legătură dintre ei – una care patrulează simțitor și zgomotos pe Lacrimosa lui Mozart.

În orice caz, în contextul pandemiei sau în afara ei, She Dies Tomorrow nu e tocmai reconfortant de privit, dar poartă cu el o stranietate care-i aduce – tot în mod straniu – relevanță artistică și interpretări remarcabil de înfiorătoare.  

Filmul poate fi achiziționat sau închiriat de pe Amazon Prime Video.  

Aaltra (r. Benoît Delépine, Gustave Kervern, 2003) 

După o confruntare fizică hilară care-i aduce pe paturile de spital, doi fermieri irascibili pleacă în scaunele cu rotile din Belgia în Finlanda, cu scop numai de ei știut. Destinația lor poartă, așadar, și numele filmului.

O parte din această călătorie nici măcar nu-și vorbesc (amintind o bună bucată de timp de Morocănoșii, cu Walter Matthau și Jack Lemmon), dar toate incidentele cu care este presărată calătoria asta și le împart în mod egal. 

Ei gestionează foarte prost întâlnirile – de fapt, nu sunt altceva decât niște hoți și cerșetori care profită de bunătatea celor din jur – de pildă, a unui motociclist binevoitor sau a unei familii de germani bine aprovizionați.

Absurdul acestui road movie, precum și a situațiilor în care cei doi intră cu voia lor, accelerează treptat un umor care se desfășoară pe două planuri.

Evenimentele în mijlocul cărora se află iau uneori forma unor farse improvizate parcă pe stradă, dar mai ales a unui anumit tip de umor regizoral care implică o privire atentă asupra imaginilor.

Întoarcerea pe dos a acestui aparent realism se desfășoară uneori în planul îndepărtat al imaginii, în adâncimea lui de câmp, dezvoltând mici acțiuni conectate celor pe care le vedem în planul apropiat.

Regia este una foarte generoasă în acest sens, nu scapă din vedere mici detalii, în câteva rânduri abia vizibile, preferând (și completând) astfel compoziția singulară a unei scene în loc s-o decupeze în două (sau mai multe) cadre. 

Antipaticii eroi ai acestui film – după cum o spune și una dintre „victimele” lor: „voi doi dați o reputație proastă oamenilor în scaun cu rotile” – sunt interpretați chiar de regizorii-scenariști.

De obicei, într-un road movie, personajele ajung să se completeze, să se împlinească spiritual chiar, să-și depășească anumite prejudecăți, în urma interactiunilor cu oamenii pe care îi întâlnesc în călătoriile lor. Aaltra mătură pe jos și cu acest concept.

Imaginea alb-negru a filmului parcă subliniază și mai gros crasa lor nesimțire. Protagoniștii nu doar că nu învață nimic din acestă călătorie, dar mai marchează și existența oamenilor din calea lor, ale căror intenții nu sunt decât bune.  

Filmul este disponibil pe TIFF Unlimited.