Șeful Agenției Naționale de Transplant, despre donarea de organe în țara unde oamenii încă se tem de ambulanțe negre: „Preotul le-a spus că vor nu mai ajunge în Rai”

Ana Coman

„Populația trebuie să înțeleagă că această nevoie nu va dispărea, pacienții care au nevoie de transplant nu se evaporă”, a explicat pentru PressOne Guenadiy Vatachki, directorul executiv al Agenției Naționale de Transplant (ANT).

PressOne: La nivel european, România se află pe penultimul loc la donarea de organe, în timp ce nevoie crește. Cum evaluați această realitate, din postura directorului Agenției Naționale de Transplant? 

Guenadiy Vatachki, directorul executiv ANT: Fără donare nu există transplant. Și fără donatori, acest tratament salvator nu poate exista. Într-adevăr, România este codașă la donarea de organe și țesuturi. Dar aici trebuie făcută o distincție. Sunt două tipuri de donatori: cei în viață și cei decedați. 

Donatorii în viață sunt membri ai familiei la care se constată compatibilitatea cu ruda lor atunci când aceasta ajunge pe lista de așteptare și a primit indicație pentru transplant. Iar pentru donatorii decedați se aplică criteriile de alocare națională odată ce aceștia intră în sistem, conform ghidurilor internaționale de alocare, conform compatibilității organelor.

În majoritatea cazurilor, ne bazăm pe donarea după deces, de la pacienții care intră în moarte cerebrală. Acest lucru se poate constata doar în secțiile de ATI, unde, în ciuda eforturilor medicale, a survenit decesul creierului, adică practic decesul pacientului.

În România avem o problemă în a identifica, a declara și a primi consimțământ pentru acest tip de donatori după deces. Probleme pe partea de identificare apar pentru că nici în rândul medicilor nu prea se vorbește despre moartea cerebrală, noi nu ne concentrăm asupra decesului. Nu apare foarte mult în curricula universitară, iar în ceea ce o privește pe cea de rezidențiat ATI, dacă nimerești într-un spital în care există această activitate, o vezi în mod practic. Altfel o auzi doar teoretic.

Sute de oameni pot fi salvați prin transplantul de organe sau țesuturi. Sursa grafic: transplant.ro

Cum stau lucrurile în alte țări europene? 

În alte țări, acest lucru este foarte bine învățat, este o cultura a donatorului în cadrul secțiilor de ATI și al celor care lucrează acolo. Din momentul în care survine decesul, nu este foarte mult timp în care se poate ridica această discuție. 

„Mai cald iarna, mai răcoare vara. Nu e destul!” Reabilitarea termică a clădirilor nu scade facturile românilor și nu-i ajută să aibă o viață mai bună

Numeroase clădiri din România au trecut printr-un proces de reabilitare termică, investiția fiind posibilă prin intermediul fondurilor europene aferente politicii de coeziune. Cât de eficiente sunt, însă, aceste investiții pentru scăderea costurilor la facturi și îmbunătățirea calității vieții?

Jumătate dintre tramvaiele din Capitală nu au aer condiționat. Cum s-a simțit vara în mijloacele de transport din București

Conform unui răspuns oferit de Societatea de Transport București PressOne, aproape jumătate dintre tramvaiele care au circulat vara aceasta în București nu au fost dotate cu aparate de aer condiționat. La fel și zeci de troleibuze și autobuze.

Cât de mulți oameni ajută un donator? 

Organele donate de la o persoană pot salva până la 8 vieți, iar țesuturile pot îmbunătăți viața multor altora. Transplantul de cornee ajută oamenii să vadă din nou; transplantul osos poate ajuta inclusiv pacienți pediatrici, unde avem diverse afecțiuni ortopedice și de natură oncologică. 

Cu transplant, un om poate trăi aproape cât ar fi trăit în mod normal. Fără, de multe ori acești pacienți se sting cu 20-30 de ani mai repede, chiar și mai devreme în cazul copiilor. 

România merită mai mult și poate mai mult. Trebuie să ne gândim la aceste lucruri și să nu fugim de subiect pentru că el e unul care ne privește pe toți. E de aproximativ 10 ori mai probabil să ajungi pe o listă de așteptare decât să devii donator. 

În medie, cât așteaptă un bolnav din România pentru un transplant?

Din păcate, având în vedere că statistica noastră este atât de mică, este foarte greu de estimat așa ceva. Noi ar trebui să avem undeva pe la 500 de potențial donatori, din care să se confirme undeva între 350 și 400. Noi avem 80 pe an. Și identificăm undeva pe la 200. 

Media de așteptare este de 2 ani, 2 ani jumate. La copii, așteptarea s-ar putea să fie mai scurtă, însă cineva mai în vârstă poate sta și peste 10 ani și după aceea iese de pe listă, pentru că depășește criteriile de transplantabilitate. 

Cum sunt pregătiți medicii din secțiile de ATI pentru a discuta cu aparținătorii despre posibilitatea donării? 

Este în sarcina fiecărui medic să anunțe familia despre deces. Însă discuția strict în ceea ce privește donarea de organe o face o persoană dedicată, care se cheamă coordonator de transplant. 

Aici intervine rolul Agenției Naționale de Transplant de a verifica îndeplinirea condițiilor de donare, iar asta se poate face doar într-un spital acreditat. Puține spitale sunt acreditate și ar trebui să avem mai multe. Dar acest lucru presupune și o infrastructură de declarare a morții cerebrale și o serie de teste clinice. Iar ele nu pot fi făcute în orice spital, deci nu putem, de exemplu, să acredităm pentru donare un spital cu un ATI foarte mic, care nu are aceste lucruri. 

În România, foarte puțini oameni decid încă din timpul vieții să se înscrie pe lista de donatori. Astfel, la final, decizia ajunge să fie a familiei. Cum arată discuțiile cu familia și care sunt motivele care duc la un refuz? 

Nu trebuie să uităm că suntem într-o țară creștin-ortodoxă și deși Biserica Ortodoxă Română are o poziție frumoasă pe site-ul lor, scrisă cu foarte mult har și unde explică ce se întâmplă cu sufletul, că este în regulă, că e cel mai creștinesc gest, că sufletul părăsește corpul în momentul în care moare creierul, primim de foarte multe ori informații din țară că preotul le-a spus că dacă îi donează organele rudei, aceasta nu va ajunge în Rai. Fiind vorba de duhovnic, oamenii se iau după el. 

Întotdeauna coordonatorul din spital care discută cu familia întreabă și sugerează chemarea  preotului sau a psihologului. Uneori sunt de acord, alteori nu. 

De asemenea, rata de refuz este creștere. În ultimii 10 ani am avut o creștere de 10%, de undeva de la 20% a crescut la peste 30%. 

Mai există încă un aspect. În Germania a fost făcut un studiu serios, pentru că și acolo sunt probleme cu donarea. Astfel, 90% din cei chestionați au fost de acord să-și doneze propriile organe, însă la următoarea întrebare, unde au fost întrebați dacă și-ar da acordul pentru donarea organelor unei rude, a scăzut la cam 50%. E foarte greu să alegi pentru altcineva.  Dacă noi nu vorbim despre asta și trebuie să decidem pentru altcineva drag nouă, cu care nu am discutat niciodată despre donarea organelor, probabilitatea de refuz crește. 

Agenția Națională de Transplant (ANT), instituție pe care o conduceți, a lansat anul aceste două campanii de conștientizare. În acest context, care considerați că sunt cele mai importante mesaje privind donarea de organe care trebuie să ajungă la oameni? 

Campania națională „Cadoului vieții” a fost lansată tocmai pentru a informa populația despre acest subiect. Donarea este un act altruist, benevol și neremunerat, iar scopul acestei campanii a fost de-a informa populația, astfel încât fiecare să poată lua singur o decizie.

Scopul a fost de-a stârni o conversație în societate, ca fiecare să decidă pentru el, având toate informațiile necesare. Inițiativa a constat într-un material video pe care l-am diseminat la televiziuni și în social media. Am încercat să informăm și populația generală, dar și medicii. 

În plus, am făcut o serie de cursuri online pentru toți medicii, astfel încât să primească noțiunile de bază despre donare și transplant. De asemenea, în colaborare cu Universitatea de Medicină și Farmacie (UMF) am folosit societățile de studenți pentru a merge în instituții și companii private, că să putem informa în mod direct. Unde am fost și am făcut prezentare, lumea a primit-o foarte bine. 

A doua campanie, „Fearless Donors” a fost mai pe sufletul meu, pentru că și eu la rândul meu sunt motociclist. Ideea că „motocicliștii sunt donatori” e foarte enervantă, mai ales dacă ai copii. Și am vrut să adresez mitul asta. Ne-am găsit un festival care să ne găzduiască, și anume Rock Festival, am fost acolo cu studenții voluntari de la UMF și colegi de la ANT. S-au alăturat campaniei noastre și diverse personalități, au dat interviuri și totul s-a soldat cu un mic filmuleț de sensibilizare. 

sursa foto: ID 193235704 | Organ Donation © Saengsuriya Kanhajorn | Dreamstime.com

Ca urmare a celor două campanii de conștientizare a importanței donării de organe, care sunt, concret, rezultate înregistrate? În ce măsură a crescut numărul celor care înscriși pe lista de donatori? 

Din păcate, efectele unor astfel de campanii încep să se vadă în timp, șase luni, un an. 

În 2023 au fost 82 de donatori. Eu am speranța că acum putem să depășim până și 2023, pentru că asta ar arăta că programele noastre au efect. 

Toate țările din Vest fac astfel de campanii în mod continuu, pentru că instituțiile statului trebuie să se ocupe de chestia asta. Sigur, și ONG-urile, dar e în sarcina principală a instituției pe care o conduc.

Cum considerați că ar putea fi schimbată legislația sau implicarea autorităților, astfel încât cifrele să fie mai mari?

Noi avem un program funcțional de transplant de 25 de ani. Deci, tehnic vorbind, avem legislația și instituțiile aferente necesare pentru funcționarea acestei activități. 

Problema în momentul de față este mai degrabă participarea populației. Nu zic că totul este perfect, că nu este. Nu zic că totul este actualizat, că nu este, lucrurile întotdeauna se pot face mai bine. Dar, în primul rând populația trebuie să înțeleagă că această nevoie nu va dispărea, pacienții care au nevoie de transplant nu se evaporă. 

Până în momentul în care acest lucru nu va mai fi ocult, ca în majoritatea țărilor post-comuniste, nu vom avea succes. Românul este solidar, altruist, însă dacă auzi pentru prima oară despre donarea de organe atunci când pierzi o rudă, este șocant. De aceea este foarte important ca noi să atingem oamenii cu informații reale înainte ca moartea să se întâmple. 

Unele țări, precum Spania sau Franța, au implementat sistemul de „opt-out” (în care toată lumea e înscrisă automat în sistem și depun cerere dacă vor să nu fie donatori) în loc de cel de „opt-in” (în care depui cerere dacă vrei să fii donator, cum are România). Cum considerați că ar funcționa o astfel de soluție în România? 

Majoritatea țărilor europene sunt pe sistem opt-out, adică consimțământ prezumat, inclusiv Moldova și Bulgaria. Asta reprezintă o înțelegere la nivel de societate, în care noi toți ne-am informat. Un fel de „nu trebuie să ne mai convingeți, că noi suntem deja convinși”. Nu cred că România este încă acolo. 

Ca societate avem multe păreri puternice, ceea ce e un lucru sănătos și democratic. Poate după mai mulți ani cu astfel de campanii de conștientizare putem să discutăm despre asta, dar acum nu. Pentru că altfel se va înregistra exact efectul opus, oamenii ar simți că decide statul pentru ei. Și atunci îl faci pe acel om care oricum era vehement anti-donare să devină foarte vocal. 

Părerea mea este că pentru România mai există o a treia cale: prompted consent. Înscrierea în registru ar fi tot voluntară, dar ai fi întrebat de asta mult mai des: de fiecare dată când vreau să-mi plătesc o amendă, de fiecare dată când fac o cerere către primării, oricând interacționez cu statul. Există o modalitate foarte finuță de a face lucrurile acestea cu un link. Mai mult, registrul național donatorului ar trebui transformat în registru online, ca să nu fie nevoie să mergi la notar.

Nu de puține ori am auzit mai multe mituri despre donarea de organe decât informații reale. Care sunt acestea și cum pot fi combătute? 

Primul este „ambulanța neagră”. Conform lui, dacă îmi dau consimțământul pentru donare o să umble după mine cineva care știe că eu mi-am dat acordul și care vrea să-mi dea în cap. 

În realitate, nu ai cum să alergi după cineva să-i dai în cap ca să devină donator, pentru că ulterior trebuie făcute o grămadă de teste imunologice ca să stabilește compatibilitatea.

Al doilea mit spune că dacă știe lumea că eu sunt de acord să devin donator, nu o să primesc îngrijiri până la capăt. Vine pe fondul unei neîncrederi în sistem și în actul medical, ceea ce e foarte trist. Doar în momentul în care se constată decesul unui pacient se activează acest proces, în niciun caz înainte. Nu ai cum să mimezi sau să provoci moartea cerebrală. Și ar fi un malpraxis flagrant să nu oferi îngrijiri. 

Asemenea mituri se deconstruiesc explicându-le oamenilor care este, de fapt, conduita terapeutică pentru un pacient care ajunge la un spital de urgență.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€