Jurnal de mondial (15): Messi beaucoup!

Messi, la finalul meciului din optimi, pierdut în faţa Franţei (3-4). Sursa foto: Fifa.com

Nu va apărea niciodată o Biserică Messiană, aşa cum există Iglesia Maradoniana. Unele comparaţii e mai bine să nu fie puse pe hârtie, la fel cum unele ierarhii dăunează chiar şi locului 1.

De-acum ştim sigur: Messi nu va duce Cupa Mondială în Argentina. Chiar dacă, să presupunem, selecţionata Albiceleste va câştiga în 2022, iar el va mai fi acolo, o rezervă de lux (pentru că oboseala e vizibilă, iar vârsta se aşterne), se va spune mereu că n-a reuşit ce reuşise Maradona în 1986.

Pentru că în ţările astea îndurerate, frumoase şi triste, cum e şi a noastră, domină o nevoie de a fi salvate, mai ales după o mare încercare.

În 1986, Argentina ieşise de trei ani dintr-o dictatură militară, iar trofeul cucerit în Mexic a însemnat mult mai mult decât o victorie sportivă: a fost un pansament naţional.

Poate de aceea Maradona n-are cum să fie egalat în sufletele alor lui: ce-ul e definitoriu, dar contează şi când-ul.

Dar Messi, cu toată eliminarea asta meritată din Rusia, cu toate că nu va mai ridica niciodată, el însuşi, Cupa la Buenos Aires, le-a dăruit argentinienilor mai multă bucurie decât ar fi Maradona în stare.

Doar că ei vor descoperi asta abia peste câţiva ani, când el se va fi retras atât de la Barcelona, cât şi de la naţională, şi când, uşor-uşor, nimeni nu va mai fi vorbind despre acel băiat genial din Rosario care, în ciuda problemelor sale de creştere, minunase o planetă întreagă.

Fiindcă, dintr-un pitic condamnat, Messi a ajuns un uriaş generos.

N-a fost şi n-avea cum să fie ca Maradona, din simplul fapt că unul e un egomaniac histrionic, care minte şi înşală convins că i se cuvine, iar altul e un băiat timid, care şi-a depăşit condiţia fizică şi mentală ca o lecţie pentru toţi înfrânţii înainte de bătălie.

Unul aşteaptă recunoştinţă şi trăieşte din adulaţie, celălalt nu-şi ascunde tristeţile şi răul.

Unul a făcut mai toate alegerile proaste şi încă are pretenţii, celălalt absoarbe, în tăcere, toată isteria unei ţări care nu mai vrea decât papelitos revărsându-se din tribunele extaziate.

Care dintre ei e fotbalistul mai mare?

Răspunsul nu are rost. Dacă în 1986 ar fi existat tehnologia VAR, de pildă, Maradona n-ar mai avea propria Iglesia. Ar fi rămas cu un banal henţ în sferturi de finală şi, poate, cu un cartonaş roşu.

Sau dacă Messi ar fi lucrat cu un selecţionar care gândeşte fotbalul, cum a fost Carlos Bilardo, şi nu cu un băiat de cartier ca Sampaoli, poate că ar fi cucerit şi singurul trofeu care-i lipseşte.

Am învăţat, uitându-mă la Mondiale, că o campioană se naşte când într-o ţară se formează o generaţie întreagă, cu personalităţi în toate compartimentele, niciodată datorită unui singur excepţional. Luaţi-le la rând, din 1954 încoace, şi veţi avea confirmarea.

Argentina lui 2018 are maximum trei jucători de care ne vom mai aminti. Eliminarea nu e vina lui Messi.

Pentru ceea ce i-a dăruit în ultimii 15 ani, patria sa, vorba 'ceea, trebuie să-i fie etern recunoscătoare. Iar pentru ceea ce a dăruit lumii, Cupa Mondială devine, să-mi fie iertat, o conservă.

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează