Jurnal de mondial (6): băiatul din faţa blocului

Mihnea Măruță

Redactor

Am uitat un lucru: băieţii se uită la fotbal, aşa, de pe la 7-8-10 ani. Se uită cu taţii, cu fraţii, cu unchii sau împreună, în gaşcă, povestesc şi comentează şi apoi ţin minte o viaţă întreagă câteva nume, câteva goluri şi sentimentul ăla că au participat, fie şi din faţa televizorului, la istoria bărbaţilor şi la războaiele acestei lumi răsfăţate.

Dacă ai fi astăzi copil şi ai juca fotbal în faţa blocului, tu cine-ai vrea să fii? Pe cine ai alege atunci, la început, când se împart echipele şi fiecare zice − eu sunt Hagi, eu sunt Chivu, eu sunt Buffon?

Asta-i problema: nu prea ai pe cine să alegi. Jucătorii care sunt personalităţi pe teren se împuţinează, parcă, de la Mondial la Mondial.

Putem spune, fără să căutăm pe Google, portari şi fundaşi remarcabili de la ediţii de acum 10-20 sau chiar 30 de ani, ca să nu mai vorbim de autorii unor goluri istorice, dar ne-am bloca uşor dac-ar fi să formăm o echipă de personalităţi de la acest turneu.

Ce înseamnă personalitate când te uiţi la fotbal? Acel jucător pe care îl cauţi cu privirea şi care, când primeşte mingea, dă un sens fazei: nu e tern, nu e previzibil, nu e anonim.

Un jucător care naşte amintiri e mai mult decât o piesă în mecanismul de pase. E un tip curajos şi care, de obicei, vede în joc mai mult decât majoritatea.

Ei bine, după această primă tură de meciuri din grupele Mondialului, putem înţelege de ce doar doi oameni câştigă Balonul de Aur de 10 ani încoace. Situaţia arată de parcă Messi şi Ronaldo ar fi căzut din spaţiu precum ciocanul lui Thor, iar întrecerea dintre ei ar fi pustiit concurenţa ca o undă de şoc nucleară.

Şi lipsa personalităţilor nu e compensată, cum ne-am aştepta, de vreo coerenţă colectivă.

Am văzut până acum o singură echipă care are identitate bine definită: Spania. Am şi o explicaţie: nici o altă naţională nu are mijloc dominator. Nici măcar Argentina şi Germania, care şi-au sufocat adversarele în disperarea de a înscrie un gol, nu au mijloc. De-aia nici n-au găsit soluţii.

Şi ştiţi de ce au dispărut mijlocaşii aceia de tip Maradona, Hagi sau Zidane? Pentru că liderii s-au mutat pe bancă.

Antrenorii sunt noii conducători de joc. Tacticizarea a ucis creativitatea, astfel că mai toate echipele construiesc pe aceleaşi scheme şi se apără câineşte.

Şi mai e un motiv. Pentru că banii cei mulţi sunt la echipele de club, naţionalele devin ultimele popasuri ale unor tehnicieni care nu mai au oferte: 12 dintre selecţionerii de la acest Mondial au cel puţin 60 de ani.

Oricâtă experienţă ar avea, ei nu mai pot fi mentori. Nu mai au când să adauge personalitate unor jucători care câştigă pe lună cât tot arborele lor genealogic la un loc.

Şi-atunci, ce-i rămâne de făcut băiatului din faţa blocului? Pe cine să-şi aleagă drept model când îi vine rândul să intre în echipa de mâine: pe Neymar sau freza lui?