Experimentul celor 1606 zile pe Instagram

Fotografii: Voicu Bojan

Acest articol are 1000 de cuvinte, așa cum zice rubrica. Și vorbește despre cele 1000 de postări ale mele dintr-un răstimp de fix 1606 zile.

Mai demult, odată cu entuziasmul generat de cumpărarea unui nou telefon, m-am aruncat și eu în brațele vastei familii Instagram. Așa, de curios, să văd cum e.

Mi-am zis că ar fi interesantă o privire din interiorul fenomenului, măcar pentru ca, hăhăăă, cândva în viitor, să pot vorbi în cunoștință de cauză.

Mi-am mai propus ca, în ziua când voi posta poza 1000, să pun punct experimentului. Și iată cum viitorul acela care părea utopic și îndepărtat a și venit, nechemat, mai iute decât mă așteptam.

Iată ce am aflat.

Am observat că familia Instagram, hărnicuță, a crescut cu vremea, ca voinicul din poveste. Astăzi, ea încarcă zilnic în jur de 50 de milioane de postări, fie ele poze, filmulețe, boomerangs, time lapse-uri sau chestii exclusiv vizuale, în general.

Un mizilic. Adică de 7 ori mai puțin decât familia mai răsărită din vecini: Facebook.

Și am mai observat, cu timpul, că asaltul de poze de familie, turistice, cu animale, selfiuri și platouri cu haleală îți pot zdruncina serios încrederea în umanitate.

Acesta a fost, de altfel, și unul dintre motivele pentru care, la finalul experimentului, mi-am șters din telefon, cu un oftat de eliberare, aplicația de Instagram.

Am realizat că devenisem vag dependent, ca un bebeluș isteric după biberon. Mă trezeam uneori, când eram plictisit și obosit, derulând imagini în gol, cu mintea anesteziată, luând impersonal seama de viețile și pozele altora, doar așa, ca să treacă vremea.

În urmă rămânea mereu o stare vag depresivă, de bețiv la trezire, ca o meditație cioraniană despre inutilitatea vieții.

De aceea, azi, despărțirea de acest mediu virtual, care mi-a ocupat multe ore de gândit, editat, postat și mai ales "scrollat" aiurea, mi se pare sănătoasă.

Pentru că, oricât ai încerca să reziști, e inevitabil. Până la urmă tot cazi în această capcană, care e asemănătoare cu cea a dependenților de jocuri de noroc.

Dacă ești un pic lucid, îți dai seama că între sărmanii cu ochi roșii care ies la fumat din sălile de păcănele și tu, cel care ajungi să verifici ce mai e cool prin familia Insta de zeci de ori pe zi, nu e mare diferență.

Aventura mea de social animal a început foarte entuziast în 4 noiembrie 2013, la Fierăria din Măguri, cu această poză cu vaca vecinului meu, nenea Simion a' Florii.

Cele 11 like-uri surprinzătoare, venite cadou din cer, de undeva, mi-au dat încredere și elan. Am simțit cum noua mea familie mă primește la sânul ei ca pe un fiu rătăcitor, demult așteptat.

Mi-am zis că, odată ajuns la 1000 de postări, voi fi măcar un pic celebru. Da' de unde…

Am încheiat experimentul în 30 martie 2018 departe de a cunoaște gloria, cu poza asta din Pădurea Hoia, care a adunat, cu chiu, cu vai, un buchețel de 46 de like-uri amărâte.

Odată cu ea, am dispărut de pe Insta, în această ceață.

Să ne înțelegem: tot efortul meu creativ și constant de peste 4 ani mi-a adus, pe lângă cei 415 followers, o creștere cu doar 35 de like-uri în plus față de debut. Cam dezamăgitor.

Cam știu și de ce, mai ales că înțelepții mei fii mă și avertizaseră.

M-am încăpățânat să cred într-o creștere organică, urmărindu-mi strict instinctele și emoțiile, fără să mă autopromovez prin intermediul celebrului #hashtag.

Drept învățătură de minte, m-am învârtit, ca să nu zic în jurul cozii, cam în același cerc restrâns de fani, care s-a lărgit, sărmanul, doar atât cât a putut.

Prin comparație, fiul meu cel mare, nativ digital și skater, maestru al #hashtag-ului, care nu și-a bătut capul să priceapă subtilități despre natura fotografiei, are peste 1000 de "urmăritori" și o medie de 400 de like-uri la fiecare post, adică de 10 ori mai mult decât expiratul său tătic.

Însă tot pare mai nefericit ca mine, jur că nu pricep de ce.

Privind înapoi peste umăr, constat, deloc cu mândrie, că am căzut în toate capcanele mediului Insta, bifând tocmai chestiile pe care eu însumi le urăsc visceral.

Drept urmare, printre postările mele se regăsesc experimente penibile boomerang, selfiuri nerușinate, videouri stângace, poze de familie, turistice, cu animale blănoase, ba chiar cu beri și haleală. Îmi cer iertare tuturor celor agresați.

Pe de altă parte, am devenit cumva mai atent, mai prezent, mai responsabil față de noua mea familie de Instagramiști.

Am urmărit mai cu interes potențiale subiecte, știind că, periodic, trebuia să livrez câte ceva. Asta mi-a făcut bine. Au rezultat câteva poze decente, de care nu mi-e rușine, cu explicații în engleză, că așa se poartă pe-acolo.

M-a făcut să meditez mai mult la natura acestui mediu de care m-am îndrăgostit la 13 ani.

M-a resemnificat, aducându-mi aminte că fotografia bună nu depinde nici de aparate, nici de mediu, nici de printuri de dimensiuni mari, ci de acea emoție profundă pe care o resimți când dai peste ceva care te convinge că merită împărtășit cu alții.

Fotografia e o formă subtilă de euharistie, deși, săraca, pierde enorm când e privită la repezeală, într-o mega-inflație de poze aiurea, bașca pe un ecran meschin, cât un timbru fiscal.

Fotografia are, în general, câteva probleme. Porneşte la drum cu produsul finit, cu ceva terminat, cumva mort şi îngropat. Porneşte cu ceva devenit deja istorie. E o meditație despre timp.

În plus, fotografia propune un joc al disimulării. Îţi spune cu seninătate un seducător "Iată!" şi te lasă să crezi că ceea ce vezi e realitatea.

De fapt, e departe de a fi strict un document. Sare cu obrăznicie pârleazul şi, adeseori, devine pură ficţiune.

O poză, la fel ca un poem, poate deveni o meta-realitate, născută în capul cuiva care vede lumea. Din cadrul mare al lumii, acel om decupează un cadru mic, după pofta inimii lui, îi bagă un filtru de Insta ca să arate bine, îl aruncă în lume, apoi așteaptă să curgă like-urile.

Există, oare, ceva mai efemer pe lumea asta? Mai inutil? E ca și cum ai da naștere zilnic unei musculițe de oțet despre care știi că va trăi cel mult până la lăsarea întunericului.

"Deșertăciune a deșertăciunilor", zice Eclesiastul. "Totul este deșertăciune și vânare de vânt". Inclusiv toate cele 1000 de poze bune sau proaste ale mele, care nu fac cu nimic mai mult decât 1000 de cuvinte scrise aici.

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează