Scriitorul Jan Cornelius: "Înainte, nimeni nu avea voie să spună adevărul. Acum, toată lumea are voie să mintă"

Scriitorul Jan Cornelius (67 de ani) și-a lansat la Cluj, în cadrul Târgului de carte Gaudeamus, volumul Eu, Dracula și John Lennon, în care descrie, în 51 de povestiri scurte și pline de umor, fuga sa din România, petrecută în 1977, amintirile din comunism și cele din lumea liberă pe care a găsit-o apoi.

Înainte de lansarea propriu-zisă a cărții, a acceptat să ne ofere un interviu, în care a povestit despre suprasensibilitatea sa și inadaptarea la sistemul comunist, care nu agrea decât uniformizarea și pedepsea din start orice încercare de a fi sau de a face lucrurile altfel.

La finalul interviului, pe care l-a traversat cu emoții sincere, i-am povestit că este al doilea om născut de ziua mea pe care îl cunosc săptămâna aceasta.

Primul a fost un domn foarte cumsecade care mi-a făcut revizia la centrala de gaz și mi-a povestit că nu crede decât în ceea ce spun fizica, matematica și chimia. Iar restul sunt basme.

Întâmplarea l-a amuzat teribil pe Jan Cornelius, el ocupându-se fix cu această categorie, a basmelor.

 *

– Undeva, la un moment dat, în carte, faceți această mărturisire: „Am gena de navetist!”.

– Jan Cornelius: Da. (amuzat)

– Ce deprinderi îți formează vocația asta de navetist?

– Sigur, am formulat chestia asta într-un sens glumeț, satiric, dar este foarte mult adevăr în spatele acestei afirmații. Și anume, e vorba despre faptul că mereu pendulez între mai multe lumi, între mai multe orașe, și, în ultimii ani, la modul intens, între Est și Vest. Adică, am fugit pe timpul lui Ceaușescu, în decembrie ’77 din România.

– După cutremur…

– Exact, a fost anul cutremurului – în martie parcă a fost, nu? Eu locuiam la Reșița, stăteam la etajul 3 și credeam că vecinii de sus joacă hora. Ei aveau două fetițe de 9 ani, și ziceam: Uite, sar coarda astea, ce fac!

Și după aia mi-am dat seama că zgomotul venea de jos, și nu de sus. Și am fugit cu fetița în brațe pe scări. Dar ne îndepărtăm de subiect. Deci am fugit din România în ’77 și am umblat mult prin lume, ca flămândul care a fost într-o mare închisoare.

Reveneam sporadic în România din Germania, în vizită – veneam la părinți. Și după aia, mult timp n-am mai fost în România. Am rupt, nu voit, ci prin forța lucrurilor, legătura cu România. Mulți, mulți ani.

La un moment dat, am început să traduc, să zicem acum vreo 8-9 ani, din literatura română, pentru că am descoperit un scriitor român, Dan Lungu, la editura austriacă unde eu publicasem o carte pentru copii. Și am văzut un nume românesc, Lungu.

Zic: ăsta nu poate fi decât român, ei îi spun Lungo, pentru că se gândesc la cafea. Și așa am luat legătura cu el la un moment dat, ne-am împrietenit, am fost la Iași și i-am tradus următoarea carte, și a doua carte, după aceea. Adică Sunt o babă comunistă și… Cum să uiți o femeie.

Și prin limbă m-am întors în România, în sensul că întâi am tradus în germană și după aceea am început să reintru în peisajul ăsta cultural literar al României – ce critici, ce ziare sunt…

– Chiar atât de tare vă despărțiserăți de România?

– Da, dar nu voit, ci prin forța lucrurilor. Adică eu aveam viața mea acolo și mă ocupam cu scrisul și, dacă nu le cauți, știrile din România nu ajung până acolo. După, mi-am amintit așa, ca prin ceață, că exista cândva România literară, că exista cândva Tribuna…

Adică astea-mi spuneau ceva. Și așa, încetul cu încetul, s-a dus praful de pe amintiri. Am reintrat în limbă și am și scris niște comentarii despre realitatea românească, cum am înregistrat-o eu. La Dilema Veche, la Observatorul Cultural, la România literară…

Și așa, încetul cu încetul, am reintrat în România, prin limbă, în primul rând. Și, în ultimii ani, vin cel puțin o dată pe an încoace. Dar ați întrebat de gena de navetist…

În Vest se face foarte des naveta la toate nivelurile, adică știu… 70% din oameni locuiesc într-o localitate și lucrează în cealaltă.

Și se făcea această naveta în mașini și în toate mijloacele de transport posibile și… eu am făcut naveta mai ales când s-a născut această carte între Est și Vest și mi-am dat seama că între ele sunt multe asemănări și deosebiri evidente.

Prin faptul că am o distanță în timp, și de România, și totuși niște legături de rădăcină, înțeleg, bineînțeles, altfel realitatea de aici decât cineva care stă tot timpul aici sau se duce în Croația două săptămâni pe an. Și îmi place chestia asta.

Adică, am zis deja, poate ușor exagerat, dar nu mai puțin adevărat, când sunt în Est, vreau să fiu în Vest, iar când sunt în Vest, vreau să fiu în Est. Și, mă rog, pot s-o și fac, să mă duc.

Când eram pe timpul lui Ceaușescu în România, nu visam la nimic altceva decât să fiu în Vest. Eram student la Franceză și voiam să merg în Franța, dar asta era o chestie imposibilă. Și dacă o faci, asta are bineînțeles avantaje.

Pentru mine e important și ține de natura mea să nu stau permanent numai într-un loc.

Oamenii sunt diferiți: unii nu-și părăsesc toată viața satul sau orașul în care s-au născut. Asta nu e o dovadă de inferioritate sau de superioritate, dacă te miști.

De exemplu, Kant se spune că toată viața lui a trăit în Königsberg și trebuia să vadă la ora 1 turnul bisericii și avea toate tabieturile lui și a scris o operă filosofică de nivel internațional. Deci călătoriile se pot face și, sau mai ales, la nivel spiritual, însă eu simt nevoia stringentă și de mișcare în spațiu.

„Am început să traduc, să zicem acum vreo 8-9 ani, din literatura română, pentru că am descoperit un scriitor român, Dan Lungu, la editura austriacă unde eu publicasem o carte pentru copii. Și am văzut un nume românesc, Lungu. Zic: ăsta nu poate fi decât român, ei îi spun Lungo, pentru că se gândesc la cafea.”

– Vă ajută contrastul dintre Est și Vest?

– Ce înseamnă mă ajută? Nu mă ajută! Îl văd!

Există asemănări și contraste. Și contrastele astea sunt evidente în momentul în care pendulezi. Să vă dau un exemplu concret. Astăzi, am intrat de două ori cu piciorul în niște gropi. Nu pe șantier, ci pe un trotuar care mi se părea absolut normal.

Și asta e o chestie care mi se întâmplă mereu când revin în România: o vreme mă împiedic, pe trotuar, undeva. Asta nu înseamnă că sunt dezorientat, ci că eu uit și mă dezobișnuiesc. Iar aici trebuie să mă obișnuiesc cu trecerile astea de la o înălțime la alta și la alta.

În Germania, distanța dintre trotuar și șosea are întotdeauna o dimensiune standard, nu m-am gândit niciodată la chestia asta, dar aici îmi dau seama imediat cum cobor de pe trotuar pe stradă și înălțimea e când mai mică, când mai mare.

Intru cu piciorul în gropile astea, care nu sunt gropi, că nu se văd, sunt niște denivelări. După ce stau un timp aici, e OK, dar la început le vezi. Și astea le vezi și la nivel de comportament uman, la nivel de toate.

O întâmplare care mi se pare formidabilă și relevantă pentru România: ieri am intrat la cortul Târgului de Carte și la intrare m-am împiedicat, de era să cad în cap. E un prag care nu se vede, o denivelare ascunsă. Și m-am împiedicat.

Și la intrare stăteau două-trei fete care împărțeau pliante și mi-au dat pliantele. Ele mi-au dat pliantele în timp ce eu mă împiedicam. „Lăsați-mă cu pliantele, îmi rup gâtul aici!”

Pentru ele era o chestie normală. Am stat eu și m-am uitat la chestia aia: nu se poate, e o capcană. (râde)

Asta e făcută ca oamenii să-și rupă gâtul. Și le-am întrebat pe fetele acelea: „Sunt eu primul care se împiedică astăzi aici?”. Și au spus: „Da’ de unde! Muulți se împiedică!”.

E vreo cameră ascunsă pe-aici?! Puneți aici un anunț: Atenție, treaptă! E o chestie de comportament social. Și fetele alea se distrau cum pică lumea în cap − pur și simplu o luau ca o stare de fapt.

Eu zic că în Vest – dacă așa ceva ar fi în Düsseldorf – nu ar dura mai mult de câteva minute până când cineva ar avea inițiativa să pună o hârtie acolo sau să facă treapta aia vizibilă.

„În Germania, distanța dintre trotuar și șosea are întotdeauna o dimensiune standard, nu m-am gândit niciodată la chestia asta, dar aici îmi dau seama imediat cum cobor de pe trotuar pe stradă și înălțimea e când mai mică, când mai mare. Intru cu piciorul în gropile astea, care nu sunt gropi, că nu se văd, sunt niște denivelări.”

– Cred că esențial în ceea ce ați spus este cuvântul inițiativă…

– Inițiativă, da! Am zis inițiativă. Mie îmi venea să iau un carton, să-l pun acolo. Fiecare e responsabil de ceva.

– Puteți să diagnosticați de unde vine lipsa asta de responsabilitate?

– De acceptare a răului? Răul e, poate, un cuvânt cam exagerat. Eu cred că asta se trage din comunism. Dar au trecut mulți ani de atunci, asta e o chestie neliniștitoare, că, dacă mă gândesc bine, câți ani sunt?

Aproape 30 de ani din ’89. O generație. Și înseamnă că asta li s-a transmis copiilor. Știți, că poți să le spui ce vrei copiilor, că ei preiau felul de a se purta al părinților. Degeaba le spui: fii așa și așa, să mănânci frumos! Dacă părinții mănâncă necivilizat, și copiii vor face la fel. Deci asta ar fi o treabă.

A doua e că nimeni nu era responsabil de nimic, toți făceau, nu făceau, fiecare era crescut în spiritul unei pasivități totale. Orice tentativă de inițiativă era pedepsită, efectiv sancționată.

Tu-ți spuneai: Ia să fac eu ceva deosebit și să vând – asta era sancționat. Nu numai la nivel de comerț, ci la nivel de idei. Adică ideea, întotdeauna, era: toți suntem la fel.

Și sus e ăla mare, care e Dumnezeu, și noi avem o datorie să-l iubim, să ne supunem… Și asta bineînțeles că este otravă pentru creație, pentru comportament și pentru tot.

Bineînțeles că efectul nu este total, din fericire. Însă repercusiunile sunt totuși enorme. Asta este una dintre cauzele principale care, totuși, nu au scuze la modul la care le-ar oferi istoria după 30 de ani.

Aici poate-mi spuneți dumneavoastră de ce: sunteți născută, practic, aproape după cotitură, nu?

– În ’83.

– Ați avut 6 ani. Deci, ați crescut practic în libertate.

– Era cât pe ce să fiu pionier.

– Ați pierdut faza asta!

– Dar dacă tot am ajuns la pionieri – o să vă rog să rememorați perioada de dinainte să fugiți din țară, pentru tinerii care au tendința să idealizeze comunismul.

– Eu am înregistrat niște atitudini din România față de regimul trecut. Sunt ăia bătrâni care, în mare parte, dac-o fac, idealizează, în sensul de nostalgie – a fost foarte frumos! A fost foarte frumos că erau ei tineri atunci!

Toți care sunt bătrâni or să spună că tinerețea lor a fost superbă! Cei mai puțini o să spună că n-a fost bine, pentru că astfel își distrug amintirile și viața. Și atunci, și cei nemulțumiți ajung să idealizeze și confundă niște lucruri. În măsura în care nu gândești ager și tăios, apare aici un pericol de idealizare. De automințire.

Pe de altă parte, ăștia tineri care o fac… nu cred că sunt foarte numeroși. Când am ajuns în Germania, erau acolo și maoiști, și Spartacus – care erau comuniștii germani, erau tot felul de tipi din ăștia pe la universitate la care mă uitam și mă întrebam dacă sunt întregi la minte și dacă știu despre ce vorbesc și fac.

Erau întregi la minte, dar cuprinși de teribilismul tinereții și de faptul că, atunci când ești tânăr, protestezi. Dacă ești tânăr și nu ești de stânga, înseamnă că ești bolnav. Sau scrii poezii.

Dar aici apar niște diferențe. E și una care vine din dezinformare, din faptul că această perioadă se prelucrează mult prea puțin. Și nu la modul ăsta de teorie, că a fost greu și că a fost o închisoare și că s-a chinuit lumea.

Păi îmi povestea bunicul meu ce sinistru era în război și nu mă interesa – erau niște chestii relativ caraghioase, care nu sunt transmisibile neapărat la modul ăsta de povestire. Dar există diferite forme: prin artă, prin comunicarea între generații, prin tematizarea permanentă.

Ei, dacă fac asta, îmi închipui c-o fac dintr-o stare de nemulțumire față de cum stau lucrurile la ora actuală. Că nu stau foarte bine în România. O fac din nevoia de protest. Dar poți să protestezi și pe alte căi, nu trebuie să te întorci în timp.

Adică ar fi ca și cum în Germania de azi nu ai accepta o anumită atitudine a partidului de la conducere și ai începe să-l regreți și să-l adori pe Hitler. Și să spui că era fain, că a fost disciplină. Asta se pedepsește penal.

Și aici cred că trebuie foarte multă atenție și… mie nu-mi place stilul ăsta de a face morală și de a spune: Bă, băieți, nu e bine ce faceți!

Pentru că nu cred în efectul acestei acțiuni. Dar există o trăire a istoriei, cum am spus înainte. Sper că totuși e un procentaj mic de tineri și trebuie să înțelegem de ce fac asta.

Pentru că, dacă te apuci să le ții predici sau le spui că sunt tâmpiți, îi faci agresivi și îi întărești. Și ei au nevoie să se lovească de ceva și să fie luați în seamă. Dar adevărata soluție, cred, este un dialog în care încerci să te substitui și să-i înțelegi și să vorbești cu ei.

E ușor în teorie și relativ greu de transportat în practică, dar cred că se poate face.

– Cum ați decis să fugiți?

– Păi nu e o hotărâre pe care o iei așa, cum ai zice − Mă duc la filmul ăsta sau la celălalt. E o hotărâre care se naște în timp, se naște în mulți ani… Se naște în sensul că nu mai poți să accepți.

Poți și într-un regim de absolută libertate să spui: Eu simt că mă sufoc aici și trebuie să plec la Paris sau la New York. Și poți să pleci, unii reușesc și alții nu.

Și cred că la modul ăsta e o stare care te face să simți că-ți lipsește libertatea. Eu eram student la Franceză și nu puteam ajunge în Franța niciodată.

Și toate căile astea absolut tăiate, controlul, cenzura, toate circulau la negru… o mie de fapte istorice… Și toată lumea, toți prietenii nu puteau visa decât să plece. Visau fără speranță.

Cum să spun, dacă închisoarea e bine păzită, te uiți unde e o fisură și cum se poate ieși, dar nu ai mari speranțe. Dar dacă știu că în fiecare joi, între două și patru, se poate pleca pe-acolo, bun, în ziua viitoare îmi fac valiza și ies pe-acolo și salut! Dacă vreau, mă mai și întorc. Ceea ce în cazul României era imposibil.

– Încerc să-mi dau seama cum v-ați făcut pregătirile…

– Dacă citiți cartea, o să vedeți povestea. E tot schițată.

Mă rog, aș fi putut s-o descriu în 200 de pagini, dar am preferat varianta schițată și esențializată.

Pentru că nu-mi place să plictisesc lumea, dar nu numai atât, ci, în afară de asta, am căutat să descriu toate chestiile astea cu o bună doză de umor.

– Am remarcat asta, îmi notasem să vă întreb…

– Asta face parte din naturelul meu, să văd lucrurile așa, puțin într-un unghi deosebit și pontos. Dar când scrii o carte, te gândești puțin și la cititor, nu numai la tine.

Și felul meu nu e să fac morală, ci să redau niște lucruri care nu sunt neapărat vesele, dar se poate râde de ele. Se poate râde de orice. Și noi râdeam mult pe timpul ăla. Nu înseamnă că toți își smulgeau părul din cap.

– E o formă de rezistență.

– Da, e o formă de rezistență, cum erau și bancurile politice. În spiritul ăsta e construită cartea. Și plecatul… mă gândeam tot timpul la plecare, dar nu era nicio speranță. Și s-a întâmplat printr-o conjunctură foarte propice, nu m-am pregătit că plec în 19 ianuarie și m-am apucat să-mi fac valiza.

Ci cunoscând pe cineva, având prieteni în Franța care fuseseră în România… M-au refuzat de câteva ori, că mi-am depus cererea pentru pașaport, bineînțeles, nu aveam nicio șansă, nici dacă-mi lăsam toată familia zălog în România.

Dar am meditat la un moment dat copilul unui tip care era secretar la partid și l-am întâlnit cu totul întâmplător, că venise de la București, în hol. Și mi-a zis: „Ce pot să fac pentru dumneavoastră, că-mi ajutați copilul…”

Păi vreau să plec în Franța, în vizită, și nu-mi dau drumul, îmi cer să dovedesc că am valută, iar dacă am valută sunt pasibil de închisoare, că nu aveai voie să ai valută. Din seria absurdităților.

Care și astăzi se perpetuează, în parte. Birocrația și absurdul în România întrec orice imaginație. Adică e ceva delirant, asta vreau să spun.

Bun, și omul de la partid a spus: „Mergeți, că o să vă dea!”. Ceea ce mi se părea că nu e adevărat. Și mi-a venit să vomez apoi, eram în stare de șoc, pentru că într-adevăr mi s-a dat pașaport.

Nu eram nici membru de partid, nici nimic. Și nu m-am mai întors, am rămas în Germania, nu m-am mai dus în Franța. Asta e povestea foarte-foarte pe scurt.

Pentru că ăia care puteau pleca erau din nu știu ce familii, cu tată în Comitetul Central sau eu știu ce… Nu pleca un muritor de rând așa, în Franța. Era de râs dacă depuneai cererea.

E ca și cum m-aș duce azi să depun cerere să merg, nu pe Lună, că poate e de domeniul realului, dar pe Venus. Să mă duc pe Venus. Ăia s-ar gândi: Uite-l pe ăsta, nu e normal! Așa a fost și cu plecatul în Franța. În cazul meu, are o doză de magie povestea, efectiv. Am spus că a dat Dumnezeu cu zarurile și am ieșit eu…

– Dar n-ați avut niciodată senzația, în perioada aceea, că e atât de rău, încât trebuie să existe o minune?

– Să fie o salvare miraculoasă, așa? La drept vorbind, nu. Eu făcusem și-o depresie, tocmai stând și văzând că sunt închis. Te zbați până în ultima clipă. Am reușit, din fericire, eram categorizat cu suprasensibilitate și reacționez puțin altfel.

Fiecare reacționează în felul lui și eu reacționez, într-adevăr, suprasensibil. Mă enervez mai repede, mă supăr, mă consum mai ușor, astea sunt chestii care sunt genetice.

– Nu vă potriveați cu orânduirea…

– Nu! Nu se potrivea nimeni! (râde)

Ba, erau unii care se potriveau, urlau fericiți după securiști că vor să lucreze la Securitate, să toarne… dar ăștia erau puțini. Dar erau totuși câțiva.

Mai erau ăștia îmbuibați de prin Comitetul Central, care o duceau foarte bine, se potriveau. Că trebuia să fii lipsit de caracter, lipsit de orice. Din nefericire, mi se pare că și acum sunt destui din ăștia. Și tot la nivelul acela, de Comitet Central.

Văd că se lucrează enorm de mult cu calomnii. Văd ce se scrie și ce se spune, și politica asta de dezinformare voită, ca să distrugi, să faci rău, și manipularea populației, în sensul ăsta, care rămâne fără consecințe, mi se pare o chestie extrem de gravă. Pentru că asta ar trebui urmărit juridic.

Nu pot să spun că m-ați intervievat și mi-ați făcut o propunere să-mi plătiți 2.000 de lei dacă spun așa-și-așa despre partidul de conducere. Dacă spun eu chestia asta următorului jurnalist care-mi ia interviu, ia să vedem cum vă scoateți…

– Păi nu mi-o mai șterg niciodată din CV!

– Nu, exact! Păi așa se lucrează aici. De multe ori, din păcate.

– E tot o reminiscență din comunism?

– Da… ce să zic, la un moment dat, reminiscențele nu mai explică asta. Totdeauna sunt, dar nu la modul oficial de conducere, de ziare serioase.

Dezinformarea asta, Antena 3, ce Dumnezeu, sunt niște chestii care nu au nicio consecință, poate oricine să spună orice. Asta mi se pare groaznic.

Nu este pe dos – înainte, nimeni nu avea voie să spună adevărul. Acum, toată lumea are voie să mintă. Ăsta nu este contrariul, asta este o autodistrugere a națiunii.

„Nu pleca un muritor de rând așa, în Franța. Era de râs dacă depuneai cererea. E ca și cum m-aș duce azi să depun cerere să merg, nu pe Lună, că poate e de domeniul realului, dar pe Venus. Să mă duc pe Venus. Ăia s-ar gândi: uite-l pe ăsta, nu e normal! Așa a fost și cu plecatul în Franța.”

– Spuneați, înainte, de birocrația și absurdul la cote maxime. Aveți o situație anume în care ați resimțit acut asta?

– De exemplu, la nivel de cultură, sunt invitat în România. La un festival de cultură, să spunem.

Festivalul de cultură are loc în ziua de… 30 mai, să zicem. Și eu mă uit pe internet și caut, domnule, Düsseldorf-București, zborul costă 80 de euro dus-întors, nu există mai ieftin. Și mă gândesc că se poate lua biletul.

Și atunci începe un schimb de vreo 40 de mailuri: „Nu, noi nu putem să luăm bilet, pentru că trebuie ca această decizie să fie discutată într-o ședință și decizia acelei ședințe să fie discutată în altă ședință”.

Și așa mai departe. Există niște trepte. Și eu spun: „Domnule, dacă mai stați cu multe ședințe sau cum le spune, biletul ăla se scumpește în fiecare zi”.

Nu se poate, nimeni nu e responsabil, fiecare mai trimite câte o hârtie, nu-l interesează decât chestia lui, și poți să vorbești și cu ministrul, că și ăla spune că te înțelege și că așa nu se poate.

Dar tot nu se rezolvă nimic! Pentru că nu se mișcă nimic! E ceva la nivelul ăsta cu gropi pe stradă, nu știu, s-a creat o dinamică, o inerție a nimicului care se perpetuează și se accentuează.

Și atunci, la un moment dat, ajungi la situația că, atunci când ei aprobă în sfârșit, ori nu mai sunt bilete de avion, ori costă de vreo șapte ori mai mult, dar fără exagerare!

– Important e să fie toate hârtiile de la toate ședințele…

– Da! Și le spun: „Domnilor, ați pierdut trei sute de euro aici!”. Îmi vine mie să-mi cumpăr biletul ăla, dar nu o fac din principiu. Pe de altă parte, nu mai ai chef să vii.

Data viitoare nu mă mai interesează chestia asta. Nu-mi pierd zile în șir cu treburi absolut absurde, corespondând la nesfârșit pe un bilet, investind ore de muncă în bani pierduți.

Și chestiile astea se întâmplă mereu, mereu, la nivel de ministere. Și asta e o chestie de nepermis. De neconceput. Trebuie o anumită independență, o anumită încredere în rândul oamenilor. Nu se poate să te ascunzi după asta, că toți fură. Nu e așa.

Eu nu sunt ministru – și nici nu vreau să fiu; dacă m-ar numi mâine ministru sau președinte, zău că n-aș accepta, pentru că știu că nu mi-ar rezista nervii, după o săptămână l-aș sugruma pe unul, l-aș omorî pe celălalt și aș pleca.

În pușcărie, probabil! (râde)

Pentru că sistemul a luat-o razna, e vorba de o mentalitate și o acceptare a stării de fapt. Pe mine mă revoltă chestia asta. Unii cărora le povestesc se uită senin și spun: „Așa-i la noi”.

Și zic: „Cum dracu’ așa-i la voi?! Nu săriți pe pereți în sus?!”.

N-ai voie să te întrebi de ce. Și eu m-am întrebat pe timpuri de ce și m-am îmbolnăvit. Și acum nu mai mă întreb de ce și accept. Îi și înțeleg pe de-o parte, dar pe alta, nu.

„Eu nu sunt ministru – și nici nu vreau să fiu – dacă m-ar numi mâine ministru sau președinte, zău că n-aș accepta, pentru că știu că nu mi-ar rezista nervii, după o săptămână l-aș sugruma pe unul, l-aș omorî pe celălalt și aș pleca.”

– E interesant – când îl menționați pe Ceaușescu în carte, îi spuneți de fiecare dată Dictatorul. Nu cred că i se spunea așa atunci…

– Nu! Nu i se zicea. Azi au apărut zeci de epitete, Împușcatul, Ceașcă – oamenii vor să-și descarce năduful după moarte. Unele sunt foarte nepotrivite, altele sunt foarte negre.

Dacă stau să mă gândesc cum i se spunea atunci… Nu i se spunea nicicum, i se spunea Ceaușescu. Nu m-am gândit niciodată serios la chestia asta. Ceaușescu. A venit ăla. Ăla mare. Numele Dracului nu-l pronunți, nu? Se pronunța, totuși.

Dictatorul mi s-a părut un termen universal și foarte bun, adică toți, de la Hitler la Stalin la ce e acuma în Coreea de Nord, toți sunt dictatori. Unii zic că o dictatură ne-ar ajuta. Fiecare spune ce crede și ce vrea.

Mie mi se pare că e un termen mai lipsit de rezonanță decât dacă i-aș spune Diavolul sau Împușcatul. E un termen care descrie neemoțional o stare de fapt.

Născut la Reșița

Jan Cornelius s-a născut în 24 februarie 1950, la Reșița. A lucrat ca profesor de limba franceză în Anina, iar în 1977 a plecat din România într-o vizită în Franța. N-a mai ajuns în Franța, stabilindu-se în Germania, la Düsseldorf.

A studiat engleză și spaniolă și a lucrat ca profesor de liceu în Germania. A publicat cărți pentru copii, poezie și dramaturgie.

Volumul Eu, Dracula și John Lennon a apărut inițial în 2013, în limba germană, fiind tradus și publicat în română la Editura Humanitas.