Satul olandez pentru bătrâni cu demență: poate fi Hogeweyk un model de îngrijire pentru o Europă care îmbătrânește?

Ingrid Ștefan

Într-un sacou de tweed cu nasturi aurii, parcă scoasă dintr-o revistă, o doamnă se plimbă pe aleea pietruită. Zâmbește și îi transmite un „Hoi” călduros fiecărui trecător. Sau bună în olandeză.

De pe terasa restaurantului din apropiere se aud râsete, iar pe geamul frizeriei, părul alb al unei cliente prinde forma unei tunsori bob. La o simplă plimbare, ai crede că te afli într-un cartier obișnuit olandez, cu case tipice din cărămidă roșie și plăcuțe albastre cu numele străzilor.

Foto: Be Advice / De Hogeweyk / Vivium Zorggroep

Doar recepția de la intrarea în cartier dă de gol faptul că ești în Hogeweyk, primul „sat” din lume pentru persoanele cu demență avansată.

La nici douăzeci de minute de Amsterdam, în Weesp, De Hogeweyk este primul model de îngrijire conceput ca o comunitate, unde locuitorii trăiesc într-un mediu sigur, dar cât se poate de apropiat de viața cotidiană. Autonomie, demnitate și bucurii simple – asta le oferă căminul celor care, altfel, ar fi izolați între zidurile unui azil clasic pentru bătrânii cu demență.

„Dacă ar trebui să îți petreci restul vieții undeva, ți-ar plăcea să fii tratat ca un pacient de spital?”

„Abordarea noastră este una socială, nu strict medicală. Nu e despre a le pune o etichetă rezidenților bazată pe boala lor, ci despre a le da șansa să-și continue viața normal”, explică Angelika Fodor, consilieră la Be Advice, echipa care a pus bazele „satului” și care continuă să aplice acest model de îngrijire la nivel internațional.

O salută și ea pe doamna cu sacou de tweed, una dintre rezidente, care se apropie c-o urmă de curiozitate pe chip. „Leuke haare” („Frumos păr” în olandeză, n.r.), spune, luându-mi o șuviță de păr în palmă și privind-o atent. Îmi complimenteaza culoarea părului, cu un entuziasm de adolescentă. Numai ridurile care-i încadrează zâmbetul trădează faptul ca este, de fapt, o rezidentă.

Foto: Be Advice / De Hogeweyk / Vivium Zorggroep

La Hogeweyk n-o să auzi niciodată cuvântul „pacient”, explică Angelika în turul pe care mi-l oferă prin cartierul de 15 mii de metri pătrați. 

„Oamenii care se mută aici rămân până mor”, adaugă ea. „Dacă ar trebui să îți petreci restul vieții undeva, ți-ar plăcea să fii tratat ca un pacient de spital? Poate că vei primi cea mai bună îngrijire medicală, dar asta nu e viață. Faptul că boala ta este tratată bine nu înseamnă că tu ești tratat ca o persoană.”

O chicinetă și patru stiluri de viață

De la ideea aceasta a pornit și construcția modelului de îngrijire, acum mai bine de treizeci de ani, când Hogeweyk nu era decât un cămin tradițional într-o clădire cu trei etaje. Dormit. Mâncat. Stat pe scaun. Și poate niște bingo. Astea erau activitățile de zi cu zi, majoritatea în același spațiu comun.

„Așa arată abordarea tradițională. Odată ce primești diagnosticul și ți se pune o etichetă, trebuie să-ți lași viața în urmă ca să fii îngrijit între patru pereți”, explică Angelika.

„Tu ți-ai aduce părinții să locuiască aici?”, e întrebarea pe care și-au pus-o membrii personalului în anii ’90. Și răspunsul? Nu. Iar asta a stârnit schimbarea. Au început cu o chicinetă pe roți, pe care o aduceau în spațiile comune pentru a găti împreună cu grupuri mici de rezidenți.

Apoi au introdus conceptul de lifestyle, prin care îi grupau pe rezidenți în funcție de stilul de viață și preferințele personale. Pentru că, într-o lume în care bingo-ul a devenit popular, există și bătrâni care preferă Monopoly. „În căminele tradiționale, toată lumea e pusă laolaltă și nu există ideea de alegere. Noi am realizat că oamenii se conectează mai ușor dacă au interese și valori similare.”

Deși a început cu șapte stiluri de viață diferite, în prezent, Hogeweyk oferă doar patru: de la tradițional și urban la cosmopolit și formal. Iar asta se reflectă și în fiecare dintre cele 27 de case cu două etaje, în care trăiesc câte șase sau șapte rezidenți.

Candelabre cu cristale și veselă cu margini aurii

Se vede și într-una dintre casele pe care mi le arată Angelika, unde un rezident citește ziarul așezat la o masă de lemn masiv. Cu candelabrul de cristal și fundalul de roșu și mov al încăperii, ai zice că privești o sufragerie cochetă într-un catalog din anii ’60.

Dar e doar decorată în stil urban, ca vechile case din centrul Amsterdamului. „Aici stau în special rezidenții care au trăit acolo, iar decorul îi ajută să regăsească familiaritatea vieții lor de dinainte.”

Peste stradă, unde un alt bătrân în costum alb se odihnește pe scaun la soare, realitatea arată complet diferit. Bejul predomină în mobila simplă de lemn, iar tapetul crem și vitrina de sticlă parcă așteaptă un tablou peisagistic și-un bibelou. Pentru că e în stil tradițional, menit să-i facă pe cei care au trăit toată viața lor la țară să se simtă ca acasă, chiar și într-o locație atât de urbană ca zona Amsterdamului.

„Este tot un cămin de bătrâni, nu e acasă și nu va fi niciodată. Dar le oferă rezidenților posibilitatea de a alege ceva ce le este cunoscut și confortabil”, explică Angelika. Iar asta e important pentru cei cu demență avansată, care devin adesea confuzi și suferă de uitare severă.

Foto: Be Advice / De Hogeweyk / Vivium Zorggroep

Și pentru că stilul de viață nu e doar despre interiorul unei case, felul în care sunt tratați rezidenții este și el adaptat fiecăruia. „Pentru cineva cu stil de viață mai formal, probabil că vei așterne o față de masă și vei folosi vesela albă, cu margini aurii.”

E vorba despre păstrarea micilor obiceiuri cu care rezidenții s-au obișnuit în viața lor de acasă, povestește Angelika, în timp ce o bătrână în pulover albastru se apropie timid de ea pe alee.

O întreabă oarecum confuză, cu o urmă de neliniște în glas: „Și acum eu ce fac?.” La fel de zâmbitoare ca până atunci, Angelika o ia de braț și îi sugerează o plimbare „ca să se bucure de soare”. Bătrâna aprobă din cap și pe chip i se așterne deodată liniștea.

„În cinci minute, probabil că n-o să-și mai amintească discuția noastră. Dar interacțiunea socială este foarte importantă pentru ei.”

De la muzică clasică la yoga pe scaun

Cu cât relaționează mai des, cu atât dispoziția lor se poate îmbunătăți, iar calitatea vieții crește. Și acesta este focusul central al modelului de îngrijire. Tocmai de aceea una dintre cele mai importante facilități ale cartierului este biroul de evenimente, amplasat chiar lângă atelierul de mentenanță, unde un întreg orășel în miniatură și o colecție de camere vechi se zăresc din vitrină, ca să dea impresia unui cartier obișnuit.

De la seri muzicale cu Diva Dichtbij, o organizație caritabilă de muzicieni pentru persoanele cu demență, și până la cluburi săptămânale de înot, gătit sau yoga pe scaun, biroul de evenimente se asigură că rezidenții se pot bucura de toate plăcerile unei vieți normale.

„Într-un cămin tradițional, partea asta a vieții e pusă pe pauză”, crede Angelika. „Sigur, poți să alegi între clubul de bingo și câteva seri muzicale, dar ce faci dacă tu mergeai săptămânal la sală și deodată nu mai ai posibilitatea?.”

La Hogeweyk, rezidenții pot participa în 35 de cluburi diferite, pe lângă evenimentele precum mersul la cinema. Un club este gratuit, iar pentru cele suplimentare plătesc un abonament lunar, ca un abonament la sală. Numai în această zi oarecare de joi, programul din fața biroului afișează opt activități, de la gimnastica de dimineață, la clubul de muzică clasică mai pe la prânz sau o excursie la grădina botanică din orașul apropiat.

Iar activitățile din cartier se desfășoară în spații dedicate care sunt desprinse din viața în afara cartierului. Una dintre ele e Mozartzaal, o sală cu draperii grele de catifea roșie, portrete cu ramă aurită și scaune cu tapițerie lucioasă, un fel de salon victorian la scară mică, unde rezidenții se pot bucura de muzică clasică sau chiar cânta la pian, chitară și alte instrumente.

Foto: Be Advice / De Hogeweyk / Vivium Zorggroep

Când mediul devine sprijin

Când mergi la operă, ai anumite așteptări de la spațiu în sine, crede Angelika. Și tocmai de aceea camerele au fost concepute să îndeplinească aceste așteptări, totul într-un spațiu intim, în care rezidenții se pot strânge în grupuri mici, pentru a evita suprastimularea.

„Adesea credem că confuzia este asociată cu demența, dar nu ne dăm seama că uneori noi suntem cei care creăm această confuzie, deoarece rezidenții unui azil nu știu la ce să se aștepte. Mediul înconjurător nu îi susține, iar ei se simt pierduți, pentru că toate activitățile se desfășoară în același spațiu mare.”

Asta nu înseamnă că rezidenții nu suferă de confuzie la Hogeweyk, căci este un simptom frecvent. Iar aici ajung cei care primesc un indice de demență avansată în urma unei examinări, ceea ce include pierderea de control asupra propriilor acțiuni, dificultăți de orientare, memorie, concentrare și gândire.

În fața bucătăriei tipice olandeze, unde are loc atelierul de gătit, o altă doamnă se apropie de Angelika, cu gulerul ridicat, papucii descheiați și o expresie neliniștită pe față. Vorbește agitat, scoate o pereche de ochelari din buzunar, și brusc, începe să râdă.

Iar Angelika râde cu ea, îi așează gulerul și îi potrivește papucii. „Nici eu n-am înțeles nimic din ce mi-a spus. Dar chiar și atunci când nu înțelegi, trebuie să le reflectezi emoțiile, să le dai atenție.”

Libertatea de a trăi, nu doar de a fi protejat

Această abordare personalizată nu se oprește, însă, la reacțiile personalului precum Angelika, care știe cum să-i trateze pe rezidenți cu calm și răbdare. Și nici la ușa caselor sau a sălilor de club. La Hogeweyk, totul, de la alegerea pavelelor la lipsa uniformelor, este gândit pentru a susține această viață obișnuită și totuși adaptată nevoilor specifice ale persoanelor cu demență.

De aceea, clădirile au fost construite într-un circuit închis, ca un fel de carapace care înconjoară curțile interioare și aleile pietruite, dar care oferă priveliștea din exteriorul satului. Nu există colțuri moarte sau fundături și orice traseu te poartă înapoi spre centru, ceea ce le permite rezidenților să aibă o formă reală de autonomie, chiar și atunci când memoria începe să le joace feste.

Nici măcar lifturile care urcă la etajul al doilea al fiecărei case n-ar putea să-i inducă în eroare, pentru că deși au butoane, se activează automat. Asta înseamnă design sigur. Dar există și o formă de risc controlat în arhitectura satului, ca fântâna arteziană din piața principală.

„Când a fost proiectată fântâna, mulți oameni credeau că nu e deloc normal, pentru că rezidenții ar fi putut sări în ea”, spune Angelika oarecum amuzată. Totuși, din 2009 încoace, asta s-a întâmplat doar o dată, iar femeia care a sărit avea într-adevăr un motiv. „Dacă te gândești că oamenii vor sări, înseamnă că îi tratezi după boala lor. Dar dacă în toată viața lor n-au sărit niciodată într-o fântână, de ce ar face-o acum?”

Și până la urmă, elementele ca fântâna arteziană sau balcoanele sunt parte din viața într-o societate normală. La fel și teatrul, frizeria sau supermarketul. „Mersul la cumpărături e o rutină. La Hogeweyk, rezidenții «fac piața» pentru casa lor zilnic”. Iar supermarketul, deși mic, le oferă produsele pe care le-ar găsi oriunde altundeva, de la lapte și brânză la obiecte de papetărie.

Singura diferență e metoda de plată. „Fiecare casă are un buget pentru mâncare. Când produsele sunt scanate, rezidenții nu plătesc nimic, ci banii se deduc din buget”, îmi explică Angelika în fața supermarketului, unde o casieră tânără mătură pe jos și aranjează rafturile înainte de închidere.

Foto: Be Advice / De Hogeweyk / Vivium Zorggroep

„Poate fi dificil, dar e parte din proces”

Și ea, ca și chelnerii de la restaurant sau frizerița care muncește aici de treizeci de ani, sunt instruiți pentru a lucra cu persoanele cu demență. Pentru că nu este întotdeauna ușor, așa cum admite și un chelner aflat în spatele barului din restaurant, unde rezidenții își pot comanda un ceai, o cafea sau chiar un cocktail, exact ca-n orice alt bar.

„Trebuie să le oferi atenție și răbdare, să discuți cu ei. Uneori vin aici și de cincisprezece ori pe zi cu aceeași întrebare”, spune el. „Iar dacă este aglomerat, e cu atât mai greu. Nu ai întotdeauna timp să te așezi cu ei la masă sau să îi conduci acasă.”

Și poate fi foarte aglomerat, pentru că restaurantul este deschis tuturor rezidenților din Weesp, nu doar celor ce locuiesc în Hogeweyk și familiilor lor. E spațiul în care cele două lumi se-ntâlnesc, iar vizitatorii sunt expuși, fără să-și dea neapărat seama, unei alte înțelegeri a demenței.

„Nu e un restaurant normal, fiecare zi e diferită datorită oamenilor de aici. Poate fi dificil, dar este parte din proces”, povestește chelnerul printre picături, schimbând din engleză în olandeză, în timp ce una dintre rezidente îl anunță entuziasmată că își va lua cina la restaurant, ca și cum ar fi prieteni la cataramă.

Dacă chelnerii sunt ușor de recunoscut după cămașa albă și șorțul negru, restul personalului e greu de deosebit. Pe terasa unei case, o bătrână fumează relaxată o țigară conversând cu doi tineri. Dar e imposibil de spus dacă cei doi tineri sunt îngrijitori sau doar vizitatori.

Deși există cel puțin două sute de angajați cu normă întreagă, pe lângă angajații part-time și cei peste o sută de voluntari, majoritatea nu poartă uniforme. „Uniformele creează distanță între rezidenți și îngrijitori și le amintesc mai des că se află într-un azil și nu o comunitate”, explică Angelika.

„E mai important ca ei să se simtă tratați ca oameni, nu ca un diagnostic”

Și pentru că fiecare casă are propria echipă de îngrijitor și asistent casnic, e cu atât mai important ca aceștia să se integreze printre rezidenți. Cei doi lucrează în ture de-a lungul întregii zile și se ocupă de gătit, menținerea curățeniei, dar și de interacțiunea cu rezidenții sau ajutorul la sarcinile de zi cu zi.

„Nu dezvoltă doar o relație de prietenie, ci familiaritate. Locuitorii au încredere în îngrijitori, iar îngrijitorii știu ce pot și ce nu pot face locuitorii. Este important să existe această legătură strânsă.”

Așa a fost și pentru Angelika, cât a lucrat șapte ani ca îngrijitoare la Hogeweyk. Majoritatea rezidenților pe care i-a îngrijit au murit între timp, iar bătrâna care a mai rămas nu-și mai amintește cine e. Moartea e parte din rutină în comunitate, dar nici ea nu trece neobservată, pentru că la intrarea în cartier te întâmpină buchete de flori, ca o comemorare.

Asta nu e însă singura provocare pentru îngrijitori, căci relația cu rezidenții nu e tocmai ușoară, recunoaște Angelika. „Vrem să-i lăsăm să-și trăiască propria viață și să le oferim suport doar atunci când e necesar. E mult mai ușor să facem lucrurile în locul lor, să le spunem că noi suntem profesioniștii și știm mai bine. Dar e mai important ca ei să se simtă tratați ca oameni, nu ca un diagnostic.”

Își amintește cât de greu i-a fost să renunțe la obiceiurile acestea când a început să lucreze în 2013. „Dacă unul dintre rezidenții aflați în grija mea ieșea din casă, mă simțeam neliniștită. Nu știam ce făcea, dar mă consideram responsabilă pentru el. A fost greu să realizez că pot să am încredere că dacă ceva se întâmplă, cineva va interveni, pentru că rezidenții sunt o responsabilitate comună.”

Familia: parte din comunitate

O responsabilitate a personalului, dar și a familiei, care este încurajată să se implice activ în viața de zi cu zi a rezidenților. „Aceasta este și politica guvernului, ca familia să fie cu adevărat implicată. Deoarece ne confruntăm cu o lipsă a profesioniștilor la nivel național înseamnă că aceștia trebuie să se concentreze pe strictul necesar din punct de vedere medical sau al îngrijirii.”

În Țările de Jos, se estimează un deficit de peste 266.000 de lucrători din domeniul îngrijirii până în 2035. La Hogeweyk, membrii familiei sunt bineveniți oricând, fără programare sau orar de vizite. Pe străzile cartierului, se plimbă o fetiță nu mai mare de opt ani alături de un câine de două ori cât ea, iar la mesele restaurantului se strâng întregi familii.

„Invităm familia în viața lor, ca să continue să facă lucrurile normale, de zi cu zi. Dacă vor să gătească împreună, să grădinărească sau doar să bea o cafea, pot face asta.” De la alegerea stilului de viață la tratament, familia este consultată în orice decizie. Ba chiar are acces la dosarul digital al rezidentului, unde îi poate citi parcursul, dar și raporta schimbări în comportamentul sau starea lui. Rezidentul are ultimul cuvânt, chiar și atunci când vine vorba de intervenții medicale.

„Noi nu vrem să adăugăm zile în viața lor, vrem să adăugăm calitate”

Să ne imaginăm un scenariu clasic: un rezident cade la pat după o infecție pulmonară. „Dacă el decide că nu vrea să mai trăiască și nu mai mănâncă sau nu-și dorește să fie pus pe aparate, îl lăsăm în pace. De multe ori, nu mai este alegerea persoanei respective, ci corpul care cedează. Forțându-l, poate că îi mai adăugăm o lună de viață, dar îi afectăm calitatea”, explică Angelika în timp ce trecem prin unul dintre micile parcuri din cartier, unde o bătrână în scaun cu rotile se bucură de soare la margine de lac și privește către sculptura unei rațe cu cravată la gât.

La Hogeweyk, consumul de medicamente anti-psihotice a scăzut de la 50% înainte de introducerea „satului”, la 12% în 2019, susține Janette Spiering, una dintre fondatoare. 

Și deși nu există date concrete, Angelika e entuziasmată să confirme că degradarea rezidenților urmează o linie mai stabilă comparativ cu căminele tradiționale, datorită stilului de viață activ. „Noi nu vrem să adăugăm zile în viața lor, vrem să adăugăm calitate. Asta este diferența de abordare.”

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€