Șase picioare și doi ochi

Ioana Epure

Director editorial

Așează-te în fața ușii de la intrare. Închide ochii și ieși pe stradă. Așa, cu ochii închiși.

De ce ți-e cel mai frică?

De treptele de la intrarea în bloc treci cu succes. Te ții de ziduri și creierul tău, care le-a coborât de sute de ori deja, o să îți spună cât de departe trebuie să pășești astfel încât să nu te prăbușești în gol. Pe stradă te lovești de stâlpi, de tomberoane și – mai ales – de mașinile parcate pe trotuar. Un șofer care tocmai își urcă mașina pe bordură strigă la tine să te dai la o parte. Plouă, și o doamnă te zgârie cu umbrela pe față. Te împiedici de o bordură și calci într-o baltă. Apoi simți că trotuarul s-a terminat și ciulești urechile la zgomotele de mașini care te anunță că ești pe cale să-ți pui viața în mâinile șoferilor bucureșteni, intoleranți și exasperați de trafic. Nu știi unde e trecerea de pietoni – niciun semnal acustic nu te ajută să o identifici, așa că pui piciorul pe stradă și speri că ultima jumătate de oră n-a fost ultima din viața ta.

Ar fi mult mai ușor dacă te-ar ghida cineva, nu-i așa? Cu două – sau cu patru – picioare.

***

Întunericul a venit treptat

Pentru tine e doar un exercițiu de imaginație. Pentru Anca Ilie, nevăzătoare, e o dimineață normală.

Deși are un copil și un job într-un salon de masaj, ani buni Anca a depins constant de cineva care să o ducă și să o aducă de la serviciu, să îi ia copilul de la grădiniță sau pentru cumpărături curente.

Până recent, când a făcut cunoștință cu Bryony. În ipotetica dimineață cenușie pe care ne-am imaginat-o împreună, pe Anca o conduce încet și răbdător prin oraș o cățelușă Labrador Retriever care are la fel de multă grijă de ea cum ar avea un prieten bun.

Anca nu s-a născut nevăzătoare. În grădina ei din Câmpina, împreună cu frații ei, Anca vedea suficient cât să se joace, să se urce în copaci, să meargă oriunde își dorea. Putea să greșească la fel ca oricare alt copil și să nu se teamă decât de o vânătaie sau de o julitură căreia să-i zgândăre coaja pentru amuzament.

„Am doi frați, unul mai mare, unul mai mic. Deși sunt singura fată, am fost lăsată liberă”, povestește ea. „Tata îmi spunea: «Tu alegi ce vrei să faci». Și dacă făceam ca mine și o dădeam în bară, niciodată nu-mi spunea: «Ți-am zis eu?». În cel mai rău caz zâmbea și întreba: «Doare?». Eu aveam siguranța aia că ei sunt acolo și mă pot prinde, indiferent de cât de sus o să cad”, își amintește Anca, în bucătăria ei mică, în fața unei căni de cafea.

Monarhia salvează energia. Doar 13% din liniile de înaltă tensiune din România sunt „noi”. Restul sunt proiectate de ingineri din perioada interbelică

România anului 2024 încă mai depinde într-o proporție de aproape 90% de această rețea energetică gândită și proiectată în urmă cu aproape 80 de ani.

Geoană, banii din Bulgaria și de la Nelu Varga. Finanțare de la o rețea de evazioniști: „Eu i-am băgat 50 de mii de euro, din păcate mi i-a băgat înapoi. Îi dădeam și un milion”

ONG-ul care îl vrea pe Mircea Geoană președinte a primit, în luna mai, 50.000 de euro de la o firmă fantomă din Bulgaria, controlată de un om de afaceri condamnat pentru înșelăciune care a fost pe lista fugarilor și a reușit să scape de pușcărie.

La picioarele ei doarme colac un câine pe care doar îl simte, nu-l și vede: acum, la 36 de ani, în apartamentul ei cu două camere dintr-un cartier bucureștean, Anca nu mai distinge aproape nimic cu privirea. Treptat și inevitabil, de la 20 de ani încolo, o retinopatie pigmentară genetică a făcut-o să-și piardă văzul – suficient de lent încât să se obișnuiască, încet, cu noua viață care o așteaptă, cea în care nu va mai vedea absolut nimic.

„Am trecut prin toate etapele: în adolescență eram frustrată, că de ce eu, de ce mie. Era sentimentul ăla de neputință. Eu am fost, sunt și voi rămâne o femeie independentă. Și dintr-o dată, să nu mai pot face lucrurile pe care le făceam, a fost greu”, povestește.

În spațiul mic al apartamentului Ancăi nu mi-aș fi imaginat niciodată un câine. Nici Anca poate că nu și-ar fi imaginat-o pe Bryony. Câinele-ghid, pe străzile pe care a crescut ea – și am crescut cu toții – e o imagine cam la fel de comună cu cea a unei iguane: nici nu-ți trece prin cap, ca nevăzător, că ai putea avea unul. Cel mult îți imaginezi că ai putea să-ți iei tu un câine și să ți-l dreseze cineva în scopul ăsta.

Așa își imagina și Anca, gândindu-se la câinele unui coleg de la salonul de masaj unde lucra, că se petrec lucrurile. Până când întâmplarea a făcut să dea peste un reporter – un client – care auzise că în România există o școală de dresaj pentru câini-ghid, și că acolo nu te duci tu, la ei, cu câinele tău: îți dau ei unul, născut și crescut special pentru așa ceva.

„Imediat am sunat și am intrat în program”, își amintește, după care face o pauză lungă. „Sunt în prag de divorț. Dar am zis că nu pot face pasul ăsta până când nu sunt bazată pe Bryony. Ăsta a fost și criteriul pentru care ea a ajuns la mine: am nevoie să merg cu fetița mea la școală, să merg la ședințe cu părinții, să fac cumpărăturile”.

Pe lista lungă de potențiali beneficiari ai asociației care s-a ocupat de instructajul lui Bryony – peste 50 – nevoia Ancăi de independență a transformat-o într-o prioritate; iar câinele a ajuns la ea în câteva luni, nu într-un an sau chiar doi, așa cum se poate întâmpla.

„Urăsc sentimentul ăsta de a depinde de cineva, de a cere ajutorul. Mi s-a întâmplat ca cineva să încerce să mă ajute când voiam să mănânc cu cuțitul și furculița. Și i-am zis: «Ori mă lași pe mine să mă chinui până înțeleg eu că nu pot, ori mă întrebi dacă am nevoie de ajutor»”, explică Anca, pipăind cu degetele după scrumiera de pe masă.

Nu îndrăznesc să i-o împing.

Bryony este unul dintre cei aproximativ 50 de câini-ghid care există, în total, în România. Pentru cei aproape 100.000 de nevăzători care ar putea avea nevoie de unul.

La fel ca toți ceilalți câini instruiți pentru a fi de ajutor unei persoane cu dizabilități, Bryony n-o să latre niciodată la garduri, n-o să sară pe oameni pe stradă și n-o să fure înghețata unui copil în tramvai. Cățelușa este învățată, de mică, să nu se joace cu alți câini și nici cu mingea – astfel, ea nu va fi distrasă în timp ce lucrează. Ba mai mult: pentru un câine utilitar, până și afecțiunea trebuie dozată: nu trebuie mângâiat de străini, și chiar și acasă mângâierile trebuie să ia forma unor recompense pentru comportamente dezirabile.

Asta n-o face pe Bryony mai puțin afectuoasă. Sunt mai puțin de doi metri între dormitorul și bucătăria Ancăi, dar cățelușa o urmează permanent dintr-o încăpere în alta. Și nu se liniștește până când stăpâna nu se așează – iar atunci se culcă la picioarele ei. Când vine cineva în vizită, se duce și vede cine e, dă din coadă, „dar tot la mine vine după aia„.

„Eu fac foarte puțin pentru ea comparativ cu ce îmi oferă ea. Ea îmi e devotată”.

***

„De câți nevăzători e nevoie ca să plimbe un câine?„ ar putea fi începutul unui banc prost, dar e prima lecție pe care trebuie să o înveți înainte de a primi un câine-ghid. Ce mănâncă, cât mănâncă, cum se dau comenzile, cum se recompensează, cum se plimbă și se iubește un animal ale cărui instincte au fost în mare parte redirijate către această misiune: de a fi perechea de ochi a unui om.

Apoi, odată ce ți-ai însușit lecția asta, câinele rămâne treptat la tine. Întâi o zi, apoi o săptămână, apoi pentru totdeauna, pe măsură ce te adaptezi și tu la noua realitate – această trecere bruscă „de la a fi ghidat de un om la a merge tu singur, ghidat de cățel – atent la el, apoi la trafic și apoi la repere” după cum explică Anca. „O solicitare foarte puternică – deși, pe măsură ce pierd din vedere, mi se accentuează celelalte simțuri”.

Dar pentru Anca și Bryony perioada de adaptare a fost scurtă. Anca a trebuit să învețe repede și a primit-o pe Bryony cu totul în viața ei, pentru că și-a dorit-o foarte mult – ba mai mult, a avut nevoie de ea. „Îmi lipsea libertatea de mișcare, plecatul, faptul că puteam să merg singură la magazin să îmi cumpăr ceva. Ieșitul din casă. Să fac eu ce vreau”.

Anca Ilie, la pas cu Bryony pe traseul către școala Dariei, fiica Ancăi. Foto: Lucian Muntean

Câini cu diplomă de studii

Poate că tocmai l-ai văzut pe vecinul tău, zilele acestea, târât pe trecerea de pietoni de labradorul lui, care auzise lătratul isteric al unui bichon de pe trotuarul de vizavi. Ideea de a te lăsa ghidat de un câine pe stradă îți pare în acest caz, pe bună dreptate, hilară. Asta pentru că în România programele de pregătire a câinilor-ghizi sunt încă proiecte de pionierat, drept urmare este puțin probabil să fi văzut așa-numiții „working dogs” – câini utilitari, născuți și dresați pentru a îndeplini un anumit scop – altundeva decât la televizor.

Așa este și Bryony, care a fost pregătită de asociația Light Into Europe, una din cele doar două școli de dresaj care fac acest lucru în România: un câine antrenat să execute un job.

Cea mai recentă promoție de câini-ghid de la Light Into Europe

Din capul locului trebuie spus că nu orice câine poate fi dresat în acest scop: un câine-ghid pentru nevăzători se naște într-o familie de animale special crescute pentru așa ceva. Și nu fiecare pui dintr-o astfel de familie este neapărat și potrivit pentru rolul de câine-ghid: trebuie să aibă temperamentul potrivit (să fie un câine echilibrat, capabil să își facă jobul în aproape orice condiții, în aglomerația străzii, în zgomot sau cu alți câini în jur). Și, cel mai important, trebuie să treacă prin cel puțin doi ani de pregătire înainte de a deveni perechea de ochi a unui nevăzător – a cărui siguranță, pe stradă, va depinde în mare măsură de pregătirea și temperamentul lui.

Doi ani: o jumătate de facultate.

Un viitor câine-ghid este pregătit zilnic, încă de mic. Va fi expus la medii cât mai variate, la zgomote și mirosuri cât mai diverse – mijloace de transport, magazine, restaurante, săli de cinema, spitale, pentru a căpăta încrederea de a gestiona obstacolele și situațiile periculoase mai ușor.

RO: Chilli, Câine Ghid in antrenament, a învățat să se oprească la borduri,indiferent de distrageri!EN: Guide Dog in training Chilli has been learning to stop at the kerb whatever the distraction!

Publicată de Light Into Europe Charity pe Luni, 20 mai 2019

Va fi supus la teste medicale, de anduranță, de rezistență. Va învăța, pe lângă dresajul de bază (cu elemente de obediență precum mersul în lesă, chemarea, așteptarea), elemente de discernământ și responsabilitate, care îl vor ajuta să ia unele decizii pentru stăpânii lor: să găsească o ușă, o bancă, o scară rulantă, un birou. Să blocheze accesul persoanei nevăzătoare la o trecere de pietoni dacă traficul nu este sigur. Să se oprească la trepte. Să nu-și lase omul să se lovească de mașini.

Și nu toți câinii vor reuși să treacă aceste teste.

La sfârșitul perioadei de antrenament, ca la terminarea oricărei școli, și câinele dă un examen: instructorul este legat la ochi și, pentru a testa pe propria-i piele cât de sigur este să te lași condus de proaspătul absolvent, pornește pe unul dintre cele cel puțin trei trasee de care viitorul lui beneficiar, nevăzătorul, va avea nevoie: drumul la muncă, drumul la magazin, drumul până la școala copilului.

În paralel, și omul învață, la rândul lui, cum să aibă grijă de câine. Pentru că un câine este o responsabilitate – chiar și pentru un nevăzător. Și chiar și câinii utilitari trebuie scoși la joacă și au nevoie de afecțiune, cum ai și tu nevoie când vii acasă de la birou.

Doar 50 de beneficiari de „asistență vie”

Programele de pregătire a câinilor-ghid par a fi considerate, în România, un moft. Suntem ultima țară din Europa care a început un astfel de program, cu excepția Albaniei, și – deși am avea nevoie de 1.000-1.500 de câini – momentan nu avem nici 50 de nevăzători care se pot bucura de libertatea pe care o oferă un astfel de însoțitor; „asistență vie”, cum îi denumește legea.

Prin comparație, conform Light Into Europe, Bulgaria are 250-300 de câini pregătiți, iar în UK Guide Dogs for the Blind dresează în fiecare an 5.000 de câini.

Conform unui raport din 2013 realizat de European Guide Dog Federation, în Cehia erau 57 de câini-ghid la un milion de oameni, ceea ce înseamnă că în această țară – cu 10 milioane de locuitori – erau, la acea dată, 570 de câini-ghid. În Ungaria, conform unui calcul similar, erau 140.

Câinii-ghid poartă un ham special care îi face ușor de recunoscut. Dacă vedeți câini cu un astfel de ham, nu îi mângâiați – pentru a nu-i distrage de la muncă – și acordați-le prioritate. Legea le garantează accesul în spațiile publice. Foto: Ioana Epure

Costul pregătirii unui câine utilitar, pe parcursul celor doi ani – uneori chiar trei – de antrenament, este între 6.000 și 10.000 de euro. Iar beneficiarii nu cumpără câinii – îi primesc gratuit. Motiv pentru care în România există doar două școli de dresaj pentru astfel de câini, care se bazează, ambele, pe finanțare privată pentru a-și putea desfășura activitatea.

Statul român nu oferă, momentan, niciun fel de sprijin financiar pentru acest tip de programe și nici nu a demarat pe cont propriu vreunul, deși Legea 448/2006 prevede faptul că Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap poate finanța – sau, după caz, cofinanța – „programe de interes național care au ca scop integrarea, incluziunea socială și profesională a persoanelor cu handicap și creșterea calității vieții acestora – precum dezvoltarea de servicii de «asistență vie»”.

„Persoanele nevăzătoare au aceleași drepturi la viață independentă pe care le are o persoană văzătoare”, spune Camelia Platt, CEO al Light Into Europe, fundația din Marea Britanie care s-a ocupat de dresajul lui Bryony. „Câinii-ghid sunt un instrument semnificativ în acest sens. Câinele-ghid este, în afară de perechea de ochi a persoanei nevăzătoare, simbolul abilităților lui„.

Semaforul invizibil

Relația dintre un nevăzător și câinele lui ghid e mai mult decât un parteneriat: e una de prietenie și de grijă reciprocă. În plus, unii câini sunt mai veseli, alții mai serioși, unii mai rapizi, alții mai lenți – la fel ca oamenii. Tocmai din acest motiv ei trebuie să se potrivească la temperament, să existe o compatibilitate între om și câine.

„Sunt momente în care mă bazez numai pe ea”, povestește Anca Ilie. „Am porțiuni de traseu, cu mașini pe trotuar, unde trebuie să ocolesc mașinile prin stradă. Atunci comanda e «find a way», și ea știe că baza e doar în ea, că eu nu intervin sub nicio formă și ea mă duce în siguranță unde trebuie”.

Suntem pe un bulevard din Titan și ne plimbăm câteva minute prin cartier, pentru a înțelege ce înseamnă un traseu cu Bryony – labradorița veselă, neagră tuci și nerăbdătoare să se apuce de treabă, dar atentă, în același timp, la semnalele Ancăi și la lucrurile care se întâmplă în jurul ei. De la etajul doi al blocului în care locuiește, Anca nu poate coborî decât pe scări – nu are lift. Câinele se oprește în capătul treptelor, atrăgându-i atenția asupra lor.

Afară, Bryony se oprește la toate trecerile de pietoni și înainte de fiecare bordură. O ajută pe Anca să ocolească oamenii, ceilalți câini ieșiți la plimbare pe stradă, gărdulețele care înconjoară spațiile verzi, mașinile, stâlpii, iar în dreptul unei intersecții mari, semaforizate, se oprește și se uită precaută în ambele direcții.  

Anca & Bryony – Stația de Tramvai

Anca și câinele ghid Bryony se apropie cu pași repezi de finalizarea pregătirii! Priviți această perfectă traversare (ascultând când traficul se oprește) și găsirea băncuței în stația de tramvai!

Publicată de Light Into Europe Charity pe Marţi, 8 mai 2018

Din păcate, pentru că locuiește în capitala unei țări care are printre cele mai prost puse la punct infrastructuri pentru persoanele cu dizabilități din Europa – deși e semnatară a Convenției ONU pentru drepturile persoanelor cu dizabilități – Anca va trebui să ghicească momentul în care se face verde la semafor: în București există extrem de puține semafoare acustice care anunță nevăzătorii, prin semnale sonore, în momentele în care pot traversa în siguranță; iar covoarele tactile – niște benzi speciale cu proeminențe din plastic care, prin palparea cu piciorul, semnalizează trecerea de pietoni sau alt punct semnificativ – sunt, de asemenea, rarități.

Dacă semnalizează cu bastonul alb, legea îi permite Ancăi să traverseze oricând, pe oriunde – dar știm cu toții că, pentru a supraviețui în traficul din București, nu este suficient să te bazezi pe codul rutier. Așa că Anca e atentă și încearcă să traverseze, mereu, doar prin locurile marcate.

Atunci când le găsește.

De altfel, i s-a întâmplat – de nenumărate ori – să fie claxonată pe stradă pentru că traversa prea încet, încercând să se orienteze sau să asculte din ce direcție vine traficul; odată chiar de o mașină de Pompieri care nu se afla în misiune, al cărei șofer a informat-o, scurt, că „pe trecerea de pietoni se merge, nu se doarme”.

Puțini oameni înțeleg ce înseamnă cu adevărat un câine-ghid, iar cei care o fac au învățat din filme. Motiv pentru care atât nevăzătorii însoțiți de un astfel de animal, cât și voluntarii care se ocupă de antrenamentul lor, se trezesc de multe ori că au accesul interzis în tot felul de locuri. Nu pentru că oamenii ar fi răi – ci pentru că nu sunt informați și pentru că legea este extrem de vagă, conținând o singură referință la drepturile persoanelor însoțite de „asistență vie„: faptul au acces liber și gratuit în locurile publice și în mijloacele de transport în comun. Fără alte clarificări.

Hamul special de câine ghid al lui Bryony. Foto: Ioana Epure

Se întâmplă, așadar, ca nevăzătorilor cu câini-ghid să le fie refuzat accesul în taxiuri, în restaurante, în magazine, sau chiar în metrou sau autobuz – deși legea prevede sancțiuni, sub forma unor amenzi de 6.000-12.000 lei.

„Uneori mai urlă în magazine că «nu aveți voie», și le explic care e treaba – și înțeleg. Sau aud personalul cum strigă peste standuri: «Paza, cățelul are voie în magazin?». Sau mi se cere bilet pentru câine la CFR și aud comentarii precum: «Măcar dacă ar fi câinele mai mic»”, povestește Anca.

Dar, de cele mai multe ori, oamenii încearcă să fie de ajutor: cineva o anunță când e verde și poate să traverseze, altcineva își cere scuze când, din neatenție, se ciocnește de perechea om-câine care caută să-și facă drum printre mașinile parcate pe trotuar.

Dacă o întrebi de ce ar avea nevoie de la oamenii din jur atunci când e pe traseu cu Bryony, Anca răspunde scurt: „Dacă au cu ce să ne ajute, să ne ajute. Dacă nu, să nu ne stea în cale”.

Independență și alte mofturi

Cu un pas mai evoluat decât statul spartan care, în mit, își ucidea nou-născuții slabi, bolnavi sau în orice alt fel inadecvați bunului mers al societății, statul român își tratează cetățenii cu dizabilități pornind de la premisa că trebuie separați de lume, luați în grijă de însoțitori și ajutați să nu moară de foame.

Nici vorbă de viață independentă – iar Anca a simțit pe pielea ei aceste prejudecăți atunci când, după ce a terminat postliceala de asistent balneo-fizio-kineto terapie și masaj, a început să își căute de muncă: „A fost cineva care chiar mi-a zis: știi, noi avem aici niște paravane, dacă te lovești de ele?”.

Mai mult, din cauza lipsei programelor de intervenție timpurie, care să îi încurajeze pe nevăzători să devină independenți, să învețe să folosească bastonul alb și să se orienteze singuri pe stradă, dar și care să învețe părinții unor astfel de copii cum să îi educe și să le insufle curajul de a fi independenți, mulți nevăzători pur și simplu nu se simt confortabil cu ideea de a avea un câine-ghid – sau, atunci când îl primesc, nu reușesc să îl integreze eficient în rutina zilnică.

„Să luăm exemplul unui copil născut nevăzător”, povestește Camelia Platt. „Mama, de obicei, renunță la carieră și devine asistentul personal al copilului. Începe să gestioneze viața copilului după cum știe ea. Toate aceste mici alegeri, de la hăinuțele cu care se îmbracă până la oră sau ce mănâncă, devin toate gestionate de altcineva. Iar dacă ai auzit toată copilăria ta că se poate și așa, orizontul e cel dat de anii formativi”. Un orizont al dependenței în care nici măcar orientarea cu bastonul alb nu mai este prioritizată – și care îi descalifică, din start, pe nevăzători de la a putea avea grijă de un de câine-ghid.

Nevăzătorul este condamnat la o viață de dependență aproape completă față de familie, de izolare socială și aruncat în infama categorie a „asistaților social„, care, după ce că primesc abonamente gratuite la metrou, mai au și neobrăzarea de a-și dori o viață complet normală. Aia pe care o trăim cu toții, cu banalele ieșiri până la magazinul din colț și drumurile până la muncă și înapoi.

Mai mult de jumătate din respondenții unui sondaj IRES din februarie 2019 – 51% – consideră că persoanele cu dizabilități ar trebui să trăiască în centre speciale de îngrijire. Ca să nu ne împiedicăm de ele pe stradă.

„De ce sunt așa puțini nevăzători care au câini?”, se întreabă Anca. „Pentru că sunt mulți care nu vor să își asume responsabilitatea. Sunt mulți nevăzători care depind de o persoană, să-i ducă, să-i aducă. Nici măcar cu bastonul nu ies. Niciun nevăzător care nu iese nici măcar cu bastonul n-o să aibă curaj în vecii vecilor să iasă cu un câine. Și mulți nu ies cu bastonul pentru că nu sunt covoare tactile, semafoare acustice și trotuarele sunt ocupate de mașini”.

Pe hârtie, prin Legea 448/2006, statul român s-a obligat ca „până în 2010” să asigure cele mai bune condiții pentru utilizarea transportului în comun, cu semnalizare potrivită pentru nevăzători, rampe pentru fotoliile rulante, și toate celelalte facilități de care aceștia au nevoie pentru a putea funcționa independent de însoțitorii lor.

În teorie.

În practică, independența nevăzătorilor este un obiectiv secundar, motiv pentru care aproape niciun punct din toate această înșiruire utopică nu a fost pus în aplicare.

Anca și Bryony se odihnesc pe o bancă dintr-o stație de tramvai. Bryony a găsit banca. Foto: Ioana Epure

„Persoanele nevăzătoare, mai ales cele care provin dintr-o familie în care dependența lor este acută, nu sunt suficient de organizate pentru a primi un astfel de câine”, adaugă Camelia Platt. „Ne spun că sunt independenți, dar de fapt este mama acasă care face ca lucrurile să meargă. Am avut o astfel de experiență, când a trebuit să retragem câinele. Câinele era folosit mai puțin decât stabilisem și persoana nevăzătoare nu își ducea la bun sfârșit responsabilitățile legate de îngrijirea câinelui. Animalul era dezorientat”.

Privind din perspectiva libertății personale, câinele devine mai mult decât un asistent care te ajută cu deplasările zilnice. Devine un instrument pentru atingerea unui orizont. „Când îi evaluăm [pe potențialii beneficiari], noi nu îi întrebăm: vrei un câine? Îi întrebăm: ce vrei să faci? Noi vrem să auzim despre călătorie – iar noi punem la dispoziție câinele”, concluzionează Camelia.

Printre beneficiarii organizației se numără multe astfel de exemple pozitive. Un nevăzător din Cluj care a terminat facultatea și a plecat singur, cu câinele, în trei vacanțe în Europa. Un cuplu de nevăzători din Arad care nu ieșiseră niciodată singuri în oraș și își doreau foarte tare să își trăiască viața de cuplu separat de părinți. Și Anca Ilie.

Omul, cel mai bun prieten al câinelui

Daria, fetița de 9 ani a Ancăi, a fost printre primii care s-a bucurat de apariția lui Bryony în viața familiei. E campioană la șah și fără câinele care o ajută pe mama ei să se deplaseze n-ar fi avut cum să se antreneze:

„După un concurs mi-a zis: trebuie să îi mulțumesc și lui Bryony, că dacă nu era ea, mami n-ar fi putut să mă ducă la Academie și acum nu eram aici”, povestește Anca.

Dar dincolo de posibilitatea unei vieți normale, pentru ea nevoia de independență a venit cu o miză chiar mai mare: are acum posibilitatea de a ieși dintr-o căsnicie care nu mai funcționează. „Decât singur în doi, mai bine faci tu singur – știi că vrei, nu vrei, nu e nimeni, și asta e”, explică Anca. „Dar nu sunt singură. O am pe Daria, și acum e și Bryony„.

În micul ei apartament din Titan, Anca nu ezită cu nimic. Pune cafeaua pe foc cu dexteritatea unui om care vede perfect. O ascultă cum se încinge și oprește focul înainte s-o dea în fiert. Ea face mâncare, ea face curat, ea își spală hainele.

Iar Bryony o urmează tăcută peste tot prin casă și se așează la picioarele ei, liniștită și împăcată cu faptul că a mai trecut o zi în care și-a dus jobul la bun sfârșit.

„Îmi doresc să schimb mentalitatea sau să creez o altă viziune asupra persoanelor cu dizabilități. Suntem considerați asistați sociali și atât”, spune Anca. De câte ori aduce vorba despre planurile ei de viitor se entuziasmează subit. „Vreau să arăt că și noi putem face multe chestii. De exemplu, aș vrea o campanie de informare cu poliția rutieră, pentru că se pare că șoferii au uitat ce înseamnă basonul alb”.

Printre altele, nu înțelege de ce e atât de greu ca oamenii să priceapă că, deși nu au control pe ceea ce li se întâmplă, ființele umane sunt libere să se raporteze cum vor la situațiile în care se găsesc. Poți să-ți transformi dizabilitatea într-o dramă, sau poți să iei lucrurile așa cum sunt și să faci tot ce se poate în situația în care ești.

Pentru un nevăzător, o viață întreagă în care ești dependent de altcineva nu trebuie să fie neapărat o sentință – este mai degrabă o alegere.

„Asta e normalitatea mea. Calc. Ca tine, ca oricare altul. Cum fac mâncare? Ca oricare altul. Iau ceapa, o curăț, o spăl, o toc. Nu stau să mă gândesc. Pur și simplu le fac. Că n-am încotro. Învață-te că sunt lucruri cu care pur și simplu trebuie să înveți să trăiești. Exact așa cum am învățat eu să trăiesc cu lipsa mea, cu handicapul meu”, adaugă Anca.

Și nu uită să sublinieze că „cel mai mare dușman al nostru suntem chiar noi”.

Dar și cel mai bun prieten. Iar dacă în ecuație intră și prietenia unui câine care te ajută să trăiești mai bine, atunci te poți considera norocos.

Bryony în civil. Foto: Ioana Epure

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€