Sărbătorile Pascale și marea sfidare a regimului comunist

Voicu Bojan

Istorie

10/04/2026

Atei făcuți și nu născuți, comuniștilor le stăteau în gât toate sărbătorile creștine (nedeclarate oficial ca fiind ilegale), la fel ca orice nu avea de a face cu istoria lor, cu victoriile socialismului, cu revoluția bolșevică, cu glorificarea eroilor neamului sau cu geniile Carpaților, cum mai erau numiți părinții națiunii, respectiv cuplul Ceaușescu. 

Astfel, 1 Mai trebuia să conțină neapărat avânt muncitoresc, celebrând „solidaritatea internațională a oamenilor muncii”, iar ziua națională de 23 August sărbătorea nu o lovitură de stat și un întors de arme, ci „eliberarea de sub jugul fascist”. Ambele se însoțeau de ample manifestații populare, pline de adeziune și entuziasm cu privire la realizările mărețe ale partidului și întâmpinarea unui viitor neapărat luminos, dacă se poate „de aur”. Bieții oameni mărșăluiau în soare purtând solemn, ca pe prapori, portretele aleșilor. Gândul, însă, le stătea la mici, bere, iarbă verde și dulce nepăsare.

Comuniștii făceau ce știau ei mai bine ca să măture sărbătorile religioase sub covor, să le substituie cu te miri ce. De exemplu, în chiar seara de Înviere a anului 1985, Televiziunea Română a difuzat un program  „adaptat” evenimentului –  „9 mai – aniversarea a 40 de ani de la victoria asupra fascismului”.

De asemenea, se propuneau alternative în scop recreativ-educativ-politic, taman în acele zilele de sărbătoare, după cum urmează: concursuri sportive și meciuri, cercuri de știință pentru elevi, excursii sindicale la iarbă verde (pentru a scoate oamenii la loc larg, în loc să stea înghesuiți prin biserici), acțiuni de voluntariat și ecologizare, în special primăvara cu ocazia Paștilor, conferințe de educație ateistă sau, cireașa de pe tort, declararea unei zile normale de lucru. 

Ce este frumos în toată această poveste? Atitudinea de frondă, uneori chiar fățișă a cetățenilor, printre care și onorații mei părinți profesori. Mulți pur și simplu refuzau chemările de sirenă ale activiștilor, mai imobili decât Ulise legat fedeleș de catarg. Se făceau că plouă. Sfidau regimul pe față cu mijloace subversive. Din obedienți, deveneau deodată o masă de revoltați sub acoperire. Sărbătorile religioase aveau puterea de a purta cu ele sămânța unor mici revoluții personale. 

Ba mai rău, în dimineața de Paște, după cele 40 de zile premergătoare de post și asceză, oamenii nu se sfiau să se salute pe stradă în gura mare cu Hristos a înviat / Adevărat a înviat. Iar asta vreme de 40 de zile, până la Înălțarea Domnului la cer. De la vârful puterii, muțenie totală. Îngrijorată și amenințătoare. Pe la colțuri, gurile rele șușoteau că Zoia Ceaușescu era o persoană cu aplecare spre cele spirituale și singura din familie care ținea Postul Mare. Suspect de-a dreptul pentru cineva crescut în cultul ateismului.

Unii se supuneau din frică, însă mulți dintre curajoșii cetățeni ai României Socialiste își vedeau nestingheriți de sărbători, asumându-și consecințele de rigoare care puteau varia în funcție de gravitatea faptelor precum: mustrări publice în ședințe organizate special, excludere din partid, retrogradare și marginalizare profesională, anchetare și hărțuire de către Securitate, internare forțată în secții de psihiatrie fiind diagnosticați cu  „schizofrenie politică” și alte asemenea. Uneori, nesupunerea fățișă putea însemna chiar încarcerare. 

Două erau marile sărbători periculoase ce cauzau frisoane regimului și se cereau combătute prin mijloace creative: Crăciunul și Paștele. Cu prima, mai mergea cum mergea, fiindcă era despre viață, ceva cât se poate de firesc, mai puțin precizarea că avea de-a face cu o naștere supranaturală, dintr-o Fecioară. Pruncul acela, născut într-un grajd amărât în Betleemul Iudeii, se încadra cumva la sporirea natalității, deci nu prezenta un pericol chiar atât de pregnant. Ce mari grozăvii putea isca un simplu bebeluș?

Plus că acest Crăciun se petrecea la finele anului, ca o punte aruncată spre sărbătoarea convenabil-păgână a Revelionului, un interval când oamenii puterii lăsau de obicei garda jos. Așa a crezut și bietul Nicolae Steinhardt în decembrie 1959, când și-a văzut prietenii arestați pe rând și azvârliți în temnițe, condamnați fiind la ani grei pentru uneltire și legionarism. Și-a făcut iluzia că dacă nu e chemat la Securitate până în 31 decembrie și apucă să pășească în noul deceniu, va scăpa de condamnare. Ei bine, a fost invitat la o primă anchetă exact în 31 decembrie la 8 dimineața. Uneori, brațul de forță al partidului dovedea un zel neabătut.

Însă, în general, oamenii puterii o lăsau mai moale de sărbători, ba chiar unii, cică doar de dragul familiei și al obiceiurilor strămoșești, se mai strecurau șerpește pe lângă ziduri de biserici și altare să se închine și să ceară îndurare pentru măgăriile de peste an. 

Cei mai mulți deveneau permeabili la asaltul de diminutive specifice Crăciunului. Trebuia să fii din piatră să nu reacționezi cu duioșie la faptul că gazdele se scoală din pătuț ca să întâmpine copilașii cu colăcei, fiindcă vin să colinde despre nașterea pruncușorului, nu-i așa? Iar acesta este neapărat mititel și înfășat în scutec de bumbăcel, așa cum stă el acolo în iesle neajutorat, încălzit de respirația vitelor și măgărușilor, în vreme ce un mic stol de îngerași grăsulii survolează zona. 

La așa ceva până și inimile celor mai încruntați inspectori, milițieni, activiști de partid, delatori sau torționari se puteau înmuia, măcar pasager. În plus, Crăciunul era cumva ușor de deturnat și substituit mai cu ideea de An Nou, de cadouri, Pom de iarnă sau cu un Moș Gerilă caraghios, de proveniență pur sovietică. 

Dar ce te făceai cu Paștele, care este despre moartea cu M mare? Această sărbătoare are o scenografie complexă și plină de un dramatism întins pe zile întregi. Așadar, înainte de sărbătoarea evreiască de Pesah se derulează o succesiune de evenimente teribile: Are loc învierea lui Lazăr, ca un soi de avanpremieră la ceea ce urmează să se întâmple la finalul Săptămânii Mari, urmată a doua zi de intrarea triumfală a lui Hristos în Ierusalim în uralele mulțimii entuziaste, care îl întâmpină cu Osana, fiul lui David. 

Apoi vine surpriza generată de scandalul iscat în Templu de către blândul Învățător, continuată cu Cina de taină, trădarea lui Iuda, acuzarea și biciuirea pretinsului Mesia, amnezia și repudierea mulțimilor care l-a aclamat cu doar câteva zile în urmă și apoi condamnarea sumară a lui Pilat, ca urmare a uneltirilor mai marilor învățați evrei. Vinerea neagră e rezervată drumului crucii, răstignirii, punerii în mormânt și lepădării lui Petru, însoțită de marea dezamăgire a ucenicilor.

Prin urmare, fiecare zi are o semnificație proprie și toate culminează cu un fapt strigător la cer – Învierea lui Hristos a treia zi, după cum a profețit Isaia în Scripturi cu în jur de 600 de ani înainte. E triumful luminii asupra întunericului, a vieții asupra morții. Triumful bucuriei asupra întristării și al speranței asupra deznădejdii. Așa ceva întrece orice imaginație. E un basm fatal care le stă ateilor în gât mai mult decât orice.

Ca să nu mai spunem că, după o vreme, intră în scenă și acel individ cunoscut drept Apostolul Pavel care ține să sublinieze sus și tare că, dacă Hristos-Mesia nu a înviat, toată credința creștină e mai zadarnică decât pleava aruncată în vânt. Avem deci de a face cu un punct culminant, cu piatra unghiulară a creștinătății, cu o Sărbătoare a sărbătorilor, un eveniment cu care nu e de joacă. 

Comuniștii știau prea bine că Paștele trebuia combătut cu toată forța, fiindcă aici era vorba despre ceva de-a dreptul anihilant pentru ei – curajul în fața morții. Lungul șir de martiri torturați și uciși în penitenciare și lagărele de la Canal care nu s-au lepădat de credință până la final, le bântuia conștiințele. În Jurnalul său fericit, același inegalabil Nicolae Steinhardt explică în stilul lui frust sensul morții celui proclamat Mântuitorul lumii: 

 „Actul răstignirii a fost atât de serios, de autentic și total, încât până și apostolii și ucenicii erau convinși că spânzuratul de pe lemnul din mijloc nu va învia. Dacă n-ar fi fost atât de zdruncinați în credința lor, Luca și Cleopa n-ar fi umblat mohorâți, târșâindu-și picioarele pe drumul către Emaus, și-ar fi recunoscut de îndată Învățătorul și n-ar fi rămas atât de mirați când au înțeles cine e. (...)

Hristos a înțeles că pentru a se revela oamenilor, Dumnezeu făcându-se trup va trebui să se jertfească și pentru ca jertfa lui să fie autentică și buna Sa credință indiscutabilă va trebui să-și dea viața. Numa dându-și viața – aici e totul, orice altceva e fleac, numai fapta aceasta face proba absolută, numai curajul în fața morții nu este echivoc și nu poate fi bănuit ori interpretat – era în măsură a dovedi că n-a venit în lume degeaba și că intențiile Sale erau serioase.”

Deci Învățătorul din Nazaret nu a glumit. În timp ce cădea sub povara crucii în drumul spre Golgota, locul supliciului, nu le-a tras cu ochiul ucenicilor spunându-le: „Stați pe aproape, băieți. Ne revedem în trei zile”. 

Credința este oarecum la fel. O treabă serioasă, deși misterioasă, personală, intimă și imposibil de transferat, ca la o ștafetă. Aici vorbim despre o alegere care ține de libertatea omului. Poți alege să crezi în Big Bang sau în Miracolul Învierii. Amândouă evenimentele înseamnă o încredințare aparent irațională în lucruri nevăzute, petrecute cu mai mult sau mai puțin timp în urmă. Însă ambele se bazează pe anumite evidențe și implică trei factori: aprofundarea și înțelegerea fenomenului urmată de punerea lui în context, convingerea că faptul respectiv te așterne pe o anumită cale și îți dă o cheie de înțelegere a lumii și în final, acțiunile care decurg din cele două.

Același Steinhardt oferă o definiție concentrată a credinței:  „Încredere în Domnul, deși lumea e rea, în ciuda nedreptății, în pofida josniciei, cu toate că de pretutindeni nu vin decât semnale negative.”  

Iată de ce acești indivizi religioși de sorginte creștină porecliți de către regimul comunist „obscurantiști” reprezentau o amenințare tăcută. Oamenii puterii au resimțit mereu frustrarea de a se lovi de un zid impenetrabil cu privire la ei. Cum ai putea lupta cu ceva inefabil, aproape imposibil de detectat, dar de o forță blândă și de nezdruncinat, pitită undeva în sufletul omului? În numele credinței adânc înrădăcinate în conștiința cuiva nu se poate lupta cu armele lumii. Convingerile pentru care oamenii sunt gata să-și dea viața nu vin din lumea aceasta și prin urmare, nu îi aparțin. 

Doar așa se poate explica faptul că, în ciuda terorii, bătăilor, a frigului și a mizeriei inimaginabile dintr-un loc precum celula 34 de la Jilava, pe care îl numește „ireal de sinistru”, acest ovreiaș fragil, dar altfel doct, cosmopolit și nespus de deștept precum Steinhardt, viitorul monah Delarohia, simte că, imediat după convertire, trăiește cele mai fericite zile ale vieții lui. 

Cum e posibilă existența la superlativ în mijlocul mizeriei umane, a foametei și a terorii? Cum adică fericire în timpul unor torturi fizice și psihice inimaginabile? Se poate explica doar astfel: acest om întemnițat pe nedrept tocmai a avut revelația că „spânzuratul de pe lemnul din mijloc” este viu și trăiește în inima lui, generând o credință capabilă să arunce în derizoriu cele mai groase ziduri de temniță, la pachet cu toată represiunea decurgând din ideologia comunist-ateistă.

Dar oare oamenii simpli, credincioșii de rând, cei care nu au cunoscut fericirea prin pușcării, nu aveau veleități de martiri și trăiau mai degrabă în lumina versetului din Evanghelia după Marcu („Cred, Doamne, ajută necredinței mele”), ei cum se raportau la această sărbătoare a renașterii și luminii? Prin ce sfidau ei regimul? Prin simplul fapt că își reorientau toată atenția și energia spre sărbătoarea pascală ca spre un punct focal, ignorând orice altceva venea dinafară, în speță ordinele venite din sfera puterii. 

Chemarea la înnoire de sine începea în aproape fiecare gospodărie sau apartament de bloc cu cel mai banal fapt posibil – marea curățenie de primăvară. Ca la un semn, înainte cam cu o săptămână de Duminica Floriilor, practic evenimentul declanșator al Paștilor, cei mai zeloși cetățeni derulau frumos covoarele pe bătătoare și începea marele concert al izgonirii prafului și scamelor, conform orarului prestabilit de administratorul de bloc.

Uneori se formau chiar cozi, prilej cu care vecinii își comparau reciproc calitatea covoarelor. Sau povesteau despre rețete de cozonac. Schimbau informații despre unde se găsește bere Jubileu la litru sau ce alimente  „se mai bagă” și unde. Era o frenezie generală, un semnal că marea Sărbătoare se pregătea să înceapă. 

Pomii erau în floare, iarba înverzea crud, mugurii pocneau prin păduri, în vaze odihneau lalele cu capete sfios plecate, iar mierlele cântau din toți bojocii. Era semnul că nimeni nu se poate opune energiei nestăvilite și contaminante a naturii. După câte o iarnă cruntă, cu apă caldă strict raționalizată, oamenii se încărcau cu o nouă vitalitate și mai ales, cu speranță. Se scutura nu doar praful acumulat în țesătura covoarelor ci, cu un drum, semenii se scuturau de mizerie, de frig, de urât și, mai ales, de felurite directive stupide venite de sus, de pe la județeana de partid.

Gospodinele stocau din timp cele trebuincioase mesei tradiționale pe bază de listă. Uneori, în marile orașe se mai suplimentau tacit magazinele cu alimente. Totuși, cozile erau mai lungi ca niciodată. Apoi se accesau rude de la țară și începea traficul tradițional cu produse. În tăcere, lumea se pregătea și se primenea pentru desfășurarea evenimentelor, într-o așteptare emoționată a Săptămânii Luminate, mai numită și cea a Patimilor. Aceasta era cuprinsă într-o paranteză deschisă de Duminica Floriilor și închisă de Duminica Tomii.

Sunetul înfundat al covoarelor bătute cu zel era pe undeva un semnal de alarmă, de aducere aminte pentru regimul comunist să nu uite că guvernează peste un popor majoritar creștin, care nu se va abate de la păstrarea unor tradiții și obiceiuri de secole. 

Se știe, orice lucru interzis, fie și tacit, devine cu atât mai dezirabil. Iată de ce, interesul populației pentru marile sărbători era direct proporțional cu eforturile puterii de a le suprima. Cu cât încercau mai disperat activiștii comuniști să sufoce credința oamenilor, substituind-o cu propria lor filozofie materialist-ateistă, cu atât cetățenii deveneau mai sensibili la chemarea credinței și mai încăpățânați să repete an de an aceleași ritualuri împământenite. 

Bătutul de covoare, care azi a ieșit cu totul din modă, mai avea o valență simbolică. Suna ca o avertizare adresată dictaturii cum că puterea politică este vremelnică și zilele îi sunt numărate. Că într-o bună zi, istoria se va suci și se va face dreptate. Că monstrul are picioare de lut și lumea știe acest lucru, nu poate fi păcălită. Într-adevăr, așa s-a și petrecut. Dictatura a căzut ca un castel de cărți de joc. 

În decembrie 1989, odată cu împușcarea perechii din vârful puterii, au dispărut ca prin farmec cei patru milioane de membri de partid și brusc bisericile s-au umplut. Activiștii s-au lepădat de comunism mai plini de patos decât Apostolul Petru înainte de cântatul cocoșului. 

Securiștii responsabili cu terorizarea sistematică a poporului s-au ascuns în găuri de șobolan vreo două săptămâni, după care au scos la iveală boticuri rozalii, amușinând aerul proaspetei libertăți, cu care nu știa nimeni ce să facă. S-au prins primii cum stă mersul lucrurilor și s-au întors la butoane, precum bine știm. Sunt tot acolo, neclintiți, până azi.

Cât despre noaptea Învierii, acea magie unică a rămas neschimbată. Se petrecea și pe vremea comuniștilor, aproape la fel ca azi. Fără să le pese de posibile repercusiuni, oamenii curgeau de peste tot și se adunau în jurul bisericilor ca pilitura de fier în jurul magnetului. 

Se strângeau cu mic cu mare, având un dublu scop: pentru a primi lumina cea adevărată despre care Apostolul Ioan ne amintește că e menită să lumineze în întuneric, iar acesta nu o poate birui. Și stăteau frumos la rând pentru un straniu dineu antropofagic, prescris de Mântuitorul în seara Cinei de taină – împărtășirea cu pâinea și vinul reprezentând trupul și sângele Celui care s-a jertfit, pentru ca oamenii să aibă parte de renaștere și viață. 

Mai presus de toate, în acele vremuri de penurie energetică și alimentară, ca printr-un miracol dumnezeiesc, mesele din ziua de Paște se umpleau de toate bunătățile lumii, iar în centru trona coșul cu ouă roșii, frumos așezate pe un pat de iarbă. Începea ospățul, bucuria oamenilor de a ieși din negură și de a sta împreună. Peste toate trona sfânta nepăsare de a trăi într-o țară-pușcărie confiscată de niște ticăloși. Trupul era treptat înviat prin mâncare și, mai ales, prin aducere aminte: „Mâncați și beți întru pomenirea Mea.” 

Chiar și pentru cei mai nevrednici creștini, Mântuitorul reprezintă mereu o prezență absentă. E cel așteptat, cel care va veni mereu să se adauge comesenilor pe scaunul lăsat liber fiindcă, așa cum bine știm din Evanghelii, adoră să fie alături de păcătoși de cea mai joasă speță, dar și de marginali și neștiuți care se bucură să rupă din pâine împreună și să-și înmoaie buzele în rodul viței. Versurile memorabile ale poemului Emaus de Vasile Voiculescu merită reamintite drept încheiere: 

Nu uita, Emausul poate fi pe orice cale / Domnul e pururi tainicul călător / Se-alătură-n drum mâhnirilor tale / Și seara la hanul sărac, ți-e însoțitor.

Cunoaște-l pe Cel ce binecuvântează / Pâinea Duhului cu tine frângând / El surâzându-ți, te ospătează / Cu neînvinsa Lui pace vitează / Și până la moarte nu vei fi flămând.