Şapte zile pe Camino del Norte. Jurnal de falși pelerini prin Țara Bascilor

Voicu Bojan

Redactor

El Camino înseamnă Drumul sau, pentru cei mai spirituali, Calea − indiferent pe care dintre multele sale rute posibile ai alege-o: Camino Frances, Portuges, Ingles, Primitivo sau del Norte.

Catedrala din Santiago de Compostela e ținta. Sfântul Iacob e patronul spiritual al acestui pelerinaj, devenit poate cel mai clasic din lume. Scoica sau Săgeata Galbenă sunt semnele că un călător se află pe calea cea bună. Buen Camino! e salutul standard, iar Ultreia! e urarea pelerinilor aflați în mișcare.

În rest, sănătate, bocanci buni, răbdare și umblătură la greu. Şi timp cât încape. Şi nişte vin ar merge, da, la ceas de seară.

Pelerinajul de pe Camino are în continuare puterea de a schimba oameni. Fiindcă drumul însuși, ca orice drum lung pe jos, are forța brută de a transforma totul. Fie că ajungi sau nu la destinație ca să primești Compostela, hârtia care îți atestă statutul oficial de pelerin, calea pe care calci după multe alte mii de oameni are darul de a pune totul sub interogație.

Înstrăinarea, umblarea, aflarea în trecere, alăturarea cu ceilalți călători, se zice că toate acestea relansează marile întrebări. Și se mai zice că, după El Camino, oamenii nu mai sunt la fel, nu mai văd lumea ca înainte. Asta înseamnă că drumul și-a făcut lucrarea.

De la Santiago nițel mai încolo (118 kilometri și încă 4 zile de umblătură), la Finisterre − marginea lumii cunoscute în timpul Evului Mediu, pe malul Atlanticului −, oamenii din vechime obișnuiau să își lepede hainele, încălțările și să le dea foc pentru a-și abandona chiar și ultimele legături pământești, înainte de a păși în anticamera Paradisului, purificați cum se cuvine de lungul pelerinaj dus până la capăt.

N-a fost cazul nostru. Nici la Santiago n-am ajuns, nici ciorapilor nu le-am dat foc. Deși, sincer, și-o cam meritau. Alături de Horia, pelerin cu acte, care a parcurs mai demult Camino Frances și prieten bine verificat înainte (anul trecut am alergat împreună peste 1.300 de kilometri, pe ceas, deci, aparent, nu mai aveam absolut nimic nou să ne spunem), am petrecut 7 zile pe ruta Camino del Norte, în mers, fără intenția de a ajunge la capăt.

De acolo încolo, pelerinajul nostru a devenit pur cultural. Asta dacă, pe lângă expresionismul abstract de la Muzeul Guggenheim din Bilbao sau gravurile lui Goya din Zaragoza, cultura vinului, a mâncărilor alese, a traiului bun și a fiestelor se pot pune și ele la capitolul cultură, fie ea și locală.

Pe tot acest parcurs, într-un jurnal de falși pelerini, am exersat nu doar mersul, ci și observarea atentă a drumului, cu tot ce se află pe el. Am încercat o cartografiere nu doar a peisajului și a pelerinilor descoperiți din mers, ci și una a schimbărilor interioare, fie ele fizice sau mentale, mundane sau spirituale.

Țara Bascilor – Strămoșească, Liberă și mai ales, Mare

N-ai zice că acest popor simpatic și generos, pe vremuri vânător de balene, și-a ocupat ultimii 50 de ani de existență în lupta pentru libertate amestecând patriotismul cu terorismul cum amestecă vecina mea de la munte nesul frecat cu zahărul (mult).

Rezultate alegeri: Elena Lasconi, cu 2178 de voturi înaintea lui Ciolacu. Călin Georgescu vine de nicăieri și cucerește țara și Diaspora.

Peste 18 milioane de români sunt așteptați la primul tur al alegerilor prezidențiale. PressOne vă prezintă cele mai importante evenimente din ziua votului. 

Călin Georgescu hipnotizează România. Scârbiți de oferta democratică a partidelor, românii au votat direct cu Rusia

Călin Georgescu reușește, în 2024, un scor apropiat de cel al lui Vadim Tudor în 2000: aproape 23% dintre românii care s-au dus la vot au votat cu el, un outsider al politicii românești care promite o Românie suverană, nealiniată, întoarsă către sufletul românesc și inima aia care cântă doine pe un picior de rai, pe care el însuși vine călare pe un cal alb. Nu glumesc, fix așa arată un clip de promovare al acestui candidat.

Bascii sunt cu totul cam 18 milioane răspândiți prin lume. În regiunea cuprinsă între Pirinei și hăt înspre vest, pe malurile Golfului Biscaya, trăiesc azi un pic peste 2 milioane, majoritatea pe tărâm spaniol, restul francez.

Cam tăcuți și cam rezervați, au visat mereu nu doar la o autonomie teritorială, ci la o țară doar a lor. Cei vârstnici, eleganți și mișcându-se cu o încetineală grațioasă, au un aer nobiliar trist, cel mai bine observabil în centrul sofisticatului San Sebastian (Donostia, pe limba lor).

Iar limba lor, da, e și ea o mare ciudățenie. E considerată una dintre limbile pre-indoeuropene, un fel de relicvă lingvistică de dinainte de latină, pe care cercetătorii încă o privesc cu mirare. Nu e înrudită cu nimic, nu prea seamănă cu nici o altă limbă, deși împrumută permanent din spaniolă și franceză.

Azi e vorbită doar de vreo 750.000 de oameni. Pe deasupra, mai are și câteva dialecte. O propoziție simplă, cum ar fi una întâlnită pe drum, pe un panou, zicând în spaniolă El amor encuentra el Camino (Dragostea găsește Calea), în limba lor e Maitasunak bidea Aurkitzen du.

Straniu. Limba bască ne-a fascinat permanent. După o săptămână, știam fluent un singur cuvânt: ura, adică apă.

Mie mi s-a părut că bascii sunt un soi de elvețieni ai Spaniei, în luptă nu doar cu regimurile, ci și cu urâțenia, dizarmonia și kitschul. Obsedați de ordine și reguli, au construit o regiune autonomă de o frumusețe discretă și ușor melancolică, la care visezi mereu să te întorci. Să recunoaștem – peisajul de o frumusețe aparte îi ajută.

E destul să călătorești pe malul abrupt al Atlanticului și să te minunezi de modul în care negociază spațiile vaste, goale, unde s-ar fi putut buluci zeci de vile rozalii cu vedere la mare. Dar nu. Ei au păstrat spațiile așa, goale, vaste, rarefiate, cu câte o casă modestă de piatră ici-colo.

Au aruncat în peisaj, pe vastele pajiști coborând spre mare, câte o mână de oi plictisite, așa, mai mult de design, fiindcă sunt care nu au habar nici ce e ăla cioban, nici ce e aia turmă. Stau întoarse cu fundul una spre alta parc-ar fi certate.

Nu ronțăie stahanovist, ca termitele, toată pajiștea, cum fac ale noastre, de parcă sfârșitul lumii ar fi după colț. Nu le stresează nici câinii, nici nu le curentează gardul la mustăți.

Stau așa, fără să mestece nimic și se uită lung la ocean de parcă le-ar trece prin cap gânduri cum îi treceau lui Cristofor Columb: „Oare ce o fi dincolo, la capăt?”.

Iată pe scurt istoria țării pe care am bătut-o la pas vreme de o săptămână plină, între 8-10 ore pe zi. Bascii sunt urmașii vasconilor, printre cele mai vechi populații din vestul Europei. Sărim ca la șotron peste o sumă de bătălii medievale, vizigoți, masive migrații ale popoarelor sau ciume bubonice, și ajungem în era noastră, unde cinstitele gloanțe au înlocuit halebardele și nădragii bufanți.

În ’39, generalul Franco ocupă Țara Bascilor (Euskal Herria) și sufocă lunga luptă pentru independență și autonomie. Doar că bascii, popor mândru și luptător, nu vor sta cu mâinile-n sân.

În ’59 se naște ETA (Euzkeadi Ta Askatasuna, adică Țara Bascilor, cea strămoșească și liberă), o organizație patriotic-teroristă care în ’61 își începe campania violentă cu tentativa de deraiere a unui tren plin cu politicieni.

Interesantă idee. O continuă cu numeroase atacuri îndreptate spre populația civilă a opresorilor spanioli. Astfel, în iunie ’87 sunt uciși din greșeală 21 de oameni ieșiți la cumpărături într-un supermarket din Barcelona. ETA își cere scuze. Mișcarea separatistă continuă cu mașini aruncate în aer, răpiri și ucideri de figuri politice.

Exasperați, nu mai puțin de 6 milioane de spanioli ies în stradă în ’97, protestând împotriva ETA. Pe de altă parte, mii de basci demonstrează și ei pro-ETA când patru dintre membrii săi proeminenți, aflați într-o mașină plină cu explozibil, sar în aer pe o stradă din Bilbao.

Se deschid negocieri de pace și răsar sporadice armistiții, se arestează diverși lideri și simpatizanți, iar apele continuă să fie tulburi, presărate cu bombe și cadavre de oameni politici.

În 2001, la 40 de ani de la primul atac ETA, se trezește și Uniunea Europeană să o declare ca organizație teroristă. Ce glumă bună! Negocierile pentru o încetare totală a focului continuă sub supravegherea lui Kofi Annan și a liderului naționalist irlandez Gerry Adams.

Acest lucru se întâmplă în 2011. Însă abia în 8 aprilie 2017 organizația separatistă se decide să ofere poliției indicații unde se află depozitele sale de armament, pentru a confirma încetarea ostilităților.

La 10 zile după această veste bună așteptată de o lume întreagă, pâș-pâș, cu ochii-n patru, apărem și noi, doi români coborând din tren în gara din Irun, oraș aflat la granița cu Franța, de unde începe versiunea „spaniolă” a Țării Bascilor, deși, pentru o asemenea afirmație, te-ai putea lejer trezi cu un glonț în sfeter de la un bătrân patriot ce poartă pe cap un basc mare cât o plăcintă.

Noroc că au predat armele. Aparent. Deocamdată. Fiindcă nu e ușor să te dezveți de niște reflexe formate în 50 de ani.

Drumul, Calea, Mersul și ce-i fac ele omului

Când drumul tău începe odată cu alarma telefonului pusă la 3.30 noaptea, nu te poți aștepta la ceva prea bun.

Când de pe aeroportul tău de tablă subdimensionat pleacă cinci avioane low-cost în intervalul orar dintre 6 și 6.30, nu te poți aștepta decât la o intimă și involuntară fraternitate cu poporenii plecând la muncă afară, nu ca tine, la distracție și pelerinaj de ordin spiritual.

Când rândurile de scaune din avionul tău de navetiști la Zaragoza, care arată aproape la fel de jalnic ca și rata de Aruncuta, sunt atât de strânse încât, deși nu ești Big Ghiță Mureșan, poți înțepa cu genunchii, prin scaun, rinichii colegului din față, odihna devine o iluzie.

Nu ești decât un contorsionist amator într-un bâlci prăfuit de provincie, blestemat la căderea capului într-o parte, simultan cu deschiderea vastă a maxilarului de jos, rămânând așa inert, ca într-un scaun de dentist, cam ca personajul acela întunecat din pictura Drumul spre Calvar de Hieronymus Bosch.

Trecerea de la poziția intrauterin-chircită din avion la întinderea vastă a genunchilor din trenul clasa I Zargoza-Irun este echivalentă cu saltul din iad în rai.

În plus, lecturile din Gogol (eu) / Steinhardt (Horia), băutul de cafele și privirea semiadormită pe geam spre câmpurile verde crud de orice, inclusiv nesfârșite și promițătoare dealuri cu viță-de-vie, te fac să uiți de calvarul zborului și să-ți amintești de o altă pictură de Bosch, cel puțin la fel de stranie, dar măcar cu un titlul ceva mai promițător: Grădina deliciilor pământești.

Scăpați din țara lui Dragnea și cu un telefon mai mereu uitat pe airplane mode, urma să trăim vreo 10 zile de delicii în timp ce lumea uita treptat de noi, exact așa cum se cuvine.

De cum ne dăm jos în gară și ieșim la loc larg, după o oarecare învârtire în jurul cozii, în căutarea de negăsitului Puenta de Santiago, locul de unde se dă startul oficial pe Camino del Norte, ne și apucăm de conjugarea verbului „a umbla”. Deocamdată aiurea, după intuițiile de călător încercat ale lui Horia.

Săgeata galbenă descoperită nu departe de un domn în maieu alb ce scormonește cu un băț într-un tomberon uriaș ne trimite pe o coamă de deal în zare, către Santuario de Guadalupe, un loc cu totul special de unde vezi dincolo de un golf al Atlanticului până hăt, departe, la Biarritz, în Franța.

Dacă tragi bine de tot cu urechea, dincolo de foșnetul oceanului poți chiar auzi clinchetul paharelor de vin alb ale unor trecute doamne și domnițe aflate la taifas pe la terasele de pe faleză.

În biserică, nimeni care să ne dea un pașaport de pelerini, să ne valideze în vreun fel statutul sau măcar să ne dea o binecuvântare cât de mică, orientată către bocanci. În schimb, înaintea altarului, suspendată de tavan, descoperim o compoziție nemaiîntâlnită cu Isus pe cruce privind tragic spre o corabie în miniatură plutind în aer.

Ei, și de aici încolo începe ceva care ar fi groaznic de plictisitor dacă ar veni vorba să fie descris în detaliu, putând fi rezumat cam așa:

„Iar cei doi au umblat nespus și au căscat ochii unde era ceva de văzut, au pozat și au filmat, apoi au zis ooo și uai și fii atent și apoi au pus iar privirile în pământ, atenți mai ales să nu se împiedice pe terenul accidentat, fiindcă tocmai ce începuseră un concurs numit «Împiedicatul anului»„.

Și au umblat iar. Și tot așa…

Deocamdată însă, pentru niște chiauni cu doar 3 ore de somn la activ, ne mișcăm cu un oarecare talent pe drumuri de țară și păduri, pe dealuri și curbe de nivel, întâlnind sportivi ațoși alergând de mama focului, în vreme ce noi, ca doi iobagi cu picioarele în butuci și poveri în spinare, călcăm conștiincios, atenți la fiecare pas, încercând să ne adaptăm gleznele mersului apăsat, de pelerini condamnați să-și ducă următoarele 7 zile încălțați în bocanci cu tureci, mari și greoi.

Adevărul e că umblătura asta pelerinistică are ceva medieval în sine, mai ales dacă Dumnezeu, în marea sa îndurare, așa cum, vorba poetului Ion Mureșan, le scoate alcoolicilor în cale câte o cârciumioară clipind galeș, îți scoate și ție, nevrednicul, câte un băț ajutător în care te sprijini ca întors din război, la fel cum a răsărit cândva, venind din Siberia, nănașu’ lu’ bunica, după ce acasă i se isprăviseră toate parastasele.

E fascinant să tot mergi pe cărărui de munte sau poteci de faleză având dealul în stânga și oceanul în dreapta, minunându-te, privind departe și povestind aiurea. Doar ca apoi să taci îndelung.

Se petrece un fenomen ciudat: săgeata galbenă, semnul că ești pe calea cea bună e, de fiecare dată când o zărești, un eliberator de dopamină, care te asigură că ești predestinat unui sens.

Treptat, după câteva ore de umblat în ritm așezat, mintea ți se golește și se umple cu pași. Gândurile care până atunci ți se ciocneau în cap obosesc și șed locului într-un colț.

Rămâne doar mersul, cel care leagă totul, pune stavilă gâlcevii sufletului cu trupul, cum ar zice Cantemir, regularizând sistemul circulator, tensiunea arterială și lăsând loc unei ciudate stări de euforie, instaurată ca un ordin șoptit, venit de sus.

Cum un Hospitalero era să ne dea afară

Ajungem într-un loc fabulos: Pasaia Donibane. Ca pe o poartă între două faleze abrupte, se deschide un golf vast, unde echipaje de 8-10 vâslași, îndemnați să țină ritmul de un cârmaci cocoțat pe vârful bărcii, taie apa aidoma țânțarilor plutitori în bălțile stătute din păduri, vara. Pe toate malurile sunt scări, cărărui, drumuri pietruite și case cățărându-se în sus pe malul abrupt, ca iedera.

Chiar în vârf – o sobră biserică din piatră întunecată. Lângă ea, tot din piatră, un irezistibil Albergue, adică hanul, locul de mas oficial al pelerinilor, adică noi.

Și deodată, hop!, în mințile noastre coclite de oboseală și nou se strecoară rapid o rafală de gânduri imposibil de oprit, promiţând aşa: eliberarea de sub jugul bocancilor, a prafului, a transpirației, plus perspectiva unui duș cald, adică redarea noastră umanității îngrijorate.

A, și peste toate, visul amețitor al unei mese mici, plină cu bunătăți, ținută locului, sub piciorul ferm și translucid al unui pahar de vin, în lumina asfințitului pe o terasă unde singura muzică admisă e clipocitul mării.

Iar când astfel de gânduri năvalnice devin faptă, se petrece o minunată metamorfoză: pelerinul jegos redevine om, cele sfinte redevin și ele omenești iar, ca la nunta din Cana Galileii, apa se preschimbă, miraculos, în vin.

Doar că nu e așa de simplu. De cum intrăm timid pe ușa mică, chiar lângă un rastel plin de bocanci, răsare, la fel ca spânul din poveste, un Hospitalero. Mic, subțirel, trecut de 60 și cu o privire aprigă.

E gazda hanului, de obicei un apropiat al bisericii sau un fost călător pe Camino, devenit voluntar. Turuie în spaniolă. În cam toată Țara Bascilor poți să uiți de engleză, iar cum limba lor e imposibilă, ai face bine să-ți amintești și de spaniola pe care n-o știai, dacă vrei să supraviețuiești.

Încă un pic și nenea Hospitalero dă să facă instrucție de front cu noi, de-aia cu salt înainte-culcat-drepți, de care n-am mai văzut din armata română comunistă.

Progresiv, se înfurie de parcă propriile-i vorbe ar turna gaz pe foc: Cum, n-avem carnet de pelerini? Cine suntem, de unde venim? Unde mergem așa, hăbăuci? Aici avem niște reguli.

Ui, aici e rastelul de bocanci (Descălțarea!), aici colectarea selectivă, aici budele și dușurile, aia-i cutia cu Donativo, în care tre’ să strecurați bani dacă vreți găzduire aici, la sărmani, în paturi suprapuse. La 10 seara se fereacă ușa, la 7 e deșteptarea. La 8 uşa se încuie iar. Dar nu pupaţi nimic din toate astea dacă nu aveți un carnet care atestă că sunteți pelerini sărmani. E drept, cam arătați, dar n-aveți.

Și apoi iar, de la capăt: Dar cum, în Irun nu v-a dat nimeni? Cum adică la Guadalupe biserica era goală? Ne uităm la el ca la mașini străine. Apoi unul la altul: Oare se cuvine să ne începem lunga odisee pe calea sfințeniei cu un cap în gură la băiatu’ ăsta?

Neee, nu merită. Negociem, tragem de timp, dăm ochii peste cap și ridicăm simultan din umeri, făcând pe naivii, atenţi să nu ne bufnească râsul. În cele din urmă, ne cere buletinele. Cică ne face el pașaport de pelerini.

Apoi pune o întrebare siderantă: În ce an suntem născuți? Cu această ocazie, vă anunțăm oficial un fapt nemaivăzut pe lume: pe buletinele noastre de identitate, bune doar de întins untul pe pită, figurează multe, dar data nașterii posesorului, nu. Le mormăim pe degete.

Horia, abil cu banii, ca orice cârciumar sadea, simte momentul de slăbiciune și înfundă demonstrativ două hârtii de 10 euro în cutia cu Donativo. Ca prin farmec, discuțiile se înmoaie și suntem primiți în raiul călătorilor. Ni se indică paturile și ni se turuie noi indicații în cascadă, ce trec pe lângă noi ca apa.

Nu trece o oră și gândul pomenit mai sus, acum prefăcut în faptă, arată așa: pe o masă plină cu firmituri de pâine, soarele, lipsit deja de putere, aflat nu departe de coama unui deal, desface lumina în trei raze roșii, filtrate prin roșul paharului de vin, pe fondul unor glasuri de prunci bătând mingea și al clipocitului de fundal al oceanului.

Dar, vai! peste momentele acestea de descriere a binelui suprem, atât de personal încât e plictisitor ca moartea, sare toată lumea în toate cărțile, așa că sar și eu.

Când la 6.30 dimineața, începe să răsune din boxele lui Hospitalero corul călugăresc bărbătesc și catolic semănând cu imnurile gregorienilor cu glugă, mie, unuia, mi se pare c-am murit și-am ajuns în rai, la dreapta Tatălui.

Mă întorc pe spate și, rapid, îmi pun mâinile în cruce pe piept, cum am văzut, copil fiind, la prima mea înmormântare live, la nenea Voasi. Nu deschid ochii: las corul acela absolut angelic, de o armonie înspăimântător de precisă, să mă încarce cu energia necesară celor peste 30 de kilometri ai zilei. Încerc o rugăciune șchioapă.

Apoi, când îmi amintesc că suntem vreo 25 la doar 2 băi, deschid ochii speriat, însă prea târziu. Coada de pelerini sărmani e deja mare și, după rânjet, Hospitalero pare decis să ne măture pe toți afară până la 8.

Nici că se crapă bine de ziuă și, contra a 70 de eurocenți, trecem golful Pasaia cu o barcă verde, mânată de un african tăcut. Suntem doi pasageri pe Tărâmul Umbrelor trecând Styxul, iar somnul ne stă lipit de ochi cum stau solzii pe stavrid.

Și, ca niște păpuși mecanice, ne apucăm iar de umblat, pozat, băut, tăcut, împiedicat, de parcă asta facem de mult și o să tot facem până va suna trâmbița Apocalipsei.

Domni, pelerini, pribegi și sforăitori de dormitor comun

Nu e 11 dimineața și avem deja în picioare mai bine de 3 ore de marș pe cărărui poetice, amestecând faleza abruptă a oceanului cu păduri rare de eucalipt și tufe neștiute ce miros a tămâie.

San Sebastian văzut de sus, de pe Muntele Urgull, de unde un Isus de 12 metri binecuvântează orașul cu turlele sale lucind în soarele dimineții, e fix așa cum e văzut și de aproape: un oraș sofisticat, impregnat de arome de croissant cu unt și cafea ori de pâine integrală cu curcuma proaspăt scoasă din cuptor, cu cerșetori deghizați în oameni de ordine sau sobri portari de catedrală.

E orașul cu doamne incredibil de elegante plimbând căței mici și albi, mirosind probabil a lavandă pe pietonala de lângă plajă, unde la o terasă deja se servește șampanie sau vin alb alături de mici pinxtos (tapas, adică sendvicele minuscule cu tot felul, duse la rang de artă, imposibil de descris, necesită articol separat).

Cu ochii mijiți, clienții stau toți orientați cu fețele în soare, la bronzat, liorpăind rar din păhărele și conștientizând până în adâncul ființei starea aceasta de bine absolut.

Pe plajă, în vreo două mini-cazinouri gen Constanța, dar renovate brici și transformate în săli de sport, lumea aleargă și pedalează privind prin sticla acvariului spre mare, unde niște năstrușnici de pensionari bronzați se avântă în valuri la doar 12 grade și vânt în rafale.

Deși grețos de rece, apa se dovedește irezistibilă pentru ei. Jur că un domn cu aer de bancher în retragere are pe braț o haină din blană de leopard, nu imitație. Ca să mă lămuresc, îl atac prin învăluire, ca românii pe turci la Rovine în câmpii, și-i fac o poză cu telefonul de la un metru. Zoom: Blană, frate! În ce lume am nimerit?

„E prea de tot, hai să ne cărăm de aici”, zice Horia nervos. Până la următorul oraș, Getaria, pietonala nu se termină, ci tot merge câțiva kilometri buni pe marginea șoselei.

E populată de alergători, de oameni simpli ieșiți la o plimbare activă, de bunici înțepeniți ca niște statui privind oceanul, precum și de zeci de cicliști echipați în lycra, totul într-o banală zi de joi, zi de lucru, cum ar veni. Arată a lume europeană așezată, care și-a rezolvat demult problema coșului zilnic și a facturii de gaz, o lume enervantă de-a dreptul, care pare să-și ocupe mai tot timpul cu „simterea de bine”.

Scenariul se repetă aproape copy/paste cu vreo 20 de kilometri mai încolo, când din nou, de sus, de pe faleza înaltă, zărim golful de argint cu valuri mari, numai bune pentru surferii maniaci din orașul Zarautz, o altă șmecherie de localitate, dar ceva mai hippy-burgheză, cu un aer vag hipsterish.

În următoarea zi, către seară, ajungem la Deba, după ce am străbătut zeci de vii, sate, păduri și câmpuri vaste, populate de vaci care sunt atât de fericite holbându-se la albastrul infinit al oceanului, încât rumegă din poziția culcat.

Cum-necum, ne regrupăm sub același acoperiș de Albergue cu alți pelerini întâlniți sporadic pe traseu, unii chiar de pe la începutul drumului. Din plictiseală, ne-am apucat de catalogat și de dat porecle, la fel cum, probabil, au făcut și ei cu noi. Iată-i pe cei mai semnificativi, în ordinea numerelor de pe tricou:

1. Mapeții (de la păpușile Muppets). Sunt doi moșulici de 70+ cu rucsacuri imense, în care scormonesc mereu după ceva, dar pe care nu-i cară ei, ci o mașină angajată să-i ducă de la un punct la altul. Nu doar că sunt șmecheri, dar sunt și foarte gentili: ne urează cu voioșie Buen, Camino! de fiecare dată când ne văd, de parcă ne-ar vedea pentru prima dată, dovadă că Alzheimerul face ca toate lucrurile, inclusiv noi înșine, să pară mereu nou-nouțe.

2. Cuțitarul din Valencia. I se spune așa fiindcă ne-a împrumutat cuțitul lui suedez să ne tăiem două toiege într-o pădure, dimineața. E un tânăr simpatic din Valencia, ușor supraponderal, echipat cu de toate, inclusiv o umbrelă ridicolă răsărind vertical din rucsac. E a patra oară pe Camino și pare decis să revină. La fel ca mulți alți pelerini în căutarea sensului vieții pe drumul spre Santiago, a dezvoltat o dependență de tot ce înseamnă acest fenomen, chiar dacă susține că nu religia îl mână în luptă. Zice că, de fiecare dată când are o problemă existențială, își ia câmpii. De exemplu, acum l-a părăsit iubita. Mai are un pic și îl părăsesc și bocancii, care rânjesc cu talpa. Mulți pățesc așa: unii trec printr-o criză, alții speră să-și descopere un nou sine, alții să aibă o revelație, iar alții doar să cunoască pelerini ca ei. Astfel, rămân agățați de drum și nimic altceva din viața reală nu-i mai împlinește.

3. Treizeciul și colegul tăcut. Ăștia sunt doi cicliști îmbrăcați în negru, ca doi ciocli. Pe deasupra straielor mulate, poartă veste fluorescente. Combat puternic criza celor 40+. Sunt ceea ce se cheamă Mamils (middle age men in lycra), un îngrijorător fenomen în creștere, observabil mai ales pe malurile lacului Como din Italia, unde grupulețe de gigolo ratați, cu burtică de bere, pedalează trași în costume țipătoare de lycra strânse bine pe trup, de stau să pocnească pe ei precum epiderma pe cabanoși. Colegul tăcut e chel bec și pare mut. Nici Treizeciul nu vorbește, în schimb, noaptea sforăie de tremură pereții. În dormitorul comun din Deba, torcea la greu în patul cu numărul 30 (de aici și numele) și nu o dată m-a străfulgerat gândul deloc creștinesc de a-l sufoca cu perna, exact ca pe nebunul din Zbor deasupra unui cuib de cuci.

4. Drăgășaniul. E un tânăr șters, slab, blond, cu bărbuță rară, încălțat cu niște chinezării semănând cu tenișii de Drăgășani de pe vremuri și având o prietenă aflată mereu cu juma de kilometru în spatele lui, încălțată și mai rău. Drăgășaniul emană o tristețe de ofticos medieval și cară o seamă de obiecte inutile, cum ar fi un primus, o oală și o plasă de pânză sub braț, plină cu ceva părând nespus de prețios.

5. Miriapozii. Ăștia sunt un spectacol. Sunt trei asiatici: un el și două ele, una tinerică, alta mai coaptă. Eu zic că sunt chinezi, Horia zice coreeni. Au un fel de echipament standard, complet haios și țăcăne ritmic din bețe: sunt îmbrăcați în lycra, peste care sunt trase tot felul de genunchiere sau gambiere, șepci cu cozoroc mare și protecție la spate, veste, ochelari de soare și go-pros pe rucsaci, țintind înainte. Filmează mai totul din mers, vorbesc tare încontinuu, se bat unii de alții, fiindcă fiecare vrea să o ia simultan în altă direcție. Pe scurt, par coborâți direct dintr-un film post-apocaliptic, să zicem Mad Max 2.

6. Domnu’ Isus. Are pe cap un șal învârtoșat, semănând cu o cunună de spini. E francez. E uscat, ochelarist, bronzat, are părul lung, rar și un nas mare. Umblă încet, de parcă ar păși pe ouă, dar ai impresia că umblă așa de când s-a născut. Și pare că s-a născut pe Camino. Are un toiag pe care îl ține paralel cu solul, mai mult ca element de echilibru. Seara, la Albergue, mănâncă ceremonios cu un briceag Opinel direct dintr-o conservă de stavrid în ulei, făcând conversație. E mereu înconjurat de un grup de minimum trei mironosițe graseind galeș, aidoma unor porumbițe.

Raiul e un autobuz roșu cu burduf și scaune moi

Fix ca la armată, Hospitalero deschide ușa dormitorului comun, jilav și irespirabil, și răcnește: Good Morning! Buenos dias, peregrinos! Suntem hâșâiți afară ca găinile înainte de 8 dimineața, după ce primim un mic dejun cât un bobârnac: pită, unt, gem și cafea.

Treizeciului îmi vine să-i fur ventilul de la roată, fiindcă iar a sforăit ca un porc. Domnu’ Isus se face nevăzut ca prin farmec, iar Drăgășaniul pare că și-a pierdut din nou iubita pe undeva. Cuțitarul din Valencia iese încrezător pe ușa hanului în aerul răcoros al unei dimineți perfecte, apucând pe traseul poetic de pe malul râului, decis să ne facă la kilometraj.

Umblăm și noi. Nu mai vorbim. Chiar nu mai avem ce. La popasuri, Horia adoarme instant, sprijinit de câte un pom. Miroase amestecat a iarbă crudă, ace de pin și apă sărată venind peste deal, dinspre ocean.

Ne minunăm de arta defrișărilor la basci: se decupează un parchet, se curăță totul, se replantează imediat și se așteaptă 50 de ani. Peste tot vezi petice diferite de arbori în diverse faze de creștere, în nuanțe mai mult sau mai puțin intense de verde. Fac eforturi mari să nu-mi amintesc de măcelul pădurilor de la noi, ca să nu mă arunc în ocean, de disperare.

Soarele se înmoaie cu îngăduință și dă să se scurgă pe pământ la fel ca în Moartea căprioarei când, pe la 6 după-amiaza, coborâm de pe al nu știu câtelea deal drept în Gernika-Lumo.

E orașul făcut celebru la 26 aprilie 1937 de primul bombardament nazisto-fascist îndreptat asupra populației civile. Dar poate acest fapt ar fi intrat în uitare, acoperit de sute de mii de alte bombe căzute în cel de-al Doilea Război Mondial, dacă n-ar fi fost pictura murală a lui Picasso: Guernica, realizată în urmă cu 80 de ani.

Horia și-a dezvoltat un simț aparte la detectat români. Nici nu e greu: ai noștri umblă în salopete, au freze la modă cu moț și tuns zero pe margini, fumează din mers, stau mai mereu grupați și râd tare. Ba chiar au și o fizionomie aparte.

Alteori, vezi familii tinere și îmbrăcate frumos stând pe la terase și strigându-și copiii, care vorbesc între ei în spaniolă: Kevin, Andreea, Jose. Sunt în jur de 90.000 de copii români care învață în școlile spaniole și cam tot atâția rămași acasă fără cel puțin un părinte, plecat la muncă în străinătate. În timp ce copiii de afară speră, cei de acasă suferă. Iar când cresc, visează să o șteargă din țară.

Horia îl ginește și pe acest simpatic tânăr Hospitalero de la un Albergue privat, unde cazarea e 15 euro/persoană. După ce o rupe în spaniolă o vreme, îl întreabă direct: „Ești român?”. Rapid se fac legăturile: „Păi io-s fratele lu’ ăla de-i zice Diavolu’, din groapa din cartieru’ Mărăști, din Cluj”.

Avem privilegii. Hospitalero e domn cu confrații lui mai transpirați: stăm singuri într-o cameră de 6 paturi, cu baie și duș.

Ba mai mult, Sorin ne trimite la o cârciumă de români, unde meniul pelerinului e doar 12 euro și de unde nimeni n-a venit flămând niciodată. Pe chelnerul nostru îl cheamă Răzvan. Se declară originar dintre Ferentari și Ghencea. Zice că restaurantul trăiește pe spinarea pelerinilor, mai ales vara. Ne destupă o sticlă de vin și ne punem pe mâncat regește într-adevăr, în timp ce sentimentul național ni se umflă de mândrie, odată cu burțile.

Următoarea zi, iar de la capăt: deja zilele încep să semene unele cu altele, iar noi doi, unul cu altul. Arși de soare, bărboși, reciclând tricouri, târșâind aceiași bocanci, vorbind deja în clișee și străbătând parcă aceleași pajiști și păduri. Ba chiar și Oceanul Atlantic pare că e tot ăla. Am putea-o duce așa, bine-mersi, încă trei săptămâni, fără reparații capitale.

Doar că, după 6 zile, ca un fur, cum se zice în basme, începe să ne zgândăre gândul că, na, parcă viața e ceva mai mult decât să tot umbli de-a-mboulea. Revelația asta ne pocnește ca o palmă după ceafă, chiar cum coborâm noi de pe un munțișor spre orașul Bilbao, plângându-ne ca două babe de dureri și pocnituri în genunchi.

Străbatem o zonă dedicată picnicului poporenilor. Un fel de Legea picnicului aplicată, nu ca la noi. Ne învăluie fumul amețitor de grătare și… mici, da, fiindcă pe acolo, pe lângă mese și instalații de grill, e o gașcă mare de români băgând la greu bere la pet.

Cum ies duhurile din Hadesul lui Dante, așa ieșim și noi cu hainele impregnate de mirosul divin de mici din zona de picnic și, pac!, ne trezim la intrarea în oraș. Ne așteaptă o etapă lungă de asfalt și zone industriale.

Doar că, Dumnezeu, în mare îndurarea sa, la fel cum a trimis balena să-l înghită pe nesăbuitul profet Iona, așa trimite și autobuzul acela mare și roșu care, zdup! oprește drept în fața noastră. Șoferul deschide ușa cu un pufăit irezistibil, aidoma unui oftat din rărunchi, iar noi, țup!, în burta balenei: cu destinul și chemarea divină nu e bine să te pui.

Ca vrăjiți, așezați în scaunele tari ca niște fotolii de teatru, ne mirăm cât de iute poate trece peisajul pe lângă noi. Coborâm când șoferul ne arată cu degetul o gură de metrou. Și gura aceea ne înghite pe nemestecate, fără putință de împotrivire.

Ca vântul trec șapte stații și iată-ne în Portugalete, unde ar fi trebuit să ajungem cam poimâine. Transpirați de rușine, dar fericiți pe dinăuntru, dăm ochii cu noul Hospitalero: „Și voi, câți ani ziceți că aveți?”. Din privirea lui compătimitoare ne dăm seama că arătăm și mai bătrâni.

Mai avem o zi. A șaptea. Ultima. Să tot fie vreo 35 de kilometri. Buen Camino! Hai Libi!

Final de etapă

După 230 de kilometri, când s-a terminat Țara Bascilor și am intrat în împărăția de asfalt din Cantabria, ne-am oprit. Până la Santiago ar mai fi urmat Asturia și Galicia. Restul de 600 și ceva de kilometri de drum i-am pus la păstrare pentru când va fi rost de o nouă evadare din pluton. Pașapoartele de pelerin validate și ștampilate așteaptă o alarmă sunând în noapte.

După ultima etapă pornind din Portugalete, am dat peste un oraș mic și fermecător, care ne-a răpit sufletele și așa șovăielnice, de falși pelerini: Castro Urdiales. De acolo încolo, vreme de 4 zile am virat-o spre un pelerinaj de ordin gastronomic și cultural atât de simpatic, încât ar merita o poveste aparte.

A, iar concursul de „Împiedicatul anului” a fost câștigat de mine, la mustață, cu 9 la 8, după o mișcare taxată cu 2 puncte când am reușit, ca prin minune, să-mi strecor propriul toiag de fals pelerin printre glezne, de era să mă trezesc lat, pe drum drept și asfaltat. Ultreia!

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€