Să ne aducem copiii acasă!

PSD va pierde puterea, Dragnea va dispărea şi el ca orice om, despre Dăncilă nu-şi va mai aminti nimeni, dar România va rămâne aceeaşi − contradictorie, neaşezată, teritoriu al improvizaţiei – dacă nu se va conduce după o viziune pe termen lung.

Ce urmăreşte această ţară? Ce vrem noi de la viitor? Cine şi cum să trăiască aici?

Lipsa unor răspunsuri şi imperativul de a le găsi au devenit mult mai acute după ce ne-am atins cele două obiective post-decembriste: aderarea la NATO şi integrarea în UE.

Au trecut abia câţiva ani şi aceste două relaţii sunt deja sub semnul întrebării, zdruncinate de propagandă şi ticăloşie.

Dar ele sunt vulnerabile şi din alt motiv: pentru că ţin de apartenenţă, nu de identitate. Sunt forme de asociere cărora, cel puţin până acum, nu am fost în stare să le furnizăm şi conţinut propriu.

Nu credem în ele, ne folosim de ele.

*

Politic vorbind, e normal să fie aşa.

Ceea ce nu e normal − şi ne roade pe dinăuntru − este incapacitatea de a formula un plan care să ni se potrivească şi de care apoi să ne ţinem, indiferent de persoanele sau partidele care ajung la putere.

Să fie un plan pentru cel puţin 50 de ani, dacă nu pe un secol. Sau, dacă avem curaj, pe mai multe secole.

Să lucreze la acest plan oameni care cunosc mentalităţile noastre alături de oameni care înţeleg tendinţele mondiale − istorici şi specialişti în inteligenţă artificială, teologi şi geneticieni, militari şi antreprenori, scriitori şi agronomi −, pentru ca documentul final să fie o întâlnire a trecutului cu viitorul, a sufletului cu trupul şi a apărării cu expansiunea.

Da, ştiu, visez. Dar luaţi-vă ochii de pe ecran pentru câteva secunde şi spuneţi dacă nu aţi visat şi dumneavoastră, măcar o dată, acelaşi lucru:

că am putea să stăm la aceeaşi masă, o vreme, şi să punem pe hârtie ce vrem să facem cu România − tehnologie de vârf, agricultură intensivă, turism nostalgic, industrii creative, sport de performanţă şi toate celelalte la care avem potenţial dovedit.

Să vorbim şi să hotărâm ce pondere să aibă fiecare, de când şi de unde să începem sistematic.

*

În anii comunismului, unul dintre puţinele argumente cu care Occidentul mai convingea regimul de la Bucureşti să elibereze câte un cetăţean era „reîntregirea familiei”.

Un român care cerea azil politic în Vest nu reuşea să şi-i ducă pe cei dragi decât după ani de zile de eforturi, inclusiv băneşti, sintetizate de această expresie: reîntregirea familiei.

De dragul imaginii internaţionale, orice dictatură mai lărgeşte câte-un ochi din plasa aruncată peste propria ţară.

Între timp, situaţia s-a inversat.

Pentru că în ultimii 20 de ani am pierdut circa 20% din populaţie şi pentru că aceasta este, fără ezitare, o tragedie naţională, avem o singură şansă pe termen mediu: reîntregirea familială a României.

Dar nu acolo, ci aici, acasă.

Orice plan pe termen lung ar fi inutil câtă vreme ţara e părăsită într-un ritm de 9-10 persoane pe oră.

*

Aceasta e datoria noastră şi singurul nostru argument.

Iar ideea mi-a dat-o un prieten. Mi-a zis că ar vota un partid care ar folosi acest slogan:

Să ne aducem copiii acasă!

Au trecut câteva luni de atunci şi mi-am dat seama că acesta nu e doar un slogan: e un vis care ar mobiliza toate generaţiile din ţară.

„Să ne aducem copiii acasă” înseamnă, de pildă, să avem o strategie de revitalizare a satelor (nu doar prin asfaltări şi canalizare), pentru ca măcar o parte dintre acei emigranţi care, an de an, vară de vară, şi-au mai ridicat o bucată din casele cele noi să vină şi să locuiască în ele, să se bucure în sfârşit de munca lor şi să aplice aici ce au învăţat în Vest.

„Să ne aducem copiii acasă” implică să modificăm legile din învăţământ şi din cercetare pentru a asigura concursuri deschise şi corecte, astfel ca românii cu doctorate şi experienţă la universităţi puternice să aibă şanse de a câştiga în faţa vreunui plictisitor care a cărat geanta venerabilului profesor sau director de institut.

„Să ne aducem copiii acasă” e posibil dacă statul investeşte în construcţii de mare anvergură, fiindcă asta ar putea să atragă măcar o parte dintre sutele de mii de meseriaşi care acum ridică Spania, Italia şi Anglia.

Şi, tot aşa, dacă am oferi condiţii preferenţiale medicilor care aleg oraşe mai mici.

Şi, tot aşa, dacă am crea facilităţi acelor investitori care înfiinţează aziluri civilizate – fiindcă aşa i-am putea convinge măcar pe o parte dintre copiii noştri care acum hrănesc, îmbracă şi întorc de pe o parte pe alta bătrâni din Austria şi Germania.

Şi, tot aşa, dacă am gândi un cadru pentru românii care nu vor să-şi petreacă ultimii ani activi în altă ţară: la 50-55 de ani, unii îşi doresc să îmbătrânească în curtea casei părinteşti şi să fie îngropaţi sus, pe deal, alături de bunicii şi străbunicii lor.

Măcar o parte, măcar o parte.

„Să ne aducem copiii acasă” înseamnă, bineînţeles, să aducem şi părinţi înapoi. Măcar o parte.

Să tămăduim un pic tristeţea acelor tineri care au crescut văzându-şi mama şi tatăl pe Skype, care n-au avut de la cine să afle ce e încrederea în sine şi care ar fi renunţat la toţi banii şi la toate jucăriile dac-ar fi ştiut că vor deveni un soi ciudat de orfani ne-orfani − cu părinţi care sunt în viaţă, dar care au ales să trăiască departe, pe ecrane.

Aceasta ar fi o regăsire.

Ştiu ce veţi spune: unii dintre cei care au plecat nu vor să mai audă de întoarcere, nici de România; alţii şi-au găsit drumul şi liniştea, şi e firesc să nu-şi mai răstoarne destinele.

Însă ceilalţi − aceia care au lăsat deschisă această poartă şi care încă privesc spre ţară ca spre un liman al timpului ce li s-a dat −, ei merită să încercăm.

Pentru părinţii lor de acasă, care azi se consolează cu vocile sau cu chipurile lor fragmentate pe telefoane, aceasta ar fi împlinirea celei mai mari şi poate ultime dorinţe.

Atunci ar putea spune că, oricât le-a fost de greu, sacrificiile şi umilinţele lor au avut, până la urmă, un rost.

Atunci ar putea să se împace cu lumea.