Roşu sau negru. Şansele românilor obsedaţi de jackpot

Iulia Marin

Redactor

Radu are în buzunar carnetul de student și suma exactă pentru biletul de tren spre casă. Deşi mai are doar câțiva pași până la ghișeu, nu va ajunge la destinație.

Intră într-o sală de jocuri din gară. Cu gesturi de cunoscător, plasează bet-ul, apasă start și așteaptă. Mișcarea se repetă.

Rămas fără bani, își sună părinții și îi minte: „I-am pierdut, acum văd că am buzunarul găurit”. Ca să nu fie prins, sparge căptuşeala hainei cu o cheie.

Alți bani îi ajung pe card, dar și aceștia sunt înghițiți de burta lacomă a aparatului.

Radu – îi vom spune tot aşa, deși nu este numele său real – îşi aminteşte că, în timp ce pe ecran se succedau imaginile, a auzit primele două trenuri plecând. Pe următoarele trei nu le-a mai auzit.

„Am băgat un leu, am scos doi. Așa a început”

Jucătorii seamănă între ei cel puţin într-un punct: cu toții văd jackpot-ul ca pe o validare în fața destinului.

La fel ca Ruletistul din Nostalgia lui Mircea Cărtărescu, îşi pun un pistol metaforic la tâmplă și sfidează soarta. Pare că unii pierd totul dintr-o dată, dar e doar o impresie: până să cedeze, robinetul picură.

În aceeași manieră, jucătorii risipesc agoniseala, salariul, pensia părinților: strop cu strop, până când cepul sare.

Nu e nevoie decât „să pierzi focusul”, iar adicția are teren să se instaleze, spune psihologul Dan Calotă (foto), de la Clinica Aliat din București.

„Nouă cine ne plătește pensia?” Două potențiale soluții

În România și Europa de Est, scepticismul legat de viabilitatea sistemului public de pensii este în creștere, în special în rândul tinerilor, din cauza problemelor demografice și a creșterii speranței de viață.

Reportaj: Minerii care sting lumina. De ce s-au bătut oamenii din Valea Jiului pe slujbele din subteran

325 de posturi au fost aruncate pe piață la începutul lunii septembrie 2024 și candidații s-au înghesuit să-și depună dosarele. Paradoxul închiderii minelor din Valea Jiului e că e nevoie de oameni în subteran.

„Din dorința de a fi un tip sigur pe el, de a avea libertate de decizie, omul intră în competiție: «Sunt un gambler, sunt stricat, asta sunt eu, asta fac».

Fiecare om, când îmi explică ce credea el că va câștiga jucând jocuri de noroc, vorbeşte despre lucruri perfect normale.

Problema e că trebuie să ajungă acolo pe altă rută. Să conserve timpul, atenția, banii, ca să poată reinvesti în ceea ce e important pentru el, dar într-o manieră care îi protejează investiția, nu o riscă.”

În 1863, un Dostoievski ruinat îi dezvăluia prietenului său Nikolai Strahov, într-o scrisoare, subiectul unuia dintre viitoarele sale romane: „Un om totuși multilateral dezvoltat, dar nedesăvârșit în toate, care și-a pierdut credința și nu îndrăznește să nu creadă, care s-a răzvrătit împotriva autorităților și se teme de ele. (…) Cel mai important aspect e că toate sevele vitale, puterile, temeritatea i s-au consumat la ruletă”.

În Jucătorul, Dostoievski îşi descria propria patimă. S-a căsătorit tocmai în perioada în care a lucrat la acest roman, dar în luna de miere a pierdut toți banii la ruletă. După acest episod, i-a promis soției că nu va mai juca și, din câte știm astăzi, s-a ținut de cuvânt.

Dostoievski a murit în 1881. La sfârșitul secolului său, un bărbat din San Francisco pe nume Charles Fey avea să reinventeze jocurile de noroc.

Fey a construit un simplu aparat care funcționa cu tokens – jetoane. Câștigătorii primeau gumă, bomboane mentolate sau bonuri valorice.

Aparatele mecanice inspirate de invenția lui Charles Fey sunt bunicile păcănelelor de astăzi, care funcționează pe baza unui soft.

Şi dacă, în anii ’60-’70, jackpot-ul era destinat celor ce-i însoţeau pe adevărații jucători − care mergeau la cazinou pentru blackjack sau ruletă, astăzi generează cam două treimi din veniturile unui operator de jocuri de noroc.

În România,  păcănelele se bucură de o popularitate în creștere. Un studiu din 2016 al GfK România, realizat chiar la comanda patronatelor din industria jocurilor, vorbește despre 98.000 de dependenți de jocuri de noroc.

Nu există un studiu independent, dar psihologii au avertizat în repetate rânduri că numărul ar putea fi de câteva ori mai mare.

Foto: Lucian Muntean

Radu este unul dintre tinerii care au fost de acord să îmi vorbească despre experiența sa cu păcănelele. Acum are 26 de ani şi o slujbă stabilă, de la 9 la 5, dar, până să fie capabil să renunţe, a jucat la păcănele timp de 13 ani, neîntrerupt.

A început când era un elev de gimnaziu de 12 ani. Îl fascinau pokerul, filmele cu mafioți, muzica hip-hop, şi îl plictiseau convențiile sociale, cărora nu le găsea rostul.

De pildă: nu înţelegea de ce minorii nu au voie în baruri. Într-o zi, împreună cu nişte băieți mai mari, a ajuns într-o sală de biliard din orașul de provincie unde trăia.

„Într-o dimineață, nu avea fise la biliard acolo. Așteptam un prieten să rezolve, să scoate fisele. Cât așteptam, am băgat un leu la păcănele. Am scos doi. Așa a început. Altă dată am băgat un leu, am scos zece.”

La vremea respectivă, spune Radu, patronii sălilor nu aveau nicio problemă să primească minori, mai ales într-un oraș mic, uitat de lume. Unul dintre ei avea însă o regulă: cerea un procent din fiecare câștig al băieților care jucau la „aparate”.

„Era o sală – nu te lăsa peste tot, că erai minor – și am uitat cum îl chema pe ăla…  Jucai poker, propriu-zis. Jucai opt cărți și aveai niște trepte să-l închizi. Îl închideai la 10 lei.

Dacă îl închideam la 10 lei, când scoteam nu îmi dădea 10, îmi dădea doar 7 lei. Capacul lui (n.r. – profitul) era 3 lei – fiindcă ne lăsa. Eram minori, și ăsta era capacul lui. Dacă închideam la 30, îmi dădea doar 22. La 40, îmi dădea 30 și tot așa.”

De atunci, Radu a continuat să joace. Dacă, la început, cheltuia banii pe care părinţii i-i dădeau să își cumpere mâncare la școală, mai târziu sumele au devenit mai consistente. Cu timpul, a ajuns să petreacă și 7-8 ore în sălile de jocuri.

De ce? Pentru că senzația pe care o trăieşti când câștigi este mai importantă decât câștigul în sine.

Un psiholog britanic intervievat de ziarul The Guardian descria această senzație a jucătorului comparând-o cu reflexul Pavlov: chiar și atunci când ai pierdut, să zicem, 300 de lei, un câştig de 3 lei îți dă impresia că ai dat lovitura.

Radu foloseşte alte cuvinte:

„Nu știu dacă aștepți câștigul propriu-zis. Aștepți mâna câștigătoare. Bine, pe lângă faptul că dacă ai băgat 2-3 milioane… 

Un prieten îmi zicea că băga și 25 de milioane și mai băga în continuare, deși câștigul maxim era undeva la 20 de milioane, cea mai bună mână”.

Pe forumuri sau în secțiunile de comentarii ale unor site-uri de presă, jucătorii își spun poveștile sub anonimat. Unii iau în derâdere adicţia, alții vorbesc despre sinucidere.

Mulți caută metode să păcălească aparatele: se vorbește despre magneți speciali, despre aparate norocoase sau, dimpotrivă, păguboase.

O parte a presei încurajează fenomenul cu articole precum:

– Vezi cum poți păcăli aparatele și câștiga la păcănele;

– Cum poți câștiga la aparatele de jocuri de noroc fără bagi un ban; 

– Cum se bucură Viorel Lis după ce dă lovitura la păcănele; 

– O avere la păcănele. Imagini cu bucureșteanul care a câștigat 90.000 de euro la aparate;

– Jucătorii lui Dinamo, surprinși la „păcănele” înainte de derby.

„Nu îmi trebuia nimic. Pur şi simplu mă jucam”

„Ascultă, uite care e treaba: dacă nu poți să depistezi fraierul în prima jumătate de oră, atunci TU ești fraierul.”

Cu aceste cuvinte începe unul dintre filmele-cult ale jucătorilor, Rounders (1998) − în care Matt Damon joacă rolul lui Mike McDermott, un maestru al jocului de poker.

Deși povestea are tentă moralizatoare, personajul McDermott îți lasă impresia că pokerul se poate juca tactic, la fel ca șahul, deci este făcut pentru oameni inteligenți și puternici. Cine ar refuza, în fața unei astfel de reclame, să își testeze inteligența și puterea?

Pokerul însă consumă timp, iar masa rotundă în jurul căreia jucătorii se reunesc să își testeze norocul ore în șir, sudând țigările, pare apanajul nostalgicilor.

În fața unui aparat de păcănele, totul pare mai simplu – sentimentul detașării de lume este atât de puternic, încât mulți jucători compară senzația cu o transă.

Într-o carte de referință pentru acest domeniu, Addiction By Design, o femeie intervievată de antropologul Natasha Dow Schull spune că, atunci când joacă, se simte „ca și cum ar fi în ochiul furtunii”:

„Vezi limpede aparatul din fața ta, dar întreaga lume se învârte în jurul tău și nu poți să auzi nimic. Nu ești, de fapt, acolo – ești tu cu aparatul și doar asta contează”. 

Foto: Lucian Muntean

Povestea acestor jocuri bazate pe satisfacție instantanee afectează oameni de pretutindeni.

În Japonia, echivalentul aparatelor noastre este pachinko, o combinație între păcănele și pinball. Fenomenul a ajuns în atenția cercetătorilor după ce presa a relatat mai multe cazuri în care, pe timp de vară, părinți japonezi ocupați să joace pachinko și-au uitat bebelușii în mașinile supraîncălzite, iar unii dintre aceștia au murit.

Studiile arată că, într-adevăr, atunci când joacă pachinko, stresul acestor oameni scade până acolo încât se produc schimbări pozitive la nivelul sistemului imunitar. Așadar, vorbim despre un impact puternic și măsurabil asupra organismului.

Să fie acesta unul dintre motivele adicției?

Mihai (nu e numele său real) are 25 de ani și două joburi. În mare parte, ambele salarii i se duc în săli de jocuri.

Mărturiseşte că uneori trec doar câteva minute între momentul în care i se virează salariul pe card și cel în care intră pe uşa unui cazinou:

„Mi s-a întâmplat să îmi intre banii la ora 1, iar la 1.20 să nu mai am absolut niciun ban. De super-multe ori”.

Chiar sub protecţia anonimatului, se lasă greu convins să povestească despre dependenţa sa. Familia nu are nici cea mai vagă idee, iar el se ascunde bine.

La fel ca japonezii care joacă pachinko, Mihai uită de lumea înconjurătoare odată ajuns în fața aparatului.

Un fragment din dialogul nostru arată așa:

– Cât timp ai jucat cel mai mult? 

– Aproape o zi și o noapte.

– Adică 24 de ore? 

– Aproape 24 de ore. Undeva la 18 ore. Și în timpul ăla nu am simțit…

– Nu-ți era foame, nu-ți era sete…

– Nu îmi trebuia nimic. Pur și simplu mă jucam.

– Şi când te vedeau oamenii ăia stând acolo în sală – că nu e sala goală niciodată, sunt angajați – nu ziceau: Nu ți-e rău? Nu ți-e foame?

– Nu. Îmi aduceau un suc, o bere… Ești servit ca acasă.

– Și mâncare? În 18 ore ți se face foame…

– Dar nu ți se face, asta e ideea. Nu ți se face! (râde) Te hrănești cu roșie-neagră.

Alea iacta est!

„Jocurile și oamenii” este una dintre cele mai populare cărți în domeniul sociologiei jocurilor. Autorul, filosoful francez Roger Caillois, propune următoarea clasificare:

– alea – categorie care se referă la jocurile de noroc,

– agon – jocuri bazate pe competiție, de la șah la fotbal,

– mimesis – joc de roluri, imitație etc,

– ilinx – jocuri care au un efect aproape halucinogen, dintre cele pe care le găsim de pildă în parcurile de distracții – montagne russe, trenulețul groazei ș.a.m.d.

În cele mai multe cazuri, jocurile reprezintă combinații ale acestor elemente: de pildă, dansul este mimesis, dar într-o competiție este și agon. 

Despre cele bazate strict pe noroc, Caillois scrie:

„«Alea» este negarea voinței, predarea în fața destinului. (…) Jocurile de noroc sunt în mod straniu umane. Animalele – cu mult mai sclave instinctelor lor – nu pot concepe o putere abstractă în fața căreia să se supună înaintea jocului.

Să aștepți decizia destinului, pasiv și deliberat, este o atitudine care cere viziune, o fire speculativă, dar și un reflex obiectiv de calcul.

Însă nimic în viață nu este clar, norocul și meritul se confundă de la început. Joaca, fie «agon» sau «alea», este un substitut perfect pentru situațiile confuze din viață”.

Alți autori văd jocurile de noroc ca pe o evadare nu doar din cauza efectului aparatelor, ci și din pricina scenariului care dictează comportamentul în astfel de săli.

În viața reală, ca să obții ceva, ești obligat să muncești. Într-o Românie săracă, în care munca se devalorizează la propriu, nu cumva apelul la șansă este firesc?

Trocul din relațiile comerciale se suspendă, iar asta încă de la intrarea în cazinou, când ești întrebat cei bei și știi că nu trebuie să plătești. Pur și simplu e altă lume.

Iar pentru cei care nu se pot desprinde de această lume, în alte țări, inclusiv în Statele Unite ale Americii, există așa-zisele liste de autoexcludere.

Principiul lor? Orice client le poate cere patronilor unui cazinou să îi interzică accesul.

La noi însă, ești primit oricum, oricând, oricât, spune Mihai.

„Am încercat chestia asta, dar nu… De exemplu, lângă mine e o sală de jocuri. Le-am spus de 3-4 ori: «Bă, uite: eu nu am puterea de a mă lăsa complet, să nu mai trec pe-aici. Pur și simplu vreau ca voi să-mi puneți un fel de interdicție».”

A fost refuzat.

„Când le-am cerut asta, oamenii mi-au zis: «Ne pare rău, noi nu facem așa ceva».

Zic: «OK, atunci îmi rămâne doar să ies afară, să iau o piatră, să sparg un aparat; o să-l plătesc și, a doua oară când vin aici, n-o să mă mai primiți, pentru că ăla e băiatul care sparge aparate».

Și în momentul ăla mi-au zis: «Chiar dacă faci asta, nu o să avem nimic împotrivă să vii. Ușa rămâne mereu deschisă pentru cine vrea să vină».”

Psihologul Dan Calotă, de la Clinica Aliat, are peste 10 ani de experiență în tratamentul adicțiilor.

Dacă, în cazul drogurilor sau al alcoolului, numărul dependenţilor care trec pragul clinicii este spectaculos, jucătorii care vin să se trateze sunt foarte puțini.

„Am avut 20-30 de pacienți în ultimul an și jumătate, cam așa, dar a început să crească numărul celor care apelează la servicii de specialitate când vine vorba de gambling„, ne spune Calotă.

Din păcate, mulți ajung la el când sunt deja sufocați de datorii.

„De obicei, pierderea, datoria, e momentul declanșator în care rudele sau inclusiv persoana respectivă realizează că are o problemă.”

Îl întreb dacă i-au trecut pragul oameni aflați în pragul sinuciderii. Răspunde fără să ezite: „Da”.

„Nu pot să răspund la întrebarea asta: de ce îmi place?”

„În Piața Crângași (n.r. – din București), sunt două brutării. Una e chiar în piață, una la ieșire.  În schimb, dacă ar trebui să spun câte păcănele sunt…

Începând de la stația de metrou, sunt două săli pe partea dreaptă, în față – încă una, pe partea cealaltă sunt patru. Sunt șapte, pur și simplu, când ieși de la metrou până la a doua stație de autobuz cum urci pe pod. Mai multe decât farmaciile.”

Mihai scanează repede zona, în minte. Seara, când se întoarce spre casă, reușește să evite un loc sau altul, dar tot nimerește într-a treia ori în a șaptea sală.

Alteori, spune el, „mi s-a întâmplat să le iau pe toate la rând”.

Îl întreb câte ore joacă într-o săptămână. Răspunde că, dacă ar avea 40 de ore libere și 40 de milioane de lei vechi, le-ar dedica jocului.

„Nu pot să răspund la întrebarea asta: de ce îmi place? Eu sunt conștient că pierd și că nu o să am nimic de câștigat de acolo și că, dacă o să câștig, banii ăia se duc înapoi. Totuși…”

La rândul lui, Radu povestește că, acum câțiva ani, a sunat într-o seară la un număr de telefon afișat pe aparatul de păcănele, număr dedicat celor ce vor să fie ajutaţi ca să scape de adicție. Nu i-a răspuns nimeni.

Nu a mai încercat niciodată să caute ajutor, dar, spune el, problema sa din timpul adolescenței a început să se stingă. Cel mai recent, a intrat într-o sală în urmă cu trei săptămâni.

„Nu cred că știam cum să mă distrez când eram puști”, explică el.

Am sunat la numărul 0800 800 099 din cadrul programului Joc Responsabil, care oferă oricărui gambler două ședințe de terapie gratuite. Orarul în care psihologii răspund începe dimineața, la 9, și se încheie la ora 18.

Dacă spui că ești ruda unui dependent, omul de la capătul firului îţi adresează întrebări legate de timpul pe care îl petrece la jocuri, datoriile acumulate, sumele pe care le joacă. La final, vei fi sfătuit să-ţi convingi ruda să vină cu tine la primele două ședințe de terapie gratuită.

Mihai mărturisește că i-a trecut prin cap să meargă la psiholog. O spune mai în glumă, mai în serios.

„Da, m-am gândit de multe ori, doar că, nu știu, în capul meu e chestia aia că nu am nevoie. De fapt, am nevoie, dar întotdeauna am vorbit cu prietenii, știi?

Dacă am avut ceva de spus, am zis: «Băi, uite ce am făcut, ai vreun sfat?». Oamenii mi-au spus, eu am fost atent, mi-a intrat pe o ureche, mi-a ieșit pe alta.

Dacă aș ajunge la psiholog – asta e în capul meu –, probabil ar fi la fel. Eu nu pot să-i promit lui sau să îmi ceară să fac ceva ce… Până nu îmi promit mie și până nu sunt eu hotărât că nu mai fac…”

Psihologul Dan Calotă spune însă că recuperarea nu se bazează pe promisiuni, ci pe susținerea în fața sevrajului, a dorinței care îi chinuie pe jucătorii dependenți.

„În momentul în care reușești să fii relaxat în disconfort, ăsta e un indicator al faptului că ceea ce faci, faci bine. Înțelegerea procesului facilitează acest aspect.”

Un alt factor important, spune Calotă, este modul în care vezi banii – în timp, jucătorii încep să piardă simțul realității și, odată cu asta, ajung să devalorizeze banii.

Paradoxal, cei ce petrec ore în șir într-o competiție mută în care se aud doar sunetele unor mașinării nu prețuiesc banii.

Odată intrat în cercul vicios al dependenței − în care, în cel mai bun caz, trăiești pe împrumut, iar în cel mai rău caz, poți ajunge să te sinucizi din cauza datoriilor − nu banul pe care ai putea să îl câștigi te ține acolo, ci jocul.

Când amesteci banul cu elementele unei activităţi simple, în care tu nu trebuie decât să apeși aproape compulsiv pe un buton, jocul nu ar mai trebui, poate, să poarte acest nume.

Dan Calotă vorbește despre joc ca despre o investiție în care tu, ca investitor, ai parte de culori, lumini și sunete, o apăsare, două, nouă pe un buton.

Mihai spune că suma cea mai consistentă pe care a câștigat-o a fost undeva pe la 7.500 de lei. Poate părea mult, dar numai în ultimele luni, din vară până acum, a pierdut cam 20.000 de lei.

„De când mă joc la păcănele, făcând un calcul foarte simplu, puteam să-mi iau… nu știu… nu zic un apartament, dar o garsonieră aș fi putut să îmi iau.”

– Te vezi peste 10 ani făcând tot asta? Cum te vezi?

Mihai: Mă gândesc serios, nu pot să fac asta toată viața.

– Ai văzut ce scriu oamenii pe forumuri?

– Da, citesc, și crede-mă că și eu sunt la fel de interesat de toate chestiile astea și citesc atâtea povești… Eu, oarecum, nu joc sume foarte mari, dar sunt oameni care și-au pierdut casele, familia. Sunt conștient că aș putea să fiu unul dintre ei.

– Presupun că încă nu ai o casă pe numele tău.

– Da, nu am o casă pe numele meu, ăsta e un noroc (râde). Și nici nu știu dacă aș ajunge așa departe. Adică nu îmi doresc să ajung așa departe, dar promisiuni reale… să le spui cu toată tăria… nu vor fi niciodată.

De multe ori, după ce pierzi, zici: „Gata, de mâine încolo, nu mai bag absolut niciodată!”. Nu mai bagi două-trei zile. Într-o seară, te duci acasă. În loc să intri în scară, ai aparatele lângă tine, zici: „Hai, mă, să mai joc o dată”.

*

Din cele mai vechi timpuri, oamenii au jucat. În triburile nord-americane, indienii își pariau și tomahawk-ul în jocuri similare.

În 1978, Robert Kaplan spunea că 78% din americanii care câștigaseră la loterie atribuiau succesul unei forțe divine.

Unii cercetători văd fenomenul gambling-ului ca pe un exercițiu de stăpânire a supranaturalului.

Până în anii ’50, dar și mai târziu, în sudul Italiei se credea că sufletele celor răposați dictează, din purgatoriu, numerele câștigătoare la loterie.

Apelul la șansă și predispoziția noastră spre astfel de jocuri fac parte, după unele cercetări în domeniu, din modul în care ne raportăm la propria viață, la destin, la spiritualitate.

Roger Caillois merge mai departe și spune că un popor își poate întrezări viitorul în jocurile preferate în societate. Jocurile de noroc, mai scrie el, nu reprezintă însă decât „o insultă suverană la adresa meritocrației”.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€