Robin, solistul trupei Robin and the Backstabbers, vorbește în pragul lansării celui de-al treilea album despre fricile unui artist. Foto: Năluca

Robin Proca: Pericolul mare când îmbătrânești e că simți mai des „să faci ceva să placă la toți”

Robin and the Backstabbers – cunoscuți pe scurt drept RATB – își lansează sâmbătă cel de-al treilea album și ultimul din triologia numită Bacovia Overdrive. Au pornit în 2012 din Stalingrad, căci așa se cheamă primul volum și, trei ani mai târziu, au făcut o oprire în Arhanghel’sk. Avea să fie ceva mult mai mare, iar asta au descoperit încă de la început.

Pur și simplu am simțit că este începutul unei mari munci care ne va duce foarte, foarte departe, nu ca succes, ci spiritual„, ne-a explicat Robin Proca, solistul și liderul trupei. RATB a ajuns, deci, în 2019, în Vladivostok, la capătul continentului.

Am vorbit cu Robin și cu Florentin (chitară) despre drumul parcurs de ei din 2010, de când au avut primul concert, până în prezent – despre cum i-au transformat anii, despre foste și actuale frici, despre cum se manifestă acum emoțiile, despre relația pe care ajungi să o dezvolți cu publicul, dar și despre misiunile sociale și civice în care alegi să te implici ca artist. 

Bacovia Overdrive 3: Vladivostok se va auzi prima oară în concert pe 30 noiembrie, la Arenele Romane din București, iar 2% din valoarea obținută prin vânzarea biletelor se va duce spre acțiunile de protejare a pădurilor ale Greenpeace România și WWF România. „Mi se pare mult spus că am tras noi un semnal de alarmă, noi doar punem umărul la semnalul care suflă”, spune Robin.

Șansele ca tu să fii inspirat din prima și să folosești 95% sau 100% din ceea ce scrii și să fie și foarte bun sunt către minime” – Robin Proca. Foto: Năluca

Ce îi spui unui om care nu a auzit până acum de Robin and the Backstabbers și de albumele lor? La ce ar trebui să se aștepte atunci când decide să dea play?

Robin: Noi suntem o formație de muzică pop, într-o vreme spuneam că suntem pop melodramatic, dar mi-am dat seama că e melodramatic să spui asta [râde]. Deci muzică pop care nu e pe placul rockerilor, am observat treaba asta. Cântăm cântece scurte pe subiecte variate. [râde]

Dacă întrebi un fan o să-ți zică „RATB e mai mult poezie în versuri„. Sunteți considerați cumva elitiști în muzică, nișați. Cum vi se pare că prinde chestia asta la un public nou?

Robin: Mie mi se pare că suntem un fel de Vama. Avem mai puține cântece care se pot asculta la un radio comercial așa cum au Vama și avem mult mai multe cântece bătăioase decât Vama, dar poate fi găsit un loc comun, mie așa mi se pare. Și mi se pare că avem vreo două-trei cântece care nu se găsesc la radiourile comerciale dintr-un soi de greșeală. Două cântece chiar au potențial de crossover. 

Care?

Robin:Vânătoarea regală” e un cântec care place literalmente oricui ne aude prima dată și nu vrea în mod special un anumit genre. Dacă ești jazzer și vrei doar jazz, nu o să îți placă. Dacă ești metalist și vrei doar metal, nu o să îți placă. Dar dacă ești un om obișnuit care merge acasă seara în mașină și auzi cântecul o să îți placă. Ăsta e ăla care nouă nu ne place atât de mult, adică ne place, dar nu considerăm că ne reprezintă cu adevărat. 

Iar al doilea e „Sat după sat”. Când pornește, oamenii au tendința să zică „aoleu, alții pe care…„ și apoi începe mai bine și zic „oh,oh, stai puțin, stai puțin”. De-aia zic că nu mi se pare că suntem atât de nișați.

Formațiile care cântă cu adevărat rock, de exemplu, se uită la noi ca la niște sellouts. Iar eu tot ce zic este că avem câteva cântece care aveau potențial comercial.

Și cu riscul să intrăm puțin în cum funcționează industria, de ce nu ajung melodiile astea cu super potențial în playlisturile radiourilor comerciale? 

Robin: E o chestie de noroc, de șansă. Cum devin lucrurile virale? E fix o chestie de circumstanță. 

Deci nu sunt alți factori. 

Robin: Nu îmi dau seama. Adică încerc să îmi dau seama câte cântece devastante a pierdut omenirea de-a lungul istoriei muzicii pop, putea la fel de bine să nu mai intre Bohemian Rhapsody la radio. Bine, Queen era deja o formație destul de mare când a intrat. Dar dacă un om în momentul potrivit aude cântecul și spune „știi ce, hai să bag asta”, și îl aude un număr suficient de oameni… Îmi place să cred că avem cel puțin un cântec așa. Adică „Vânătoarea regală” e inocent, are ceva facil în el, asta a fost și intenția. Dar „Sat după sat” nu mai e, nu prea ai ce să îi reproșezi. 

Sâmbătă lansați următorul album, albumul vostru cu numărul trei, Bacovia Overdrive vol. 3 – Vladivostok, pe numele lui. Despre ce poți să spui că este Vladivostok? 

Robin: Despre scris și despre citit. Ca teme recurente. E o chestie pe care o observi la un moment dat, poate pe la a șaptea reascultare dacă ai chef de ea, dacă reușești să treci de primele trei cântece. [râde] La a șaptea ascultare poți să zici, „băi, parcă toate cântecele au ceva de-a face cu scrisul, cu cititul”. 

Cum e el diferit de celelalte două? Pentru că trebuie precizat că face parte dintr-o trilogie. Bacovia Overdrive 1 – Stalingrad, lansat în 2012 și Bacovia Overdrive 2 – Arhanghel’sk, în 2015. Ce aduce în plus? 

Robin: Cineva a spus că Vladivostok e Arhanghel’sk înscris la doctorat. [râde] cred că e cumva mai primitor, mai politicos decât celelalte două. Lasă mai mult spațiu ascultătorului. 

Există totuși o legătură între aceste trei volume? Ce le leagă? 

Robin: E o întrebare foarte dificilă.  E foarte greu să îl pui pe un artist să îți spună cum se leagă astea pentru el. 

Întrebarea vine în sensul în care vreau să înțeleg care e procesul prin care un artist stabilește cu mult timp înainte că ceea ce tocmai a realizat va fi parte dintr-o trilogie. Asta la muzică, pentru că la literatură să zicem că e mai ușor să îți vezi firul narativ până la capăt. 

Când știi că urmează să mergi pentru prima dată în Vancouver, nu știi ce o să se întâmple, cum o să fie vremea, cum o să fie oamenii, dacă o să fii jefuit sau adulat de mulțimi care te cunosc în mod misterios. Tu știi de Vancouver, poți să plănuiești, dar… înțelegi? 

Ne putem imagina și plănui drumul, dar nu vom avea experiența apriorică a drumului. Și folosesc cuvântul drum pentru că la albumele noastre e vorba de trei orașe, iar între primul și al treilea distanța este un continent întreg. 

Și dacă, de exemplu, după volumul doi simți că nu se mai leagă a treia parte, ce faci? Cum faci? Te chinui să o legi sau cum? Asta încerc să înțeleg.

Florentin: Cred e mai greu să te îndepărtezi de ce faci, decât să faci ceva asemănător sau într-o manieră similară. Mai degrabă mi se pare că încerci să găsești lucruri noi pe care să le spui și moduri mai interesante în care să le spui, în loc să faci un scop din a face o legătură între tot ce ai făcut până atunci. 

Robin: Întrebarea e dificilă pentru că noi facem lucrurile, nu legătura dintre ele. Dar există un spirit, îl simți, e ceva care îți spune că asta e ceva mai mare de un singur album. Nu o să putem să punem unul lângă altul un număr de 13-15 cântece și să zicem „gata, ăsta e un album, s-a terminat”. Am simțit că este pur și simplu începutul unei mari munci care ne va duce foarte departe – nu ca succes, ci ca drum spiritual, dacă vrei. Cât de departe poți să fii? Puteam să îi spunem Patagonia, Țara de foc, dar suna puțin la mișto. De-aia a și fost ales Vladivostok, e la capătul unui continent și de acolo începe oceanul… Adică sunt și alte motive, dar ăsta e clar unul dintre ele.

Ce aduce nou sonor acest nou album? Ați încercat ceva diferit de celelalte? Mie personal mi se pare că sună foarte diferit pe alocuri. 

Robin: Dacă primul album e sunetul unei păsări care se dă cu capul de pereți și de geamuri într-o cameră, al doilea album e senzația păsării ăleia prinse și ținute în mână și tu o strângi și ești sever cu ea și nu-i dai drumul, iar albumul ăsta nou mi se pare că e ca și când pasărea îți stă pe umăr, între timp a și învățat să vorbească și ai și o conversație cu ea. 

Cât timp ați lucrat la albumul ăsta, atât muzical cât și liric? 

Robin: Prima tabără de început, de înțeles o direcție generală, de stat împreună și lucrat, a fost în octombrie 2015. Noi am lansat Arhanghel’ks pe 8 mai 2015 și pe la sfârșitul lui octombrie am mers pe malul Lacului Roșu. Era foarte frig și foarte frumos. 

Spuneai la un moment dat că ai scris versurile mai multor melodii într-o cabană la marginea unei păduri. Cum arată procesul de creație? 

Robin: Când vine vorba de activitate de grup e vorba de Lacul Roșu, dar mai există niște activități în niște cabane la marginea altori păduri care au jucat un rol foarte important în acest album. 

Totul vine de la o idee bună și e un blestem pentru că niciodată nu te ridici la nivelul ideilor tale bune. Și trebuie să recunoști că cea mai mare parte a ceea ce scrii este slab, foarte slab, e jenant. Și trebuie să recunoști și să accepți lucrul ăsta și să muncești în continuare și chiar și când scrii ceva și ți se pare bun, trebuie să fii conștient că nu e chiar așa, trebuie să tai în continuare și să rescrii. Ai scris și ești ușurat – ah, ce bine că am terminat – dar trebuie să fii conștient că aia e doar mintea ta care se bucură că a terminat și îți spune „e bine, e bine”. Dar de obicei nu este, de obicei e cât de cât în regulă. Sau slab. 

De-asta în general lucrurile nu sunt foarte bune pentru că se folosește ceea ce se face. Șansele ca tu să fii inspirat din prima și să folosești 95% sau 100% din ceea ce scrii și să fie și foarte bun sunt către minime. Doar dacă nu cumva ești Bob Dylan. 

Ce face munca la un album diferită de munca la altul? Simțiți că uneori munciți mai mult sau diferit? 

Florentin: La ăsta am fost mai mult la munte. [râde] La Arhanghel’ks am fost mai mult la mare. 

Deci contează mult și locul?

Florentin: Cu siguranță. Și locul în care ești tu, așa, în univers. 

Robin: Da, și starea de spirit a grupului. 

În 2015 spuneai, Robin, într-un interviu, că uneori nu îți place neapărat ce faci, dar că presiunea publicului te îndeamnă să scoți un album, simți că e nevoie. Vă place ce a ieșit acum?

Cred că așa am zis în general și nu despre noi. Noi avem doar trei albume scoase de-a lungul unei perioade mari de timp, deci nu ar fi avut oricum sens să mă refer la noi, că nu a fost cazul. Tot ce pot spune acum e că de exemplu nu am niciun chef de celelalte două albume. Dacă îmi zici de ele sunt „lasă-mă în pace cu alea, nu îmi plac acum”. Dar asta doar pentru că îmi place atât de mult cel nou încât…da, cu siguranță nu avea de-a face cu noi chestia aia, e o chestie pe care poți să o zici la al șaptelea album, nu știu.

Deci acum sunteți foarte mulțumiți de ce-a ieșit. 

Da, suntem pfff. Dar nu eram de la început, țin să menționez treaba asta. Am avut eu o perioadă de după început în care ziceam „aoleeu, ce slab este!”. Sau acum trei săptămâni, pe data de 5 noiembrie seara, așteptându-mi avionul, am avut un moment în care mi-am dat seama că este cel mai slab album pe care putea să-l facă orice formație românească. Am zis că nu se poate ceva mai jenant, mai prost. Mi s-a părut o catastrofă, un eșec total, o gargară penală [râde], un rateu epocal. 

Acum râdem, ne amuzăm, dar atunci eram sincer. Mi-am dat seama apoi că asta era doar o sfârșeală, o oboseală și m-am calmat. Nu mai cred deloc acum că e așa. 

Cum se schimbă asta? Cum ieșiți din stările astea? 

Dormind. Altfel nu îmi dau seama. 

Ne întoarcem puțin la presiunea publicului care în cazul albumelor spui că nu vi s-a întâmplat. Dar vreau să știu dacă o simțiți vreodată în sensul de „băi, trebuie să scoatem ceva mai repede, a trecut prea mult timp” și cum influențează o astfel de presiune procesul creativ?

Florentin: Am simțit dar…

Robin: Cumva mi se pare că nici nu e o durată așa de mare asta, că noi am scos albumul trecut în 2015. 

Totul vine din nesiguranță. Adică există o iritare acolo, dar asta e normală, o înțelegi, pentru că suntem artiști, cum să nu fim nesiguri? Și suntem artiști de nișă într-o țară mică. Și noi trăim din asta, suntem idealiști, chiar suntem. Deci e imposibil să nu ai nesiguranțe.

Publicul poate să aibă uneori o imagine înspăimântătoare când te uiți la el. 

Ai anticipat din întrebări. Cum e înainte de concerte, că veni vorba de public? Cum se mai simt emoțiile acum și cum se manifestă? 

Robin: Când vine vorba de cântările noastre nu am emoții niciodată, înainte, adică. Dar atunci înainte îmi vine să vomit. Și numai atunci. În rest, nu știu pe nimeni de la noi din formație care să meargă de nebun printr-o cameră să se țină de cap că „vai vai”. Și la început era așa. Urcam pe scenă turbați, abia așteptam să ne dai drumul din lanț, să sărim la oameni. 

Și acum e așa, numai că se manifestă altfel, nu mai suntem fiarele care eram în aprilie 2010 când am avut primul concert. Turbare, ăsta era cuvântul. Turbare. Acum e foarte eliberator când te urci pe scenă. 

Domolirea asta a venit și cu un soi de responsabilitate pentru că au trecut deja nouă ani și te gândești că ai crescut un public și că trebuie să te prezinți altfel? 

Cred că la început era tot responsabilitate, dar mai mult față de mine însumi, trebuia să îmi demonstrez că sunt implicat, că nu fac doar act de prezență. Și făceam asta toți, cu vârf și îndesat, eram un foc de artificii pe scenă.

Acum s-a schimbat, dar nu îmi dau seama cum. Oricum, nu consider că am crescut un public. Tu, ca artist, într-adevăr mergi într-o direcție și publicul vine după tine, dar în tot timpul ăsta, de fapt, publicul e forța moderatoare, el te duce, el te apasă ca o greutate pe care o duci în spate, dar nu cu sens rău sau urât.

Ce frici aveți acum și nu aveați înainte? Sau invers. 

Robin: Odată ce începi să ai succes, mintea ta se dovedește a fi exact ceea ce este – adică orice numai un aliat nu. Încep să înțeleg cum, odată cu vârsta, oamenii se comodifică și se zaharisesc și asta este cu atât mai periculos și mai evident la artiști. Pentru că depinzi de un public. Simți că începi să îmbătrânești, dacă nu cumva ești deja bătrân, și poate simți mai des chestii de genul „hai să fac ceva să placă la toți” sau… asta ne paște pe toți. E ceva ce nu aveam cum să am acum 20 de ani, adică atunci ai impresia că o să rămâi exact așa cum ești. 

Dacă ai noroc, n-o să ai succes. Dacă nu ai succes, poți să spui apoi veșnic că ai fost prea bun pentru o lume prea redusă, prea îngustă la minte. Dacă, în schimb, ți se dă ceea ce ceri, acum că ai primit ceea ce ai cerut – ce poți să ne construiești cu chestia asta? Acolo începe marele pericol. Adică o să începi să faci apusuri frumoase marine pentru vândut la tarabă la Bran sau o să … 

Ne întoarcem puțin la album și la faptul că o parte din cântece au fost scrise la cabane aflate la margini de pădure. Totodată, ați anunțat că 2% din vânzările biletelor de la concertul de sâmbătă vor fi direcționați spre acțiunile Greenpeace România și WWF România pentru salvările de păduri. V-ați propus voluntar să trageți un semnal de alarmă prin această donație față de problema traficului de lemne? 

Robin: Sigur, bineînțeles. Mi se pare mult spus că am tras noi un semnal de alarmă, noi doar punem umărul la semnalul care suflă. Dar da, absolut. 

Întreb pentru că melodiile voastre nu au statement-uri politice în ele, nu aveți intenții de acțiune civică în melodii. V-ați gândit să faceți și asta în vreun fel pe viitor, să vă implicați mai mult pe social? 

Robin: Explicit e foarte greu să facem asta, adică să avem cuvinte în muzică. Altfel, într-un fel asta încercăm să facem acum. Dar știi cine poate să facă statements într-un fel degajat în care m-aș vedea și eu făcând? Andrieș. El aruncă într-un fel cărămizi prin geamuri, dar nu în mod evident. Dar nu mă văd scriind versuri explicite. 

E riscant pentru un artist să facă asta? 

Robin: E foarte riscant, pentru că îți lasă ție impresia ca artist că, cu siguranță, ai dreptate. Din alte motive nu, că publicul înțelege oricum ce vrea și orice e riscant așa. Orice părere va antagoniza într-un fel sau altul, dar e riscant față de tine să te consideri portavocea unei forțe mai mari. 

Am punctat asta pentru că m-am uitat de exemplu și la videoclipul pe care l-ați făcut pentru piesa „Mecanică fină”, iar vizual m-a trimis tot cu gândul la problemele de mediu și de schimbări climatice cu care ne confruntăm. 

Ce e important la videoclipul ăsta e că merge foarte frumos mână în mână cu cântecul și că te face să visezi și să îți imaginezi lucruri. De aici, mingea e la tine. E vorba despre ce vrei să fie, la nivelul de intensitate pe care îl alegi tu. Noi îți dăm doar o unealtă, tu faci ce vrei cu ea. Mi se pare că asta trebuie să facă un artist – să nu spună clar. 

Și mie asta mi se pare că face și albumul ăsta: îți lasă posibilitatea să îți creezi tu lumi ale tale, să îți imaginezi lucruri, nu îți spune nimic. Prin asta mi se pare că diferă de celelalte albume care aveau sentințe. 

Pe final, la ce concert ați fi vrut să mergeți și regretați că n-ați ajuns? Și ce v-ați dori să vedeți neapărat acum? 

Florentin: Aș fi vrut la Pink Floyd. E la regrete. De mers la astea contemporane, am mers deja la tot ce am vrut. 

Robin: Eu mi-am luat bilete și pot să recomand cu cea mai mare plăcere – Bon Iver – și la ceva mult mai obscur și nișat Sunn O))).  Și mi-ar fi plăcut foarte mult să văd Beatles, Death Grips și David Bowie.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României.
Vrei să ne ajuți?
Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
5€
10€
25€
50€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter perntru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...