Rezervaţia memoriei pierdute

Era un renumit profesor de matematică la un liceu de prestigiu din Iași. Avea o soție cu instrucție la fel de bună şi cu ceva sânge albastru din vâna boierilor moldoveni, și doi băieți cu strălucire a minții, tot matematicieni, ambii lectori universitari.

Niciunul dintre ei nu a înțeles ce se întâmpla cu profesorul.

În ziua când a apărut în bucătărie cu amândouă șosetele pe un picior, uitându-se mirat la piciorul rămas gol și părând a nu ști cum să rezolve situația, soția l-a mângâiat pe cap și a râs de mica lui încurcătură.

I se părea firească la un bărbat de 65 de ani care era prins până peste cap în fel de fel de proiecte laborioase la școală și care, ajuns acasă, nu-și mai ridica nasul din hârtiile lui pline de calcule interminabile. S-a gândit că puțină odihnă, în concediul ce se apropia, va rezolva totul. În fond, soţul ei era un bărbat puternic, un munte de om, nu cădea în brânci de la ceva mai multă muncă.

În altă zi, vrând să meargă la plimbare după cursurile de la şcoală și alte câteva ore de meditații, în loc să iasă pe ușa casei, a intrat în șifonier. Și această întâmplare, deloc obișnuită, a fost discutată cu amuzament în familie. S-au făcut glume pe seama profesorului distrat. Să intre în șifonier, auzi!

Tot cam în acea perioadă, profesorul a început să vorbească urât și să devină violent. Nimeni nu-i mai putea intra în voie. Ai lui nu înțelegeau ce se întâmplă cu el. Ziceau: „Ce-o fi cu papá? S-a făcut al dracului!”

Sau poate înțelegeau, dar refuzau să accepte. L-au tolerat așa, cu toanele şi cu ciudățeniile care se tot înmulțeau, încercând să se acomodeze la schimbările lui.

Și iată că într-o zi, după mai multe întâmplări bizare, printre care și cheltuirea unei sume însemnate pe lucruri absolut inutile, profesorul l-a chemat pe unul dintre fiii săi în dormitorul conjugal şi, după ce a încuiat ușa, a încercat, sub privirea stupefiată a tânărului, să-și violeze soția.

Femeia și băieții au fost șocați – dar asta e prea puțin spus. Abia atunci s-a prăbușit zidul rezistenței lor în fața adevărului crud.

Au înțeles că papá nu se făcuse al dracului, cum ziceau ei, că nu era vorba despre toanele unui profesor sever și orgolios, aflat în prag de pensionare şi surmenat de prea multe sarcini școlare, ci că ar fi vorba de o boală. Ceva de la cap.

L-au dus la nebuni, cum se spune. La Socola. Acolo au trebuit să lase iluziile la poartă și să accepte că domnul profesor, soț și tată iubit, a pășit într-o lume din care, ca din moarte, nimeni nu s-a mai întors, niciodată, şi nimeni nu a povestit cum e dincolo.

Avea Alzheimer.

Dacă îi întrebi pe oameni pe stradă, despre boala asta se știe îndeobște că e ceva obișnuit la bătrâni, că înseamnă să uiți de una, de alta, să te mai bâlbâi, să mai încurci niște persoane sau locuri, nimic mai mult, adică o boală ușoară, chiar comică uneori, când auzi de câte unul că a intrat la vecini ca la el acasă şi că a tras un pui de somn în patul lor, ori de altul care insista să cumpere pâine de la librărie, cu pietricele în loc de bani.

Nici oameni instruiți, ca soția și fiii profesorului ieșean, nu au știut să identifice boala de la primele semne și n-au înțeles cât de gravă e.

Ne cutremurăm când auzim de cancer, boala care îți arată dintr-o dată spectrul morții, dar rămânem indiferenți, cel mult zâmbim cu o palidă compasiune, când auzim de Alzheimer.

Adevărul e că multe cancere se vindecă, mai ales dacă se intervine din timp, în vreme ce, când vine vorba despre Alzheimer, medicina nu a raportat niciun caz de vindecare, nici măcar unul, în peste o sută de ani, de când e cunoscută boala.

Toți cei cu Alzheimer mor mai devreme sau mai târziu. Și mor urât. Se stinge în ei orice pâlpâire de conștiință.

E un fel de moarte în care umanitatea e strânsă la teasc, stoarsă de ultimele ei resurse. Se spune chiar, cu mult cinism, dar respectând adevărul științific, că, în faza finală, bolnavul de Alzheimer nici nu mai e om, ci o instalație.

Profesorul ieșean a ajuns la Socola, în pavilionul ascuns în pădurea Bârnovei, la vreo 15 kilometri de Iași. O clădire cândva arătoasă, în stilul industrial al anilor ’30-’40, când a și fost construită, acum e ciuntită pe la colțuri, cu acoperișul deșelat și cu pereți mâncați de igrasii istorice.

Ar fi putut să fie un frumos stabiliment turistic într-o pădure cu aer curat, departe de lume, dar a fost spital de TBC până în 2005, când l-a preluat Institutul de Psihiatrie Socola Iași și l-a transformat în secție exterioară.

Pavilionul, așa cum arată acum, aparent pustiu, cu pecețile delăsării în beton şi cu ferestrele căscate spre pădurea nesfârșită, te duce cu mintea la hotelul din romanul „The Shining”, al lui Stephen King, ecranizat genial de Stanley Kubrick.

Te și aștepți să-l vezi pe nebunul interpretat de Jack Nicholson ieşind cu un topor în mână, începând să alerge și să urle prin peisajul înghețat.

În jur e numai pădure şi cuțite reci de lumină taie poiana în felii albe; e frig, zăpada groasă scârțâie sub tălpi, iar zgomotul amplifică emoția – teama, aș zice, și o irezistibilă curiozitate – cu care pășesc în misteriosul teritoriu al creierelor muribunde.

Primul etaj e populat de bolnavi cronici, nebuni fără leac. Unii se plimbă fără țintă pe coridorul lung, unii stau rezemați de perete, privind în gol, alții discută, alții țopăie, încercând să se facă remarcați la apariția unui străin.

Îmi apare din nou Jack Nicholson din albeața zidurilor, ca din pagini de carte, de data asta cel din „Zbor deasupra unui cuib de cuci”. Și deodată îmi dau seama că tot ceea ce știu despre bolile minții nu are niciun fundament științific, vine din lecturi beletristice și mai ales din filme, cu precădere horror.

Sunt un depozit pretențios de prejudecăți adunate din mediul meu social, un sac de impresii false, de păreri proaste, de informații superficiale.

Așa sunt mulți dintre semenii mei. Exact așa vor fi fost și cei din familia profesorului ieșean, care nu s-au trezit din ignoranță decât la scena brutală a tentativei de viol conjugal.

La celelalte două etaje ale pavilionului sunt cei cu Alzheimer.

98 de oameni din care memoria se scurge încet-încet, iar conștiința se topește.

98 de ființe, în cele din urmă, din care viața se stinge puțin câte puțin fără ca ei să mai știe cine sunt și ce li se întâmplă.

Aici a fost adus renumitul profesor de matematică. La etajul întâi, într-unul dintre saloanele cu paturi vechi, cu mozaic lustruit decenii la rând de scuipatul noduros al tebeciștilor.

Dar nu mai era el. Dimpotrivă, era tot ce nu fusese înainte. Exact opusul lui.

− Dascălul pedant devenise un fel de clovn care cerea atenție cu giumbușlucuri ieftine, își amintește asistenta-șefă Loredana Ursache. Dădea buzna în camera de gardă și cerea să i se dea o tablă ca să demonstreze o teoremă. Nu demonstra nimic. Desena pe unde apuca tot felul de bazaconii, niște mâzgăleli fără cap și fără coadă.

Enunțată de el, cunoscuta teoremă a lui Pitagora, știută și de asistente, era un fel de vomă orală, o revărsare de cuvinte fără sens.

Profesorul odinioară atât de răbdător cu elevii săi devenise o brută. Sărea mereu la bătaie. Și era greu de ținut în frâu, având statura unui colos și forța unui tractor.

Eleganța sa, proverbială în târg, se transformase într-o jalnică fluturare a unor haine rupte, căci și le sfâșia în momente de furie, și veșnic murdare: făcea pe el și nici nu știa că face asta.

Bărbatul distins şi curtenitor de altădată vorbea urât şi își arăta peste tot penisul, lăsând în urmă o dâră de fecale și de injurii. Căzuse în cea mai dezgustătoare vulgaritate.

– Dar asta n-a durat mult, își amintește Loredana Ursache. El a avut o formă de Alzheimer foarte agresiv. În mod obișnuit, pacienții trăiesc și 10-20 de ani după ce sunt diagnosticați, dar profesorul s-a stins foarte repede.

La început a fost violent și vulgar; apoi, pe măsură ce creierul i se deteriora, nu s-a mai putut mișca, a zăcut în pat. Cât a stat internat la noi, băieții lui nu l-au vizitat niciodată. Au refuzat pur și simplu.

Nu puteau trece peste episodul violului. Nu puteau accepta că tatăl lor făcuse asta fără discernământ. Dar boala îl făcuse așa, nu era temperamentul lui. În general, oamenii acceptă greu sau deloc că cei dragi lor au o boală psihică.

Soția sa mai venea pe-aici, dar cerea de fiecare dată să fie însoțită de un angajat de-al nostru. Se temea să rămână singură cu el.

Trecem din salon în salon de-a lungul coridorului.

Nu zăresc pe nicăieri, așa cum am văzut prin filme și cum mă aștept să fie și aici, bătrâne cochete care își aranjează zulufii la oglindă, într-un nesfârșit exercițiu de cochetărie, nici domni care-și notează ceva în carnețel, în sprijinul memoriei precare, nici chipuri încremenite în zâmbet la amintirea unui moment frumos.

Căci memoria nu dispare total de la început, ci în ordinea în care a fost construită: mai întâi se şterg amintirile recente, iar de rămas, rămân, uneori până în ultimele clipe, amintiri vechi, din copilărie, un amănunt fulgurant de la începutul vieții, care poate o și închide.

Saloanele sunt populate, dar n-au suflarea vieții în ele.

Din 98 de pacienți, doar 30 mănâncă singuri. Ceilalți trebuie hrăniți ca niște copii. Iau mâncarea în gură și uită să mestece. Mănâncă și au uitat că au mâncat. Nu mai știu nici să înghită, creierul nu mai dă comenzile acelea simple. Se îneacă. Toată mâncarea o primesc pasată, o pastă cu aspect deloc plăcut.

Câțiva se mai pot mișca. Îi vezi târându-se pe lângă pereți, leșinați, șubrezi, nehotărâți. Uită unde au plecat și de ce. Nu mai știu unde să se întoarcă. Mereu trebuie să-i ia cineva de mână și să-i ducă la locurile lor.

Cei mai mulți au pierdut însă și capacitatea de a se mișca. Centrii mișcării sunt lezați în creierul lor tot mai deteriorat. Ajung să stea şi ani de zile în pat. Trebuie schimbați de câteva ori pe zi, întorși de pe o parte pe alta.

Unii mai știu câteva cuvinte simple. Dar orice le spui, ei răspund cu aceleași cuvinte: da, foarte, mulțumesc, bine, oare, eram.

Acest „eram”, rostit mereu de o pacientă, fostă dirigintă de poștă în Vaslui, mă cutremură. Parcă ar spune: nu mai sunt, eram!

Ochi goi se ițesc de sub păturile trase până la nas. Ochi în care te prăbușești ca într-o prăpastie. Te privesc, dar nu te văd. Oamenii nu realizează că ești acolo. Dar nici că ei sunt acolo nu își mai dau seama.

Și totuși, doar pentru că te privesc, fie și în felul acela mecanic, amăgitor, poate să ți se pară că ai în față niște oameni.

Mai încolo, în alte saloane, dispare și amăgirea asta. Nu ai cu cine vorbi.

Memoria s-a mutat în ceilalți, la angajații spitalului, atât cât a putut fi recuperată când bolnavii încă își mai aminteau ceva și vorbeau.

Trupuri descărnate stau ghemuite sub pături, în nemișcare totală, cu câte o mână sau un picior ieșind negre de sub albul cearșafului. Ecrane colorate, pline de linii și cifre complicate, pâlpâie la căpătâiul lor.

– Le monitorizăm funcțiile vitale, aud vocea asistentei-șefe venind parcă de altundeva, de departe.

Sunt cei care se vor stinge. Întâi i-a părăsit memoria. Apoi înțelegerea. Apoi puterea. Creierul bolnav se strânge în craniu ca un burete uscat.

Ei nu mai știu nimic: nici cine sunt, nici unde sunt, nici că e zi sau noapte, nimic, nimic. Viața continuă totuși să pâlpâie cu încăpățânare în trupurile lor bătrâne până când, ca o pisică furișându-se afară, îi va părăsi și ea, lăsând să pătrundă răceala morții. Nu au nicio șansă.

Îmi vine să ies și să fug prin pădure, prin zăpada până la genunchi.

Mă uit la trupurile acestea țepene și nu reușesc, în afară de forma lor umană, să spun de ce acolo ar fi niște oameni. Nu văd, nu aud, nu vorbesc, nu simt nimic, nu știu nimic.

Unii au gradul de conștiență zero, indicele MMSE. Același ca al unei bucăți de lemn. La unii mai apare din când în când o scânteie, însă prea puțin ca să aprindă în mintea lor conștiința de sine, bănuiala, măcar, că există.

Mă încearcă un sentiment de teamă în fața nopții din aceste trupuri și, mărturisesc, un fel de repulsie, ceva ce mă face să mă îndepărtez de aceste ființe care nu știu că există, cu care nu pot comunica în niciun fel, oricât de puțin.

Și mi-e rușine de acest sentiment.

Mă străduiesc din răsputeri să găsesc atribute umane trupurilor din jurul meu. Chem cu înfrigurare în minte argumente etice, filosofice, religioase, ceva care să mă ajute să văd omul din acele rămășițe. Și nu reușesc.

Întorc privirea înfrântă către asistenta Silvia Zaharia. Ea îmi povestește de ceva timp o întâmplare, dar vocea ei a tot trecut pe lângă mine. Acum prind din zbor finalul:

– … veneau mereu s-o vadă. Și i-am întrebat de ce mai vin, doar ea nici măcar nu-i mai cunoaște, nu-și dă seama de nimic. Iar ei mi-au spus așa: „Ea nu mai știe cine suntem noi, dar noi știm că ea e mama noastră”.

Respir cu toată puterea, ușurat. Găsesc în această povestioară răspunsul: dragostea noastră îi face să fie oameni.

Iar cei care nu mai au pe nimeni, la care nimeni nu mai vine cu anii, sunt umanizați de grija cu care sunt tratați până în ultima clipă.

În medie, pentru fiecare pacient cu Alzheimer de la Socola se cheltuie lunar 8.447 de lei. Stau în spital cel mult între 21 și 33 de zile, atât cât permite legea pentru o internare, sunt luați acasă câteva zile, apoi revin. Ani de zile, până se sting.

Unii nu mai au pe nimeni și nu se mai externează niciodată. Ies definitiv din spital, într-o zi, prin morga pitită în curte, între molizii uriași.

– Avem o doamnă aici, zice asistenta Silvia Zaharia, care nu mai are alte rude, doar pe fata ei, studentă. Fata a găsit înțelegere la conducerea noastră să o ia pe mama sa acasă doar când nu are examene, sesiune. O ia, o îngrijește, o aduce înapoi nevătămată. Pe toți ne-a impresionat devotamentul ei.

În România sunt 300.000 de bolnavi cu Alzheimer. Diagnosticați. Numărul e deja colosal, mult peste media europeană. Dar trebuie adăugați și aceia, nu se știe câți, care sunt ținuți în familie și nu ajung niciodată la un medic.

În Europa erau 46 de milioane de bolnavi diagnosticați în 2015 și se preconizează că vor fi 100 de milioane în 2050. România, cu o populație tot mai îmbătrânită, va fi o uriașă rezervație a oamenilor fără memorie. Cărora li se adaugă și cei ce suferă de alte forme de demență.

Sunt cunoscute 25 de demențe, dintre care Alzheimer e cea mai răspândită, cam 50% din total. Un calcul simplu ne duce la vreo 600.000 de români cu demență (Alzheimer, senilă, vasculară, toxică etc.) în acest moment. Cifre oficiale.

Suntem 20 de milioane? Înseamnă că trei români dintr-o sută suferă de o formă de demență. Dar dacă nu suntem 20 de milioane?

Puțini dintre acești bolnavi sunt îngrijiți în spitale de stat sau în cămine private. Cei mai mulți sunt ținuți în familie.

Îl vezi pe tatăl tău că azi uită numele unui actor. E normal, îți spui: are o vârstă. Mâine nu-și amintește unde și-a pus ceasul. Tot nu te panichezi. Nu mai poate învăța nimic nou. Se bâlbâie.

Pe urmă încurcă noțiunile, persoanele, locurile. Se rătăcește. Umbra groasă a uitării vine peste el. E tatăl tău în continuare. Sau mama.

Vrei să-i îngrijești, ai datoria asta. Pentru că îi iubești, în primul rând. Dar curând îți dai seama că nu poți face față. Obosești. Cedezi. Afli până la ce nivel de uzură rezistă iubirea ta, despre care ai fi spus că poate muta munții. Dar acum descoperi că nu poate nici să stăpânească un bolnav.

E nevoie de cel puțin trei oameni pentru a îngriji un bolnav de Alzheimer în familie.

Și toți, până la urmă, vor sfârși epuizați. Fiindcă bolnavul e periculos pentru el și pentru ceilalți, trebuie să fie supravegheat permanent, chiar și noaptea.

Asistenta Claudia Ciobanu spune cât e de greu să îngrijești un pacient cu demență Alzheimer:

– Trebuie ținut de mână, la propriu. Poate să lase gazele deschise. Că nu știe ce face. Pleacă de acasă și nu știe să se mai întoarcă. Cât durează căutarea, toată familia stă în tensiune.

Poate să dea foc la casă. Să bage cuțitul în tine. Pentru el, e doar o mișcare mecanică pe care o face, nu înțelege consecințele.

Pot fi și violenți, pot face rău oricui, inclusiv lor înșile. Își fac nevoile unde apucă: pe masă, în șifonier, în frigider, în pat, în toată casa. Unii au ceasul biologic răsturnat, adică dorm ziua, iar noaptea stau treji. Deci trebuie să-i supravegheze cineva și atunci.

Când nu se mai pot mișca, tot trebuie supravegheați fiindcă pot să se sufoce, să înghită obiecte, să cadă. Trebuie schimbați de pamperși și de câte 10 ori pe zi, spălați, toaletați, întorși de pe o parte pe alta în pat, ca să nu facă escare.

Fiind vorba de persoane în vârstă, toți au și alte boli care trebuie monitorizate și care vin cu specificul lor: diabet, afecțiuni cardiace, osoase, musculare etc. Trebuie monitorizată diureza, ca să nu se deshidrateze. Trebuie monitorizată glicemia, dacă e cazul.

Totul se face, gândiți-vă, cu un pacient care nu cooperează. Dacă pe unul îl doare măseaua, nu poate să-ți spună asta. Dar tu vezi că face un rictus, că s-a schimbat ceva la fața lui. Și atunci începi să cauți cauza. E o muncă epuizantă.

E cea mai grea muncă din sistemul sanitar, iar pentru cei de acasă, care nu au pregătirea și condițiile noastre, e un adevărat blestem.

Casa cu un bolnav de Alzheimer nu mai poate primi musafiri, se închide în jurul bolnavului, devine cu adevărat un balamuc.

La un moment dat, se produce ruptura.

Tu, cel care încerci să-l ții cât mai mult în viață și în condiția de om pe cel pe care-l iubești, te resemnezi. Poţi ajunge chiar să-i dorești, ca pe o izbăvire, moartea.

Asta îți scade stima față de tine însuți. Ajungi chiar tu la psihiatrie, fiindcă psihicul tău nu e pregătit să facă față unei uzuri de o asemenea intensitate.

Spitalul, cu oamenii lui pregătiți, cu instrumentele lui, cu metodele lui, e singurul loc unde poate fi îngrijit un bolnav de Alzheimer fără să înnebunească și alții pe lângă el.

În sistemul nostru sanitar sunt tratați cât de bine se poate, până în ultima clipă, deși, pentru ceilalți, ei pot fi morți de ani de zile.

Doctorița Brândușa Vornicu nu e dintre cei care se plâng de lipsurile sistemului. Dimpotrivă. Spune că la Socola a avut mereu, pentru pacienții săi, cele mai noi medicamente pe plan mondial.

Există și computer-tomograf, o raritate, cu care se pot face investigații de mare finețe.

În loc să stea cu mâinile în sân și să ceară mereu ceva de la minister, doctoriţa Brânduşa Vornicu a scris un proiect care va revoluționa tratamentul bolii Alzheimer în România.

În pădurea Bârnova, chiar lângă sinistrul pavilion plin cu bolnavi mintal, se va construi un așa-zis „Sat Alzheimer”.

− E vorba, pentru început, de 4-5 case. Vor avea câte patru dormitoare, sală de mese, sufragerie, sală de tratament, sală de ergoterapie, de kinetoterapie, bucătărie. Satul va avea și un magazin, străzi, grădină, cafenea, restaurant, frizerie, cam tot ce se poate face pentru a reproduce cât mai fidel mediul din care vin bolnavii.

E foarte important pentru ei să nu intre în niște saloane unde să stea în pat, cu pătura până la gură, ci să se simtă cât mai mult posibil ca acasă. Vreau să-și poată face singuri micul dejun, sub supraveghere, desigur, ajutați de membrii familiei, să spele, să se plimbe, să iasă la cumpărături.

Toate aceste activități cu care ei sunt obișnuiți ajută enorm la prelungirea stării de luciditate. Ei au nevoie de afecțiune, de comunicare, de activități cu care sunt obișnuiți. Asta e tot ce poate face medicina în acest moment cu această boală incurabilă: să întârzie cât de mult posibil instalarea totală a demenței.

Am făcut acest proiect împreună cu spitalul de psihiatrie din Bălți, Republica Moldova. Pe bani europeni. Peste un milion de euro. În luna mai vor începe lucrările și peste doi ani, în 2020, primii pacienți se vor muta în acest sat.

Doctorița îmi explică, desenând pe o hârtie, ce se întâmplă cu un creier afectat de Alzheimer. E ceva atât de complicat pentru un profan, încât, la sfârșit, problema nu mi-e mai clară decât desenul haotic de pe hârtia mâzgălită.

Și totuși pricep că o anume enzimă din creier își schimbă structura, devine insolubilă și se depune ca o placă pe sinapsele neuronilor, iar aceștia nu mai comunică eficient, ajungând în final să se degradeze şi să nu mai comunice deloc.

Și fiindcă neuronii nu se mai regenerează, creierul se va degrada până la pierderea totală a conștienței: toate funcțiile vitale, controlate de creier, vor fi afectate. Aşa survine moartea.

Boala nu poate fi tratată. Cel mult poate fi temporizată. De aceea e important să fie descoperită din timp. Momentul încălțării șosetelor pe același picior e deja tardiv.

Trebuie să mergem la consultație mult mai devreme, de la primele cuvinte uitate. Medicii își pot da seama dacă e de la viitoarea demență sau din alte motive.

– Sunt mai multe metode prin care depistăm prezența bolii. De la instalare până la primele semne evidente pot trece și 5-10 ani, faza de pre-demență. De aceea e important să surprindem afecțiunea cât mai timpuriu.

Sunt analize complexe care se fac pentru asta. Până acum − zice doctorița Brândușa Vornicu zâmbind, semn că urmează să spună ceva surprinzător −, metoda cea mai folosită era a doctorului Randall Bateman, din Canada.

Constă în găsirea unui biomarker în ser. Are o eficiență de 76%. Dar asta înseamnă puncție spinală, adică o metodă invazivă, dureroasă, ca să nu mai spun că și riscantă.

Dacă vrei sa faci un screening populațional, să vezi cam ce risc de Alzheimer există la o populație mai mare, e foarte greu să-i aduci pe toți și să recoltezi lichid din coloana vertebrală.

Ei bine, aici intervine frumusețea medicinii! Pe 31 ianuarie 2018, adică luna trecută, echipa doctorului Akinori Nakamura a publicat în revista „Nature” un articol prin care anunță găsirea unui biomarker în sânge.

Adică poți depista Alzheimerul cu o banală recoltare de sânge, cum se fac cu zecile de mii la noi. În 90% dintre analize, descoperi Alzheimerul. Iată cât de repede evoluează lucrurile în medicină!

Doctorița are pe perete, deasupra capului, un citat din Alberto Manguel, scriitorul care-i citea cu voce tare orbului Borges: „Cititul, aproape în aceeași măsură ca respirația, este o funcție vitală”.

Îmi vorbește cu o uluitoare profunzime despre Eminescu, Zamolxe, Basarabia, latinitatea limbii române, Arghezi, despre tehnicile de construcție narativă ale lui Rebreanu, despre credință și vindecare, despre descoperirile fizicii cuantice.

Ascultând-o, nu mă mai surprinde că ea aplică deja la Iași o metodă științifică descoperită de mai puțin de o lună.

La plecare, doamna doctor îmi spune să nu mă feresc să mănânc slănină, chiar dacă sunt obez. Cu măsură, însă. Creierul are nevoie de lipide, nu de carbohidrați.

„În felul ăsta ne întoarcem la Hipocrate, care spunea că toate bolile își au originea în intestine!”

Trec înfiorat prin saloane pline cu oameni care au fost. Simt răceala privirii lor absente.

Unul rupe o hârtie în bucățele mici. E cel mai complex lucru pe care îl poate face. Pe la 50 de ani a început să uite, iar la 60 de ani nu mai știa nimic. Acum, abia se mai mișcă. Dacă ar fi venit la medic din timp, ar mai fi avut o viață cât de cât normală până pe la 70 de ani.

În alt salon, o femeie deapănă ață pe un ghem. Alta desenează cruciulițe pe geamul aburit, cu degetul. Nicăieri, niciun zâmbet. Lipsa zâmbetelor întunecă pavilionul.

Înot prin uitare, spre ieșire, ca printr-o substanță vâscoasă. Așa cum am văzut într-un film… Cum îi zicea… În rolul principal juca ăla din… Parcă-l văd!