Retezat. Raiul cu ochi albaștri

Voicu Bojan

Redactor

Există niște ziceri clasice: „Muntele te smerește”; „Muntele trebuie urcat fiindcă există”; „Mersul pe munte e echivalent cu mersul la biserică”.

Am găsit, pe lângă multe alte idei și citate motivaționale, chiar și o trupă rock care se cheamă fix așa: „Am fost la munte și mi-a plăcut”. Au un clip experimental destul de mișto la piesa instrumentală „Decât să-mi pui zacuscă, mai bine îmi ții pumnii”.

E plăcut să dispari uneori din lume, preferabil la munte. La revenire constați, mai mereu, că lumea nu ți-a prea simțit lipsa. În schimb, ceva în tine s-a schimbat.

Așadar, fără mari regrete, îți închizi telefonul, le lași copiilor haleală și bani, îți iei soția, câinele și, alături de o mână de prieteni, evadezi din peisajul știut către un peisaj care chiar contează.

Când rutina devine povară și problemele mărunte încep să-și aroge drepturi asupra vieții tale, nu e rău să urci un munte sau doi, și să te oglindești într-un lac glaciar, fără să ai gânduri foarte adânci.

În câteva zile de umblătură, mai toate se reglează, fiindcă, văzute de sus, așa-numitele „probleme” sunt puse cu botul pe labe și redevin mici.

Se petrece o misterioasă metamorfoză. Așa e cu muntele: are un soi de putere de a reconfigura pulsiunile existențelor noastre.

Prietenii noștri au făcut din vreme o cerere de intrare în Parcul Național Retezat, cel mai vechi din țară, înființat în 1935.

Am pătruns împreună, cu reverență, într-una dintre cele mai bine păstrate rezervații ale biosferei, căreia i se mai spune și „tărâmul fermecat cu ochi albaștri”, din pricina celor 80 de lacuri glaciare și tăuri peste care poți da pe diferite trasee.

La această oră, România are 13 parcuri naționale, arii strict protejate de o lege plină de găuri, ca un șvaițer elvețian.

De aceste parcuri, care reprezintă doar 1% din suprafața țării, sunt atașate păduri așa-numit „virgine”, în care mâna coruptă a omului n-ar trebui să pună piciorul.

Doar că mâna omului, care are atașată o drujbă, nu se poate abține nici în acest amărât de 1%.

Sub binecuvântarea Romsilva − binecunoscut lup ajuns paznic la oi −, tăierile ilegale continuă cam peste tot.

Să nu uităm că, de mai bine de 10 ani, ritmul în care se taie pădurile din România este de aproximativ 3 hectare pe oră, reprezentând circa 800 de exemplare de conifere în vârstă de aproximativ 90 de ani. Și asta non-stop, 24 de ore din 24.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Ce-i sperie, dar îi și provoacă pe miliardarii lumii: inteligența artificială, electrificarea, digitalizarea și sfârșitul lumii așa cum o cunoaștem

Revoluția poate fi rezumată foarte simplu: foarte curând, vom avea la dispoziție de pe telefoanele noastre mobile și PC-urile noastre o inteligență artificială capabilă să facă orice, oricând, oricât, oriunde.

Orice privire pe o hartă cu „înainte și după” poate genera migrene, gastrite, plus niscaiva tensiune oscilantă.

Conform celor de la Agent Green, doar în ultimul an au dispărut 382.000 de metri cubi de lemn din parcurile naționale, cel de la Domogled-Valea Cernei fiind cel mai abuzat.

Explicația recentă a lui Ioan Gașpar, directorul acestui parc, e siderantă: „Pădurea vrea să fie tăiată”.

Dar să revenim. Privilegiul de a umbla pe cărarea unui parc național protejat corect, așa cum ar trebui să fie toate, vine la pachet cu o mică înțepătură intercostală, la inimă.

Te uiți în jur și te întrebi ca în basme: oare cum am mai fi putut povesti astăzi dacă așa o minune n-ar fi existat niciodată?

Oare cum ar fi arătat biata țară dacă nu doar 1%, ci măcar 5% din suprafața ei ar fi fost declarată arie protejată, și nu ar fi fost sufocată de lăcomie, corupție și jaf?

Frumusețea frustă a naturii lăsate în pace, de capul ei, te amuțește. Te uiți în jur și doar umbli, tăcând. Asculți păsările și apa. Atingi scoarța copacilor.

Pe unul stă săpat adânc, cu brișca: Stoian Moise 1991. Încă un tăntălău care și-a dat întâlnire cu el însuși, undeva în timp.

După o vreme, uiți că bocancii au trei kile. Singura preocupare a ta e unde pui următorul pas. Treci pe pietre, peste ape repezi, încaleci arbori căzuți peste cărare.

Te miști, dar totul parcă încetinește. Progresiv, mintea ți se golește și intri într-o stare de zen.

Începi de jos, dinspre foioase, apoi tot urci până treci de conifere, jnepeniș și dai de golul alpin cu stâncăria și lacurile lui.

O marmotă te înjură pe limba ei și o capră neagră, undeva sus, îți întoarce fundul. Laba de urs, perfect imprimată în pământul cărăruii, e un avertisment că ar trebui să fluieri sau să-ți rogi câinele să latre, măcar un pic, să se știe că venim.

Copaci spectaculoși, de sute de ani, zac la pământ așa cum au căzut. În jurul lor, doar natura intervine: mușchi, vegetație și ecosisteme suprapuse transformă mortul în ceva nespus de viu și verde.

Un grohotiș prăvălit în pădure devine un soi de covor vălurit din piatră, un tărâm rupt din „Stăpânul inelelor”.

Pietrele enorme îmblănite într-un strat gros de mușchi par îmbrăcate, să nu le fie frig. Printre ele se strecoară o apă perfect limpede, coborând din lacul glaciar Gemenele, aflat la vreo câțiva kilometri în amonte.

Te apleci, iei apă în palmă și bei. Și, deodată, totul redevine perfect de simplu, exact ca verbul acela al limbii române, de i se zice „oltenesc”.

Cam 90 de plante la care nu te prea pricepi, că nu ești botanist, trăiesc exclusiv aici, în Retezat, pe lângă restul de 1200 ceva mai cunoscute, cum ar fi urzica asta, ce tocmai te sărută pe glezne de pe marginea potecii.

În plus, o grămadă de specii de mamifere, mai precis 55, pe care nu prea le vezi, bântuie libere în acest sanctuar întins pe aproape 55.000 de hectare. În aer zboară 185 de specii de păsări, dar tu, ca un habarnist, recunoști doar cucul și, eventual, o mierlă.

Salamandra care se prelinge lent printre frunze o fi și ea încadrabilă undeva la reptile, deși pare o jucărioară cu baterii.

Ce poți să vrei mai mult? Un singur lucru: ca totul să rămână așa, neschimbat, pentru totdeauna. Să nu vină cumva nebunul ăla care-ți spune că pădurea se cere la tăiere.

Poate vrei, totuși, niște altitudine, să privești de sus cum se reflectă norii în lacurile glaciare.

Ai de ales dintre 20 de vârfuri de peste 2000 de metri. Merită să urci un pic, cât să vezi zăpadă la sfârșit de mai, gheață în nuanțe albastre, gențiene și rododendron înflorit.

Aici ai o șa, colo un vârf, dincolo un lac cu nume frumos: Tăul Porții.

Și intri în lumea asta mândră exact cum intri pe o poartă. Cu fiecare pas făcut în tura care durează mai bine de opt ceasuri grele, câte ceva din omul cel vechi rămâne în urmă.

Experiența e atât de intimă, încât devine chiar greu de pus în cuvinte.

Așa că doar o umbli, nu o vorbești. Și umbli mai departe până uiți de tine. Cândva, când o să uiți de febra musculară, o să-ți amintești doar ce trebuie: niște cioburi de paradis.

Fotografii: Voicu Bojan

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€