Reportaj din Țările de Jos. Cum îmbătrânesc olandezii, comparativ cu pensionarii români: voluntariat la magazine caritabile pentru un euro pe oră și cursuri de box după 60 de ani

Ingrid Ștefan

Îmbrăcată într-un pulover albastru cu motive crăciunești, cu o eșarfă asortată roz, Mariette zâmbește de după ochelarii rotunzi, în timp ce împăturește haine și stă la taclale cu fiecare client de la casă. La cei 60 de ani aproape împliniți, e voluntară la Mamma Mini, un magazin de caritate din Groningen, oraș din nordul Țărilor de Jos.

Muncește patru zile pe săptămână și primește puțin peste un euro pe oră, o sumă simbolică, dar obișnuită pentru voluntari. Pentru ea, zilele petrecute la magazin îi dau un scop vieții. „Munca mea aici înseamnă totul pentru mine. Mă simt utilă, simt că contez”. Crede că e un fel de recunoaștere, un semn că nu e „invizibilă” în societate. 

Iar Mariette nu e deloc o excepție. Dacă intri în orice astfel de magazin din oraș, majoritatea voluntarilor au peste cincizeci de ani. În 2022, la nivel național, 40% dintre olandezii cu vârste între 55 și 64 de ani și aproape jumătate dintre cei peste 65 de ani desfășurau activități de voluntariat. Când vine vorba de participarea socială a persoanelor în vârstă, Țările de Jos se situează pe locul doi în Europa.

Dar acesta e doar unul dintre criteriile importante pentru îmbătrânirea activă, pe lângă integrarea pe piața de muncă, capacitatea de a trăi independent, sănătos și în siguranță și existența unui mediu care să susțină și integreze persoanele vârstnice, conform Indexului European de Îmbătrânire Activă din 2018.

Cum stimulează Țările de Jos îmbătrânirea activă? Și cum arată aceasta la nivel local? PressOne a discutat cu mai mulți bărbați și femei din Groningen, aflați aproape de vârsta pensionării, sau deja pensionați, despre cum se integrează în societate și se mențin activi. Pentru ei, statul olandez le oferă suficiente oportunități de a îmbătrâni cu vitalitate, care le permit să privească pensionarea ca pe o perioadă de libertate.

Voluntariatul și a doua tinerețe

„Vreau să îmbătrânesc, dar nu să mă simt bătrână”, spune Mariette, în timp ce soarbe un ceai printre rafturile de haine donate, care așteaptă să fie sortate. „De asta încerc să-mi păstrez mintea tânără”. Când nu e la magazin, își petrece timpul liber fie jucând jocuri video precum Diablo cu o prietenă apropiată, fie cu cele două nepoate ale sale, care au poreclit-o „crazy granny”. „M-au întrebat odată dacă pot să stau în cap. Nu știam, așa că am încercat. De atunci mi-a rămas porecla”, îmi povestește râzând.

Nepoatele o-ntineresc, de asta e sigură. Dar și munca la Mamma Mini, unde e voluntară de aproape 11 ani, „o ține în viață”. „Tot ce am construit s-a întâmplat cât lucram aici. Îi datorez întreaga mea viață magazinului ăsta”. Pentru ea, voluntariatul a fost cea mai bună metodă să treacă peste divorț, și tot ce-a venit cu el la pachet, de la frică la nesiguranță. „Și încă îmi aduce multă bucurie să fiu aici”.

Nu o face pentru bani, și n-a făcut-o niciodată. În trecut, a trăit câțiva ani din ajutorul de șomaj, iar acum obține pensie alimentară de la fostul soț. Ar putea să stea acasă, dar nici nu se gândește. „Iubesc contactul cu oamenii, clienți și angajați deopotrivă. Mă ține conectată”.

Speră să continue și după pensionare, la 67 de ani, dacă astmul cu care se confruntă de mulți ani îi va da voie. „Îmbătrânirea vine cu schimbări. În fiecare an, se adaugă un pic mai multe lucruri pe care nu le poți face”. Chiar și așa, nu se gândește prea mult la asta. Până la urmă, sistemul de sănătate n-a dezamăgit-o deloc până acum, și are încredere că n-o va face nici mai departe.

În România îmbătrânirea activă este un concept doar pe hârtie, spre deosebire de multe state din Vestul Europei, unde oamenilor li se dă o șansă la fericire. foto: ID 143240641 © Natpol Rodbang | Dreamstime.com

Mariette nu e singura care vede voluntariatul ca pe o formă de a rămâne activă. La mai puțin de patru kilometri depărtare, spre ieșirea din oraș, într-un alt magazin de caritate numit Kringloop, Sien, o voluntară de 55 de ani, împărtășește aceleași idei din spatele tejghelei unde servește ceai, cafea și câte-o discuție măruntă clienților.

Lucrează aici doar de un an, câte trei zile pe săptămână. A muncit în HORECA toată viața ei, dar acum preferă să fie voluntar, atât cât o să se poată susține din ajutorul de șomaj. „Nu-mi place să nu fac nimic. O să am mereu o ocupație, chiar și după pensionare”, îmi spune pe un ton răgușit, oarecum indignată la gândul că vârsta ar putea vreodată s-o oprească.

Iar voluntariatul pentru ea e ocupația perfectă. „Îmi plac oamenii de aici, ajungi să-i cunoști foarte bine. Și îmi place libertatea faptului că nu am un șef. Simt că pot să fiu eu”. Mai ales când vine vorba de a-și da frâu liber imaginației, pentru că activitatea ei preferată este decorarea magazinului.

Sute de mii de euro din bani publici, plătiți de o comună de lângă Brașov pentru articole la bucată și videoclipuri în care se laudă primarul

În ultimii cinci ani, primăria Cristian, condusă de Gicu Cojocaru (PNL) a cheltuit aproape un milion de euro pentru servicii de social media, informarea cetățenilor, promovare și presă. În ultimii cinci ani, primăria Cristian, condusă de Gicu Cojocaru (PNL) a cheltuit aproape un milion de euro pentru servicii de social media, informarea cetățenilor, promovare și presă. Contractele au fost atribuite prin vânzare directă aceluiași om de afaceri, George Cotoban, care deține mai multe firme de publicitate în Brașov. 

Reportaj de la campionatul european de dezbateri academice. Medalie de argint pentru elevii din România, țara unde 1 din 2 copii nu înțelege ce citește

În țara în care sistemul de educație a lăsat aproape unul din doi copii analfabeți funcționali, o mână de elevi și antrenori încearcă să crească o mișcare care promovează gândirea critică și analiza aprofundată.

„Eu mă ocup de aranjarea rafturilor cu veselă, aleg culorile și florile pe care le punem în vaze”, îmi spune arătând spre două rafturi cu tematică roz, unde piesa de rezistență e un ghiveci magenta, cu un buchet de trandafiri artificiali tot roz, parcă anume potrivit cu cămașa ei în aceeași culoare. „Fac asta pentru mine. Sunt fericită și vreau să dau sentimentul ăsta mai departe. Iar oamenilor le place, mereu apreciază ce frumos e magazinul.”

Contribuția la societate

De ce e munca voluntară atât de răspândită, mai ales în rândul celor vârstnici? Jolanda Lindeberg, antropoloagă socio-culturală la Academia Leyden pentru vitalitate și îmbătrânire, crede că pe de-o parte este o consecință istorică.

„În trecut, societatea olandeză era împărțită în „piloni” - creștin, social și liberal - fiecare cu propriul său set de instituții. Acești piloni se bazau foarte mult pe membrii lor să fie activi și să contribuie la societate. Chiar dacă sistemul pilonilor în sine nu mai există, această așteptare culturală a rămas.”

Pe de altă parte, e vorba și de aprecierea pe care oamenii o simt, atât de la cei din jur, cât și de la statul olandez, prin distincții regale sau municipale acordate în funcție de contribuția unui voluntar la societate. „Oamenii primesc un semn că fac ceva pozitiv”, explică ea. „Deși cea mai mare motivație este găsirea unui scop și implicarea activă în societate, aprecierea și relațiile sociale care se nasc din voluntariat contează foarte mult pentru vârstnici.”

De la strategii naționale la rezultate locale

Voluntariatul rămâne, însă, doar o parte din cum arată îmbătrânirea activă, iar succesul Țărilor de Jos nu este întâmplător. De-a lungul timpului, statul olandez a dezvoltat strategii clare pentru a sprijini persoanele vârstnice să rămână independente, sănătoase și integrate în societate. Cheia acestui model nu stă doar în inițiativele naționale, ci și în felul în care acestea sunt adaptate la nivel local, o schimbare esențială care a început acum 14 ani.

„Dacă înainte de 2011 guvernul se ocupa de tot ce înseamnă îngrijire și servicii de bunăstare, de atunci responsabilitatea a fost transferată către municipii”, explică Lindeberg. Acum, municipalitățile decid ce servicii oferă în funcție de nevoile populației locale. „Asta permite o îngrijire mai personalizată, dar înseamnă și că serviciile disponibile pot fi diferite de la o comunitate la alta.”

Nu e perfect, recunoaște Lindeberg, pentru că poate crea tensiuni între comunități și chiar inegalități, dar e o metodă de a încuraja inovațiile la scară largă pe plan regional. „Obiectivele naționale rămân, dar sunt atinse prin inițiative locale”, spune ea.

Două femeie trecute de 50 de ani fac box în Olanda, pentru a se ține în formă. foto: Ingrid Ștefan / PressOne

Pe același model funcționează și GALA (Gezond en Actief Leven Akkoord – Acordul pentru o Viață Sănătoasă și Activă), un plan național lansat în 2023, care urmărește îmbunătățirea sănătății și bunăstării populației până în 2040. Printr-o colaborare între guvern, municipalități, asiguratori și alte organizații din domeniu, GALA oferă regiunilor fonduri pentru proiecte adaptate nevoilor locale, care se aliniază cu scopuri naționale, precum îmbătrânirea sănătoasă.

În Groningen, strategia Ouder en Wijzer („Mai bătrân și mai înțelept”), implementată între 2023 și 2026, beneficiază de finanțare prin GALA și de un ajutor anual de 200.000 de euro din partea municipalității, având ca obiectiv crearea unei mișcări de îmbătrânire activă, care reunește rezidenții vârstnici cu experți și organizații locale. Pentru a răspunde nevoilor reale ale locuitorilor, fiecare district are un plan de acțiune personalizat pe baza feedback-ului comunității și sprijinit de rețelele locale.

În practică, Ouder en Wijzer înseamnă mai mult decât planuri pe hârtie, se traduce în suportul pentru inițiative concrete, precum Beijum Beweegt, un proiect comunitar în suburbia Beijum, care oferă activități sportive pentru rezidenții de toate vârstele, în schimbul unei contribuții de cel mult 10 euro pe lună.

Lansat de Jouke Janze prin meciuri de fotbal cu copiii din cartier, proiectul a crescut cu sprijin municipal și fonduri GALA, ajungând să ofere și așa-numitele Oldstars Trainings, antrenamente special concepute pentru cei peste 55 de ani, de la mers pe jos și fitness, până la tenis sau chiar box.

Box după 60: de la glume la lovituri de croșeu

„Fă ceea ce poți și nu te gândi că nu poți” – acesta este mottoul după care Margie, antrenoarea de box în vârstă de 61 de ani, își ghidează lecțiile. Cu o coadă împletită lungă, unghii și eyeliner albastru și o mulțime de tatuaje printre brățările cu mărgele colorate, nu se simte „o zi peste 40 de ani”, și își întâmpină „elevii” cu aceeași energie.

E o zi de marți, la prânz, iar un grup de șapte vârstnici pe la 60 de ani, femei și bărbați deopotrivă, se adună pentru săptămânala lor lecție de box în mica sală de sport a centrului comunitar. Pe măsuța din sală, stă așezată o poză cu un bărbat cărunt, cu pumnii ridicați la piept în mănușile de box, și-un zâmbet peste ochelari, parcă a încurajare. În fața sa, „arde” o lumânare artificială.

„A fost cel mai bătrân membru al grupului, avea 81 de ani și era bolnav de Parkinson și cancer. A murit în noiembrie, dar e mereu cu noi aici”, explică Margie zâmbind, în timp ce vârstnicii se încălzesc, își potrivesc mănușile, discută ultimele noutăți sau fredonează o melodie cunoscută doar de ei.

Margie bate din palme de câteva ori și grupul se aliniază instinctiv în fața oglinzii. „Împins, încrucișat, direct, uppercut”, strigă și lovește ea cu pumnii în aer, iar ceilalți o urmează. Din când în când, se mai aude câte o glumă, urmată de râsete, sau un câine lătrând din camera de lângă. Până la finalul orei, toată lumea boxează-n perechi și la sac, iar Margie îi sfătuiește și-i încurajează pe fiecare-n parte.

„Pentru mine, e important ca ei să simtă că sunt într-un mediu sigur, în care eforturile le sunt recunoscute. Asta le dă foarte multă încredere.” Partea ei preferată sunt momentele în care însăși vârstnicii rămân surprinși de propriile abilități. „Uneori vin la mine atât de mândri ca să-mi spună că nici ei nu știau că pot să facă toate astea. Îmi place să-i văd cum evoluează și prind curaj.”

foto: Ingrid Stefan

Până la urmă, boxul nu e doar o metodă de a rămâne în mișcare, ci și de-ați păstra mintea sănătoasă, crede Margie. Cel puțin, așa a fost pentru ea cu 9 ani în urmă, când se confrunta cu depresie și un diagnostic de ADHD. „Un prieten de-ai mei m-a învățat atunci să boxez și asta m-a ajutat foarte mult să-mi eliberez energia și să-mi curăț mintea”. Crede cu tărie că boxul i-a salvat viața și, de aceea, își dorește să dea pasiunea mai departe, ca voluntar la Beijum Beweegt.

„Ei sunt familia mea de box”, îmi spune arătând spre grupul de vârstnici, care s-a mutat acum în cafeneaua centrului comunitar, pentru a împărți jumătate de oră de discuții și o tavă de prăjituri pentru ziua lui Margie. „Mereu ne strângem aici după antrenament. Nu e totul doar despre sport, e și despre a crea o comunitate”.

Când sportul înseamnă comunitate

Asta este unul dintre scopurile principale ale organizației, confirmă Coby Eelderink, lifestyle coach și community developer la Beijum Beweegt. „Este minunat să vezi cum participanții devin din ce în ce mai în formă, dar poate chiar mai important e cum se implică în grup și cum au grijă unul de celălalt”.

Pentru mulți dintre ei, e locul în care încă pot lega prietenii și chiar activitatea principală dintr-o zi, spune Eelderink, iar aspectul social e la fel de important pentru menținerea sănătății pe cât este activitatea sportivă în sine. „A fi parte dintr-o comunitate îi face să se simtă că aparțin și contează, le dă un sens și o structură în rutina de zi cu zi”.

Poate de asta organizația are acum peste 200 de membri, cu media de vârstă între 50 și 60 de ani. „Avem aici oameni din toate straturile societății. Unii dintre ei n-au avut niciodată un job, alții au fost mari directori. Dar toți sunt tratați la fel. Și toți vin aici pentru că vor să se conecteze”.

La masa boxerilor din cafenea, printre râsete și vești, se conturează aceeași idee. Leonie, în vârstă de 62 de ani, participă la antrenamentele clubului de doi ani, de când a ieșit la pensie. Pentru ea, pensia e o perioadă de libertate, în care are în sfârșit timp pentru familie, prieteni și activități ca box sau padel, similar tenisului. A aflat de organizație din ziarul local și își amintește și acum prima ei reacție. „Am văzut oameni cu păr alb boxând și am realizat că orice e posibil”.

Și tocmai comunitatea a devenit partea ei preferată. „Când nu ai chef să vii, știi că ceilalți te vor aștepta și vor întreba de tine, și asta îți dă energie”. Îi place să socializeze și de asta participă la trei antrenamente pe săptămână, pe lângă cursurile de lifestyle oferite din când în când și serile de dans din fiecare vineri, unde răsună ABBA și Tina Turner, „muzica de pe vremea noastră”.

„Mă bucur că la vârsta mea, încă pot să fac toate astea”. Deși are probleme cu un umăr, speră s-o țină tot așa măcar încă zece ani. „Trebuie să rămâi activ. Altfel sfârșești pe canapea devenind din ce în ce mai mare.”

„Familia de box”

Dacă în România, problemele de sănătate sunt pentru mulți bătrâni un impediment în a rămâne activi, pentru olandezii cu care PressOne a discutat, parcă tocmai ele devin un stimulent. Ronald, în vârstă de 61 de ani, s-a alăturat ca membru al organizației nu în ciuda, ci datorită diagnosticului său de diabet.

„În urmă cu doi ani, am participat la un curs de lifestyle despre diabet aici și asta m-a ajutat să-mi mențin o mentalitate activă, să înțeleg cum pot să mă lupt cu boala”. Pentru că practicase artele marțiale în adolescență, boxul a fost o alegere naturală. Acum, e activitatea lui preferată și, alături de Margie, a ajuns antrenor asistent.

Ba mai mult, pentru că iubește să fie pe lângă oameni și are nevoie de mișcare, a devenit și voluntar în cadrul municipalității, pentru menținerea curățeniei în cartier. „În fiecare zi, mă plimb câte opt kilometri încoace și încolo ca să strâng gunoaie”, spune el. „Oamenii îmi spun mereu că sunt în formă. Și chiar sunt în formă. Când ridic ceva greu de la pământ, se simte așa ușor”, spune el pe-un ton mândru, aruncând o privire către Margie, parcă în semn de mulțumire.

Cu aceeași mândrie vorbește și un bărbat de 67 de ani, abia pensionat din jobul său ca șofer de tir, când îmi povestește cum a slăbit paisprezece kilograme în mai puțin de un an, de când a început boxul. Și el, ca și Ronald, s-a alăturat în urma realizării că problemele sale medicale necesită o viață activă. „I-am donat unul dintre rinichii soției mele și de atunci am decis că trebuie să schimb ceva la stilul meu de viață”.

Așa a ajuns parte din „familia de box”, cum o numește zâmbind, și nu planuiește să renunțe prea curând. „Iubesc oamenii de aici și pe antrenoare. Sfaturile ei mă ajută foarte mult să devin mai bun”. Încă mai are de lucrat la viteza cu care boxează, pentru că e prea rapid, îmi spune în timp ce dă pumni în aer într-o demonstrație. Margie și Ronald îl privesc atent și râd.

La finalul zilei, pe lângă toate fondurile și strategiile naționale, Lindenberg crede că cel mai important este să vedem potențialul oamenilor vârstnici în societate, în loc de limitările lor. „Într-o lume ideală, așa ar trebui să arate îmbătrânirea activă. Trebuie să-i facem să se simtă integrați, tratați ca oameni, nu doar bătrâni”.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€