Regele Mihai, în dosarul de urmărire de la Securitate: "O poveste a vulnerabilității"

Iulia Marin

Redactor

Pagini esenţiale din viaţa regelui Mihai au fost şterse, rescrise şi împletite cu dezinformări ţesute în laboratoarele Securităţii.

Am refăcut perioada mai puţin cunoscută, cea a exilului (1948-1990), cu ajutorul istoricilor Oana Demetriade, Mihai Demetriade şi Mădălin Hodor, care au studiat dosarul de urmărire a monarhului, aflat în arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS).

„Se ridică semne de întrebare în legătură cu acest dosar”

Într-o întâlnire desfășurată la sediul CNSAS, cei trei cercetători ne-au povestit, timp de circa trei ore, ce au găsit, dar şi ce n-au găsit în dosarul de urmărire a regelui Mihai.

Redăm, în continuare, dialogul dintre reporterul PressOne și cei trei istorici:

– Cum aţi început acest demers? 

Oana Demetriade: Noi am făcut o căutare preliminară și ne-am dat seama că misiunea CNSAS este aceea de a face cunoscută implicarea Securității în urmărirea unui personaj sau a unei probleme, iar singurul personaj al Casei Regale care a „beneficiat” de atenția Securității a fost regele Mihai. Deci, nu regina Maria, nu regele Carol, ci regele Mihai!

Pentru noi trei era un subiect absolut nou. Chiar nu aveam legătură cu o cercetare despre Casa Regală și am luat-o, practic, de la zero.

Coperta dosarului 6096, predat de SIE.

Dosarul regelui din Arhiva CNSAS are două volume, vreo 300 de file în total, și este un dosar microfilmat, predat la CNSAS de către Serviciul de Informații Externe (SIE).

Se predau doar dosare microfilmate, nu se predă nimic pe hârtie.

Istoricul Mădălin Hodor: În 1989 a avut loc o diversiune militară executată de "armata secretă" a Partidului

Conspirațiile Revoluției: "turiștii sovietici" sau "Ceaușescu, vinovat pentru tot". Dar Securitatea?

Tatiana Niculescu: "Dacă n-ar fi fost asasinat, Codreanu ar fi rămas în istorie cel mult ca un personaj excentric"

INTERVIU. Autoarea recentei biografii a lui Codreanu vorbește despre legionarul care a ajuns idolul unui protestatar din orașul american Charlottesville.

Ei bine, plecând de la acest dosar, am făcut o cercetare în biblioteci, în alte arhive, și am beneficiat de sprijinul familiei regale.

Ne-au pus la dispoziție fotografii, pentru că în dosarul regelui sunt vreo trei-patru fotografii, atât.

Nu sunt fotografii de filaj, deși există unul sau două rapoarte de filaj – adică de urmărire – în care se spune că ar fi anexate și fotografii, dar acelea nu apar. Nu s-au microfilmat.

„Este vorba despre o operaţiune de distrugere a unui simbol politic.”

Mihai Demetriade, cercetător CNSAS

Mihai Demetriade: Am făcut o statistică precisă, care vă poate da o imagine de ansamblu a acestor lucruri: pe locul întâi la documente este anul 1948, cu 121 de documente, pe locul al doilea este anul 1973, cu 24 de documente, pe locul al treilea, 1949, cu 18 documente, 1989, cu 16 documente, locul cinci, 1990, cu 11 documente.

Observați o ruptură, un hiatus între anii 1950 și 1973: aceştia nu sunt acoperiți de documente, iar singurul proces-verbal de microfilmare a acestui dosar datează din 1976.

Al doilea proces-verbal de microfilmare – pentru că există și documente după 1976 – nu există. Asta ne dovedește că microfilmarea din 1976, care conține și documente de după 1976, este un construct arhivistic.

Conceptul ăsta de construct arhivistic l-am învățat forțați de împrejurări, pentru că SIE (Serviciul de Informații Externe – n.r.) dă niște materiale asupra cărora nu avem control.

Adică, dacă cineva îți dă un dosar și îți spune că ăsta e dosarul unui dizident, nu poți controla dacă acela este, realmente, tot dosarul. Nu există o formulă de opisare (de inventar – n.r.).

La dosarele informative sau dosarele de obiectiv nu există documente de opisare. Sau, dacă există, ele nu sunt respectate.

„Dacă cineva îţi dă un dosar şi îţi spune că ăsta e dosarul unui dizident, nu poţi controla dacă acela este, realmente, tot dosarul.”

Mihai Demetriade

M.D.: Prin urmare, se ridică semne de întrebare în legătură cu acest dosar. Sigur, cercetarea nu s-a făcut doar din dosarul regelui, ci şi din multe alte fonduri arhivistice, ca să completeze tabloul.

Ca o concluzie generală − în mod abuziv o spun acum, după care putem intra în bucătăria poveștii −, urmărirea monarhului, a unui șef de stat, este în esență o formulă directă de represiune care nu are nimic de-a face cu obținerea de informații.

Obținerea de informații este un pretext pentru politici represive: acestea mergeau de la compromitere şi discreditare, la anunțuri în presa occidentală privind diverse întâlniri care erau false sau a căror natură era schimbată.

„Suntem convinşi că există documente care nu au fost declasificate şi predate.”

Mădălin Hodor, cercetător CNSAS

M.D.: De pildă, dacă aveam o întâlnire a exilului românesc la care era invitat regele, se confecționa un scenariu că la acea întâlnire urmau să vină membri ai Mișcării Legionare, prin urmare întâlnirea este nelegitimă și trebuie blocată.

Mădălin Hodor: Spunând că ar fi un construct, Mihai se referea, de fapt, la mistificarea dosarului.

M.D.: Exact. Acel element prins între două coperți nu reflectă ceea ce realmente a fost constituit la data faptelor.

M.H.: De aici, certitudinea noastră că acest dosar nu cuprinde toate documentele constituite în acțiunea de urmărire a regelui. 

Pe lângă logica funcționării Securității, sunt și argumentele enunțate de colegii mei: lipsuri cronologice masive, perioade întregi care nu sunt acoperite de niciun document.

Este puțin probabil ca o acțiune de urmărire să fi fost sistată pe un anumit număr de ani. Noi suntem convinși că există documente care nu au fost, dintr-un motiv sau altul, declasificate și predate. Repet, nu este vorba de o supoziție, ci provine dintr-un mod concret de raportare la document.

– Împărtășiți toți trei această părere?

M.D.: Fără discuție.

O.D.: Da, nu sunt dizidenți.

– Deci, trei persoane, trei cercetători au văzut același dosar și…

M.H.: Da, am ținut să subliniez ce a spus Mihai. El a spus construct și e posibil să nu se înțeleagă clar despre ce este vorba.

Înainte de a discuta despre chestiuni „economice”, poate ar trebui subliniat că interesul Securității față de regele Mihai în perioada de exil a urmărit două linii mari: izolarea și discreditarea.

Izolarea regelui s-a făcut relativ ușor, dar nu pentru că Securitatea avea expertiză extraordinară să facă lucrul ăsta, ci din pricina ostilității și a ușurinței cu care părți ale exilului au fost folosite în această situație.

Părți ale exilului care – conștient, în cazul legionarilor, inconștient, în cazul altor reprezentanți ai exilului – au funcționat pe liniile Securității. Au făcut munca lor, ceea ce a dus, practic, la izolarea regelui.

Prima expunere a documentelor şi imaginilor studiate de cercetătorii CNSAS a avut loc în 2012. Foto: Facebook

Abdicarea. „Regele nu avea aliaţi”

O.D.: În continuare se vehiculează foarte multe nebunii și aberații… De exemplu, că regele a plecat cu nu știu câte vagoane cu avere.

Noi am găsit un document de la poliție, chiar din 4 ianuarie 1948 − ziua plecării din gara de la Sinaia −, în care se spune foarte clar că a venit regele, aveau atâtea bagaje, trenul avea atâtea vagoane, şi că i-au condus cei de la SSI (Serviciul Secret de Informații – n.r.), cu Nicolschi (colonelul NKVD Boris Grünberg, care folosea în România numele Alexandru Nicolschi – n.r. ).

Adică era foarte clar.

La Arhivele Naționale există dosare cu urmărirea între 30 decembrie 1947, momentul abdicării, și 4 ianuarie 1948, momentul plecării din țară.

„Raport asupra plecării fostului rege Mihai”, din ianuarie 1948. Sursa: CNSAS

„Palatul era înconjurat, supravegheat, erau prezenți oameni ai poliției și ai SSI care controlau bagajele.”

Oana Demetriade, cercetător CNSAS

O.D.: Suita regală a plecat de la Sinaia și s-a completat undeva spre Arad, la Săvârșin. Au mai venit principesa Elisabeta și alți apropiați pe care regele reușise să îi scoată cu familia din țară, iar lor li s-au confiscat bunuri. 

Sunt o grămadă de procese-verbale de confiscare a bijuteriilor. De la Sinaia nu i-au lăsat să ia obiecte − erau controlate bagajele pe care și le făceau.

După aceea s-a zis că în exil au dus-o foarte bine. Noi avem ceva experiență, și nu poți să pui bază pe documentele Securității. Securitatea era interesată să îl compromită pe rege. În general, cu asta se ocupa.

Există documente, rapoarte ale Securității din mai mulți ani, care arată cum regele lucrează să își întrețină familia, cum regele este cel mai sărac monarh sau fost monarh din Europa, cum nu poate participa la evenimente organizate de alte Case Regale, pentru că nu are cu ce să se ducă – de la îmbrăcăminte la suită, cazare și așa mai departe.

Regele Mihai şi fiicele sale Elena, Irina şi Sofia. Sursa foto: Wikimedia Commons

După aceea, a fost supravegheată principesa Margareta, pentru că era succesoarea firească a regelui. 

M.D.: O mențiune dintr-o notă din ianuarie ’73 a Direcţiei de Informaţii Externe spune explicit că regele Mihai este unul dintre cei mai săraci foști regi aflați în emigrație. Deci, Securitatea știa foarte bine care era situația reală a regelui și cu ce plecase.

Sursa calomniilor legate de averea cu care a plecat are, ca în toate poveștile mincinoase ale regimului comunist și ale Securității, o fărâmă de adevăr. 

Fărâma de adevăr la care Securitatea făcea referire este, de fapt, un acord al statului român din noiembrie 1947, când regina-mamă Elena și regele Mihai au plecat în Occident pentru a participa la nunta – pe atunci – principesei Elisabeta a Marii Britanii, guvernul român sperând că cei doi nu se vor mai întoarce în țară.

Atunci i-au lăsat să plece cu ceea ce regina-mamă Elena a considerat că ar avea nevoie. Ea avea o intuiție mai bună cu privire la completa lipsă de șanse a revenirii sau la păstrarea monarhiei în țară. 

A intuit că va urma un lung exil și au plecat cu bunurile personale. Guvernul comunist a fost de acord și au operat mandate de export, fiind unele bunuri cu caracter special. Există lista acestor bunuri cu care guvernul român a fost de acord. 

Asta este fărâma de adevăr din marea minciună privitoare la expatrierea bunurilor Casei Regale. Practic, pleci cu bunurile personale și ești acuzat timp de 50 de ani după aceea, dar și după Revoluție, în mod consistent, că ai plecat cu bunurile Casei Regale sau cu vagoane… 

De la stânga la dreapta: regina Maria (în alb), regina Elena (cu pălărie albă) şi regele Mihai (salutând). Foto: Iosif Berman/Wikimedia Commons

M.H.: Ştiți că, în momentul semnării abdicării, regimentul de gardă al Palatului a fost îndepărtat, deci soldații care asigurau garda regelui au fost înlocuiți de echipe de comuniști din Divizia Tudor Vladimirescu.

Majoritatea celor care făceau parte din regimentul de gardă al regelui aveau să fie urmăriți şi internați în lagăre. Au suferit doar pentru chestiunea asta, că erau trupele de pază ale regelui. 

Regele, la momentul abdicării, nu avea aliați, nu avea pe ce să se bazeze.

Manifest pro-monarhist răspândit în țară în 1948. Sursa: Arhiva CNSAS

În 1947, „instituţiile statului erau deja infiltrate”

– Ţinând cont de manifestaţiile pro-monarhiste din 1945, cum se explică faptul că românii nu s-au revoltat când au aflat vestea abdicării? 

M.D.: Există o notă din 1947 a Serviciului Secret de Informaţii, foarte interesantă.

După ce regele Mihai și regina-mamă au ajuns în Anglia pentru nunta principesei Elisabeta (care a devenit regina Elisabeta a II-a), regele a făcut un intens lobby pe lângă oficiali ai guvernului britanic pentru o eventuală susținere a monarhiei în condițiile în care el, întorcându-se în țară, ar fi fost pus în fața unui gest radical de a renunța la tron. 

Oficialii britanici nu i-au promis nimic, niciun pic de sprijin, sfătuindu-l totuși să se întoarcă în țară. Era o formulă neutră de a se dezangaja total faţă de soarta monarhului. 

Dar, în această notă SSI, este prins un gând al regelui: și anume, intuiția sa că, odată întors în țară, indiferent ce va face el, poporul nu va putea răspunde sau nu va avea o reacție de opoziție frontală față de regimul comunist. 

Nu era o formulă de scepticism, era pur și simplu o radiografie pragmatică, realistă, a situației.

Pentru că era în 1947, trecuseră doi ani și ceva de la instalarea comunismului, decizia în Procesul Maniu avusese loc, închisorile erau deja pline de reprezentanți ai fostei puteri, apăruseră procesele colective… 

O.D.: Multe dintre instituțiile statului erau deja infiltrate. Un amănunt foarte important: Emil Bodnăraș fusese numit ministrul Apărării.

Armata rămăsese cam ultima instituție care era loială regelui până la capăt – Armata Regală, nu Diviziile Tudor Vladimirescu sau Horea, Cloşca şi Crişan.

Emil Bodnăraș a fost numit ministru al Apărării în toamna lui 1947, deci a fost un semnal important, inclusiv pentru rege, că lucrurile se precipită.

Erau conștienți că această coabitare nu poate dura la nesfârșit, dar nu se știa când se va termina. Numirea lui Bodnăraș a fost un element important.

Emil Bodnăraş. Foto: Wikimedia Commons

M.D.: Din 1944 până în 1947 – că așa se cucerește, de fapt, puterea și se distruge un stat –, instituțiile importante sunt penetrate de agenți români care trădează și care pun infrastructura la adresa unui ocupant care nu era efectiv cu trupele în țară. 

Ce s-a petrecut în ultimii ani în Ucraina este exact ce s-a petrecut în România anilor ’44-’47: un stat penetrat din interior de propriii cetățeni, care acceptă să colaboreze cu un ocupant străin. Așa dispare un stat.

În ’47, România dispăruse sub forma statalității. Regele nu a făcut decât să pună o parafă finală pe un dezastru constituit. 

M.H.: Chiar în situația asta, întorcându-ne la întrebarea dumneavoastră, a existat opoziție. Trebuie să dăm o palmă mizeriei că nu au existat manifestări legate de abdicare: au fost gesturi individuale făcute de oameni care au protestat împotriva abdicării.

E o scenă povestită în acel raport al poliţiei la care făcea referire Oana, cel din 1948: în momentul în care trenul regal a trecut printr-una dintre gările de pe traseu, trenul era cu obloanele trase, ca să nu fie văzuţi de către populație.

Gările erau oarecum izolate, iar peroanele erau păzite de agenți ca să nu existe posibilitatea de a coborî. S-a plecat în secret, dar, cu toate astea, s-a aflat.

Există în raport o notă conform căreia un tânăr, când a trecut trenul, a strigat: Trăiască regele! Au fost acte individuale. 

Notă din ianuarie 1948 privind starea de spirit a populației după abdicare. Sursa: Arhiva CNSAS

„Operaţiunea de compromitere a început din 1948”

M.H.: Cu mici excepții, Regele nu a avut o implicare masivă și nici nu a reușit să coalizeze exilul în jurul lui, astfel încât să existe o formă de organizare care să întreprindă fapte concrete.

Această operațiune de izolare a reușit, iar regele a fost izolat, de facto, pentru foarte multă vreme. El era conștient de aceste operațiuni, și-a dat seama de intențiile pe care le aveau ceilalți reprezentanți ai exilului.

Operațiunea de compromitere a început din 1948, practic de la momentul plecării, şi a fost o operațiune cu secvențe, cu hopuri. O perioadă lungă nu s-a vorbit nimic despre regele Mihai, pentru că regele Mihai trebuia să dispară.

Regele Mihai nu a existat în discursul regimului. Nu era pomenit nici măcar la 23 august.

O.D.: Regimul comunist a tipărit afişe cu textul abdicării, iar acestea au fost lipite pe străzi, în oglindă cu proclamarea republicii. După care, în februarie sau martie 1948, regelui i s-a ridicat naționalitatea română.

M.D.: Deși asta este o stupizenie juridică…

O.D.: Făceau apel la un decret al regimului Antonescu. Deci, le-au ridicat naționalitatea regelui Mihai, regelui Carol al II-lea şi aşa mai departe, și s-au confiscat averile.

Atunci a fost o campanie de presă în care se prezentau bogățiile monarhiei și modul în care trăia poporul de rând, sărac. În anii ’50, trebuie să înţelegem, între capitaliștii din Occident și Rusia sovietică nu mai era un război pe față.

„În anii ’60 a fost o pauză foarte lungă în care Europa Liberă nu a mai transmis mesajele de Anul Nou sau de 10 mai ale regelui. El le înregistra, le trimitea, dar nu mai erau transmise pentru că nu dădeau bine, deci izolarea regelui a avut mai mulți factori.”

Oana Demetriade, cercetător CNSAS

O.D.: În anii ’50, în Statele Unite s-a făcut o comisie de analiză a regimurilor din Europa de sud-est, iar regele Mihai a avut una dintre cele mai importante depoziții filmate.

Noi am găsit acest lucru în cercetările noastre, dar nu în dosar. În dosarul Securităţii nu se spune nimic despre acest moment, care a fost foarte important. Erau mărturii din Bulgaria, Polonia, România, Cehoslovacia și altele, și regele a avut cel mai important discurs. Se află în arhivele americane. 

M.D.: Mărturiile au fost publicate de Senatul american în niște broșuri. Cea a regelui este foarte consistentă și denunță, practic, toată demența de la București.

O.D.: În ianuarie 1945, regele îi trimite lui Roosevelt o scrisoare în care expune situația din România, că rușii fac ce vor aici și că este inacceptabil. Scrisoarea este publicată în volumul Convorbiri cu Regele Mihai, realizat de Mircea Ciobanu, și se află în arhive. Era exact aceeași linie a regelui.

Portretul găurit de glonţ

M.D.: În comunitățile românești din exil se difuzau diverse zvonuri pentru a produce litigii, războaie interne, fracționări de tot tipul, prin scrisori adresate unor membri sau prin informatori strecurați.

În afară de chestiunea publică de ansamblu, au existat infiltrări directe de informatori. Eu am făcut o statistică inclusiv cu privire la sursele din dosarul regelui.

Sunt 18 surse directe și peste 20 de surse indirecte. Surse directe înseamnă cele care sunt în proximitatea familiei regale, iar surse indirecte sunt cele care vizitau ocazional familia regală.

Din fericire, în anii ’50, ’60, ’70, nivelul de penetrare a familiei regale a fost redus. Există mai multe explicații: precauția firească a familiei regale față de orice vizitator din România, care era, din capul locului, prezumat că poate avea o dublă agendă, și sfaturile date de serviciile de contrainformații elvețiene, care avertizau dacă apărea vreun emisar de la București cu o misiune specială sau al cărui profil era cunoscut de serviciile elvețiene.

Membrii familiei regale erau avertizați: Nu vă întâlniți cu X…! Sigur, asta nu a putut să stopeze prezența unor informatori, tocmai pentru că nici serviciile de contrainformații elvețiene nu știau că unii membri ai exilului colaborau cu Securitatea.

Pe scurt, este vorba despre o operațiune represivă, de distrugere a unui simbol politic – ultimul rege constituțional. Bine spunea regele într-un interviu din 1989, că el nu este un monarh, este un rege constituțional.

Este o diferență imensă, pentru că discursul de la București, în spatele acestui termen, ascundea o formă de conducere abuzivă și aflată dincolo de un control constituțional.

Regele nu avea statutul ăsta nici pe departe, și comparația în interviu o face cu monarhul real de la București, adică Nicolae Ceaușescu, care conducea discreționar, dincolo de orice formulă de control.

Pe scurt, asta poate fi o concluzie, ca să nu trăim cu mitul că Securitatea era interesată de obținerea de informații din exil. Nu: informațiile erau un pretext pentru alte politici.

– Există în dosar şi transcrieri de articole care îl denigrează?

O.D.: Da, de asta  sunt atât de multe documente din 1948. Mai mult de jumătate sunt, practic, articole, și sunt articole din reviste precum România, parcă aşa se chema, care apărea în Statele Unite și era finanțată de statul român.

M.D.: Există numeroase documente în care ambasadori, secretari ai ambasadelor, însărcinați ad-interim pe lângă diverse ambasade erau mandatați să comunice statelor în care funcționau o agendă a Securității, o agendă împotriva unor dizidenți – în cazul nostru, împotriva monarhului –, făcând lobby pe lângă guvernele respective fie să interzică, fie să boicoteze manifestările de solidarizare.

„În exil au fost mai multe grupări de legionari care au luptat împotriva regelui.”

Mihai Demetriade

M.D.: Asta e o discuție de mare actualitate, cea despre agenții folosiți de Securitate în Occident împotriva regelui. Pentru că, în mod paradoxal și în răspărul unei memorii selective pe care o practică unii membri ai exilului, foști membri ai Mișcării Legionare din exil au construit o campanie împotriva regelui încă din 1948.

La prima vizită în America, imediat după izgonirea din țară, membrii exilului legionar din Statele Unite i-au pregătit o primire cu urlete și cu trâmbițe când a ajuns cu vaporul în port, dezvoltând o vizibilă campanie de denigrare.

În spatele acestei campanii nu stă doar intenția organelor represive de la București, stă și mandatul explicit legionar. 

Legionarii asimilaseră schimbarea de la 23 august 1944 ca pe un act împotriva României, un act anti-german, deci împotriva lor și a aliaților. Prin urmare, vedeau în rege un dușman – chestiune care nu s-a schimbat până în 1989.

Tipul ăsta de animozitate a fost instrumentat de Securitate, care a văzut o mare oportunitate în povestea asta. Mai multe grupări de legionari din exil au luptat vehement împotriva regelui. 

Regele Mihai şi mareşalul Ion Antonescu. Sursa foto: Wikimedia Commons

Mă uitam, de pildă, pe o scrisoare de amenințare trimisă de o grupare care se chema Gruparea în slujba Mareșalului – evident, în slujba lui Ion Antonescu – trimisă în anii ’80 regelui și însoțită de două fotografii: o fotografie a regelui și o fotografie a reginei, cu o urmă de glonț în frunte și cu câteva picături de sânge, sugerând iminența unui asasinat. 

Scrisoarea îl numește pe rege trădător şi îl condamnă la moarte pentru înaltă trădare. I se spune că lista de trădători e lungă și că i se pregătește un asasinat. 

Nu a fost singura grupare care a acționat împotriva regelui. A mai fost o grupare care s-a chemat Fiii lui Avram Iancu și s-a ocupat de aceleași chestiuni. Fiii lui Avram Iancu era o grupare de legionari din Austria. Ceilalți erau din Statele Unite, Gruparea în slujba Mareșalului. 

– Apar în dosar aceste amenințări?

M.D.: Nu, astea fac parte din investigațiile noastre conexe. Chestiunea cu Fiii lui Avram Iancu apare în dosar. 

O.D.: Doar menționată. 

M.D.: Doar e menţionat că ar fi primit o scrisoare de la ei. Evident, Securitatea nu recunoștea: ăștia sunt oamenii noștri. Evident. Dar nici dimensiunea asta de influență nu era directă.

Grupurile legionare erau suficient de… − cum să spun? − nu naive, cât ușor de manipulat și de influențat pe agenda naționalistă. 

Asta s-a întâmplat inclusiv cu Ion Rațiu în Anglia, care, probabil fără voia lui, a fost captat într-o agendă naționalistă. Nu are legătură cu cazul regelui, dar are legătură cu folosirea agendei naționaliste de către Securitatea română în problema Ardealului.

Securitatea folosea toate armele posibile și toate scenariile favorabile ca să capete o formulă de „solidaritate”.

Dosarul Îmbogăţirea: „Jaful a fost extensiv”

M.D.: Ne-ați întrebat cum a fost receptat actul abdicării în presa occidentală. Există celebra conferință de presă pe care regele o face imediat ce ajunge în exil. 

O.D.: Nu e lăsat să o facă în Elveția – i s-a oferit reședință, dar nu i s-a dat voie să facă declarații politice. Nu a fost lăsat nici în Franța – a plecat din Elveția în Franța, nu l-au lăsat să spună nimic.

În Anglia, unde a fost primit la Buckingham de prim-ministru, miniștri și așa mai departe, a făcut o conferință de presă în care a spus că nu recunoaște actul abdicării și povestește cum i-a fost impus.

După care pleacă pe vapor în Statele Unite, unde reia tema abdicării, spune cum s-a întâmplat și faptul că abdicarea și proclamarea Republicii Populare sunt acte nule.

Proclamarea republicii, colac peste pupăză, este făcută de un parlament rezultat din niște alegeri falsificate.

M.D.: Aș cita câteva fragmente din declarația de pe 4 martie 1948, de la Claridge Hotel, din Londra. El spune că nu se consideră câtuși de puțin legat de actul de abdicare, că acesta i-a fost impus prin amenințări – sunt citate toate –, că actul de abdicare este un act formal impus prin forță de un guvern instalat și menținut la putere de o țară străină, un act care a violat angajamentele internaționale, un guvern care a falsificat alegerile, și că există în țară o politică de aservire a poporului român.

M.H.: Ăsta este unul dintre motivele pentru care în țară a început campania dirijată împotriva regelui. Explicația este că, prin această declarație, regele a rupt ceea ce regimul comunist credea că e o înțelegere tacită, și anume: te lăsăm să pleci în bună ordine în schimbul tăcerii, deci nu vei spune nimic despre circumstanțele abdicării. 

Declarația regelui din Statele Unite a fost un semnal pentru București că pactul nu mai este valabil, și în momentul ăsta începe o campanie furibundă în oficinele partidului.

Campania avea o temă preponderent „economică” și se referea la averile regelui, la statutul regelui ca mare deținător de averi, de palate, de moșii, de fabrici și așa mai departe.

Principele Radu, privind documentele din dosarul de urmărire a regelui Mihai. Foto: cnsas.ro

Sunt originile unei campanii care a durat până după 1989. Partea interesantă, zic eu, este duplicitatea acestei chestiuni: în timp ce regimul spunea oficial și arăta cu degetul spre rege și spre Casa Regală ca fiind mari exploatatori, mari moșieri care au fugit din țară cu averi, care trăiesc în Occident, duc o viață de huzur și nu le pasă de ce se întâmplă în România, în același timp, chiar liderii comuniști şi Securitatea furau la propriu din palatele Casei Regale. 

„Nu vorbim despre naționalizarea bunurilor care s-a făcut imediat după plecarea regelui, ci despre operațiuni care au fost secrete și păstrate secrete timp de mulți ani.”

Mădălin Hodor, cercetător CNSAS

M.H.: Ca să înțelegem despre ce vorbim: prin 1968, Nicolae Ceaușescu, proaspăt devenit secretar general al partidului, a orchestrat o campanie împotriva contracandidatului său, Alexandru Drăghici, care era ministru de Interne, șeful Securității și așa mai departe.

În cadrul acestei campanii, pe lângă crimele și abuzurile care i s-au pus în cârcă lui Drăghici și Securității pentru perioada de până în 1964, o componentă a fost un așa-numit dosar Îmbogățirea.

În ce consta?

Nicolae Ceaușescu, foarte iubitor de dreptate și justiție, constată el, așa, că prin casele foștilor membri ai nomenclaturii se află obiecte pe care ei nu le puteau justifica.

Aşa că face o comisie de investigare pusă în subordinea Securității, deci tot Securitatea ancheta chestia asta – comisie care s-a apucat să facă inventare ale bunurilor care se găseau prin casele diverșilor oameni de la vârful partidului, în special ale celor din anturajul lui Gheorghiu-Dej. 

Descoperirile au fost puse în dosare sub formă de rapoarte. Ce spun dosarele astea?

„A doua zi după plecarea regelui de la Peleș, au început sustragerile de bunuri din castel, făcute de membri ai comisiilor trimise acolo de Partidul Comunist. Au luat mașini, mobilier, argintărie, veselă, care au ajuns prin atribuire directă, fără probleme, în casele acestor oameni, în uzul nomenclaturii comuniste, asta în vreme ce ei declanșau campanii referitoare la faptul că aceste bunuri sunt luate de rege.”

Mădălin Hodor, cercetător CNSAS

M.H.: Evident, a fost un interes major să spună asta, pentru că, atât timp cât spuneai că le-a luat regele, nimeni nu le căuta unde erau. 

Toată această chestiune din 1968 nu era făcută pentru a pedepsi ori pentru a îndrepta lucrurile. După ce Nicolae Ceaușescu a strâns suficient material compromițător, astfel încât baronii lui Dej să stea liniștiți, toate lucrurile au fost din nou mușamalizate și s-au păstrat la nivelul ăsta. 

Jaful a fost extensiv. S-au luat bunuri inclusiv de la Săvârșin. De exemplu, unul dintre serviciile de masă folosite la Săvârșin, vreo 200 de piese, comandat la un meșter austriac, ajunsese la Lica, fata lui Gheorghiu-Dej. O parte dintre ele au fost distribuite unor organizații sau asociații culturale ale partidului.

M.D.: În ancheta din Dosarul Îmbogățirea, unul dintre securiști s-a arătat scandalizat că, la nu știu ce organizație județeană, membrii UTC își beau ceaiul și cafeaua cu lingurițe cu monograma regală și, sigur, era oarecum un hiatus logic. 

M.H. (râde): Ideologic nu se susținea chestiunea asta. 

O.D.: Când se făceau filme de înfierare a monarhiei, biroul lui Carol I era chiar biroul lui Carol I! Îl foloseau ca recuzită. 

M.D.: Ca să dăm o tușă ironică acestei povești, putem spune că studiourile de la Buftea erau cel mai bine garnisite studiouri din lume, pentru că aveau piese originale.

Nu erau artefacte construite sau refăcute după original, erau chiar piesele originale! Ceea ce, sigur, nu știu dacă alt studio de film din lume și-ar fi permis.

M.H.: Operațiunea asta din interior a fost dublată de unele făcute din exterior. Spionajul românesc – DIE – a primit ca sarcină de lucru recuperarea bunurilor aparținând diverșilor oameni care s-au refugiat în Occident după instaurarea regimului.

Aceste acțiuni au vizat și Casa Regală. Acţiunea de recuperare a bunurilor lui Carol al II-lea purta numele Duduia, după numele Elenei Lupescu. 

Era o chestie complexă, lucrau cu case de avocatură străine plătite de Securitate, mituiau judecători, experți… 

M.D.: Făceau penetrări clandestine în locuințe ca să sustragă documente. 

M.H.: Exact. De exemplu, în cazul Duduia, au recrutat o contesă portugheză care era prietenă cu Elena Lupescu şi mergea frecvent la ea să își bea cafeaua.

Au recrutat-o ca să facă rost de cheia de la seiful unde Elena Lupescu ținea ultimele sale bijuterii, ceea ce se pare că respectiva a făcut. 

În privința regelui Mihai, există o chestiune care a rămas un fel de Fata Morgana până în zilele noastre – recuperarea unor tablouri pe care se presupune că le-a scos din țară. Securitatea a desfășurat acțiuni foarte complexe.

„În anii ’80, Securitatea lucra cu mafia italiană. Am găsit un document în care ofițeri de Securitate se întâlneau cu mafioți italieni pentru că le fusese semnalată apariția unuia dintre tablouri la o casă de licitații din Italia.”

Mădălin Hodor, cercetător CNSAS

M.H.: Securitatea lucra cu mafia în alte acțiuni, în principal trafic de țigări și de droguri. Dar, întâlnindu-se cu respectivul lider mafiot, l-au întrebat dacă poate să se intereseze de chestiunea cu tablourile.

S-a interesat, nu s-a concretizat nimic, dar ăsta era genul de eforturi pe care le depuneau pentru chestiunea asta. Erau foarte ahtiați să pună mâna pe tablouri.

Cu ocazia anchetei din 1968, l-au reanchetat pe așa-zisul custode al bunurilor regale. Când regele a plecat, a lăsat administrarea bunurilor din țară în sarcina unui membru al staffului.

Bibi Popescu, zis Bibiți, trebuia să semneze în numele regelui diverse acte administrative referitoare la bunuri. Evident, comuniștii au luat tot ce au putut din casa respectivă, și pe Bibiți l-au trimis la Reghin, să stea într-un apartament mizer de două camere care nici nu era al lui. 

Și-au adus aminte de el și l-au readus la București pe Bibiți să spună unde sunt tablourile! A dat o declarație, l-au dus la Peleș, fiindcă aveau informații că regina-mamă, la plecare, ascunsese bijuterii în tavanul unui salon. Au dărâmat plafonul, bineînțeles că nu au găsit nimic, dar au stricat cu ocazia asta niște obiecte de patrimoniu.

Cert este că Bibiți, în declarația lui, arată cu degetul spre alte persoane decât cele de care voia Securitatea să audă. De exemplu, spre Gheorghiu-Dej, căruia îi predase în mână 30.000 de lei în monede… 

M.D.: Întrebarea firească este: de ce Partidul Comunist făcea anchete să descopere niște bunuri pe care tot el le luase? Dacă le-am luat eu, nu are sens să mai fac anchetă…

Răspunsul este acesta: după 1947, raptul a fost organizat de diverse persoane de la vârful Partidului Comunist, și o bună parte dintre aceste bunuri au început să mobileze diverse cabinete, acest furt organizat nefiind subsumat unei conduceri strict centralizate. 

A fost o comisie a lui Mihai Levente, în martie 1948, care, după ce furtul își produsese o parte din efecte, a încercat să gestioneze acest inventar al bunurilor rămase. Deci, statul român nu știa ceea ce apucaseră să fure propriii securişti şi activiști de frunte.

În dosarul Îmbogățirea sunt liste cu activiștii de frunte ai partidului care aveau diverse tablouri în dormitoare, în baie sau pe balcon…

O.D.: Nu numai de la Casa Regală. Acestea erau, poate, cele mai importante, cele mai valoroase și cele mai multe. Ştiți că, atunci când se pronunța o sentință, averea se confisca. Se făceau procese-verbale, dar nu conta, oricum.

Toate bunurile erau depozitate la nivel regional în București, în depozite imense de unde nomenclatura sau soțiile mergeau și își alegeau…

Râdeam cu Mădălin de faptul că activiştii alegeau bijuterii cu rubine, cu smaralde, dar nu le puteau purta la ședințele de partid, fiindcă erau oamenii poporului. Probabil că le purtau acasă ori în întâlnirile private. 

M.H.: Bunurile astea erau duse, mai puțin aurul și bijuteriile, la o întreprindere din subordinea Primăriei București, Steagul Roșu, dar care de fapt era în subordinea directă a Ministerului de Interne, că ei făceau confiscările. 

Ei făceau rechiziții de bunuri, bunurile erau duse la Steagul Roșu și ținute în două depozite. De aici, din depozite, erau distribuite către nomenclatură.

Cu ocazia anchetei din 1968, pentru a afla cine ce bunuri are, au fost chemați să dea declarații membri ai staff-ului administrativ, gestionari, diverse persoane care lucrau acolo.

Le-au luat declarații, și în unele declarații se vorbea despre faptul că, de fiecare dată când intra marfă, gestionara de la Steagul Roșu o suna pe Marta Drăghici, care era soția lui Alexandru Drăghici, și îi spunea: Marta, a intrat marfa.

A doua zi venea limuzina lui Alexandru Drăghici cu Marta Drăghici și cu prietenele tovarășei Drăghici. Descindeau la Steagul Roșu și începeau să aleagă poșete, pantofi, mobilă.

M.D.: Toate artefactele se duceau aici, iar metalele prețioase se duceau la Direcția Metale Prețioase din Banca Națională.

Banca Națională trebuie să aibă, la un moment dat, un cuvânt de spus în legătură cu cantitățile de aur și bijuterii care au ajuns în custodia sa. 

M.H.: Aici era o altă fază a furtului. Conform legislației în vigoare, Banca trebuia să topească aurul, cocoșeii, monedele, bijuteriile.

În practică, îndată ce se primeau aceste bunuri la Banca Națională, se prezenta un delegat de la Gospodăria de Partid a Comitetului Central și se făcea o selecție.

Dintre bijuteriile predate, el alegea unele pentru tovarășele de drum ale nomenclaturii. Există procese-verbale întocmite cu ieșirile și intrările de obiecte de preț, mai ales bijuterii.

Furtul era legalizat pentru că erau norme privind vânzarea acestor bijuterii în regim de consignație. Se stabilea un preț – evaluatorul făcea un preț ridicol pentru bijuterii, dintre care unele erau unicat în lume. 

Erau luate de la Casa Regală, de la Martha Bibescu, de la persoane care aveau obiecte rare. Din prețul respectiv se scădea, spuneau ei, 20% reprezântând uzura de purtare a respectivelor bijuterii, după care se mai făcea un scăzământ de 10%, așa că ajungeau să le ia aproape gratis.

Se treceau niște sume modice în tabelul respectiv pentru ca banca să se poată descărca și să aibă o evidență și, în felul ăsta, bijuteriile ajungeau pe căi legale la noii posesori.

„Ajutor, nu lăsaţi să piară un popor nevinovat!”

M.D.: Cercetarea asta a destrămat un alt mit, cel al lipsei de reacție sau al pasivității regelui în exil.

În afară de suita de reacții publice foarte consistente în anii imediat după abdicare, plus turul internațional din Anglia, Franța şi SUA, după 1977-1978 lucrurile iau o turnură consistentă și mesajele regelui sunt foarte dure.

În declarația din 1988, Ceaușescu e comparat cu dictatorul Pol Pot, România este o țară care a devenit un mare lagăr de concentrare, iar mesajul  se termină astfel: „Ajutor, nu lăsați să piară un popor nevinovat!”.

Articol publicat de regele Mihai în 1988, aflat în dosarul său de urmărire. Sursa: Arhiva CNSAS

O.D.: La întâlnirea dintre Reagan și Gorbaciov, regele i-a transmis președintelui american: Nu uitați și de România.

Pentru că Gorbaciov începuse reforme în URSS, se mai schimba ceva în Polonia şi Ungaria, dar România era adâncită în stalinism.

M.D.: Regele a condamnat poziția puterilor occidentale în chestiunea României încă din 1948: că statele Occidentului sunt cumva complice la protejarea și impunizarea regimului comunist, iar după anii ’70-’80 devine clar.

Lipsa de reacție a Occidentului în a interveni era sancționată de rege în declarații transmise recurent.

O.D. Zicea: Eu spun asta de 20-30 de ani, dar nimeni nu mă aude!

– Cum credeți că va rămâne regele Mihai în istorie? Şi cât contează dosarul de urmărire în istoria sa personală?

M.D.: Avem o arhivă fabuloasă, una dintre cele mai importante arhive din Europa. Este una dintre cele mai valoroase arhive pentru trecutul recent – contează enorm ce e aici pentru reconfigurarea imaginii regelui.

Cred că luminează o bună parte din biografia sa în mod indirect, și fără ca autorii să dorească asta. Habar nu am să vă răspund cum va rămâne în istorie.

Este, în mod redutabil, un simbol. Iar cel mai important în povestea asta e faptul că este o poveste a vulnerabilităţii.

Regele Mihai este o poveste a vulnerabilității, un om normal în timpuri agresive, un om care a avut curajul și inteligența să ia niște decizii în timpuri radicale.

Într-o țară care dorește eroi din oțel și sânge, dar care, de fapt, sunt criminali de război, un om normal ia niște decizii dure cu nişte costuri personale uriaşe. Cam asta e povestea acestui om.

Regele Carol al II-lea şi fiul său, Mihai. Foto: Iosif Berman/Wikimedia Commons

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€