Războiul informaţional: "Ţinta nu mai e nici armata, nici guvernul, ci întreaga societate"

Scopul războiului de troli − comentatorii plătiţi să deturneze o discuţie pe internet − nu este atât influenţarea publicului, cât identificarea celor care gândesc într-un anume fel, pentru a fi recrutaţi în grupuri care vor putea fi utilizate pentru o acţiune specifică.

Este una dintre concluziile la care a ajuns analistul Iulian Chifu, fondator al Centrului pentru Prevenirea Conflictelor și Early Warning şi fost consilier pentru afaceri strategice și politică externă al preşedintelui Traian Băsescu.

Aflat la Cluj pentru a susține o prelegere la Forumul de Diplomație Publică organizat de Universitatea „Babeș-Bolyai”, Iulian Chifu ne-a acordat un interviu în care descrie războiul informațional în care se află România.

*

– Cum arată o fotografie de ansamblu a agresiunilor informaționale îndreptate, în acest moment, asupra României?

– Există toate categoriile de instrumente: unele pe care le-am identificat, altele care sunt mult mai subtile și pe care probabil că doar instituțiile specializate le pot identifica.

Pledoaria mea este pentru a avea o instituție care să fie responsabilă de contracararea războiului informațional și a formelor mai puțin vizibile ale acestuia.

Ministerul Afacerilor Externe are contacte cu ambasadele, primește informații, are tipuri de reacții, deci are, cumva, un anumit tip de acoperire. Dar nu este pe deplin satisfăcător, pentru că acolo nu există toate instrumentele.

Instrumentele pot exista la nivelul unui organism singular, cum e StratCom-ul de la NATO. Dar un instrumentar care se referă în mod direct la războiul informațional e mult mai elaborat, mult mai sofisticat, trebuie să aibă o componentă de cercetare şi una de monitorizare constantă.

E vorba despre niște resurse. Mai există, fondat de Dan Dungaciu, LARICS – dar este mai mult un steag pus pe o temă, e în mai mică măsură ceva care chiar funcționează…

– Funcționează mai degrabă pentru awareness…

– Awareness, combinat cu o componentă de a aduna toate cercetările care există în Facultatea de Sociologie…

Dar trebuie să vă mai spun un lucru. Să știți că tema războiului informațional nu este foarte prizată nici la nivel internațional, ba cred că, într-o oarecare măsură, nici la nivel național.

Instituțional, faptul că cineva se ocupă cu „războiul prin cuvinte” este considerat superfluu sau foarte soft.

Nu vorbesc despre ministrul Apărării și instituțiile afluente – avem o unitate PsyOps foarte importantă, a funcționat în Kosovo –, deci nu e vorba despre toți militarii, dar în special din zona militară vin aceste mesaje: „Hai, nu vă mai jucați! A spune război când e vorba despre cuvinte, despre informație, este excesiv”.

– Haideți, atunci, să explicăm: când spunem război informațional, la ce ne referim?

– Războiul informațional înseamnă că cineva, în mod programatic, cu un instrumentar potrivit, încearcă să proiecteze o realitate alternativă asupra unui public-țintă. Numai acel public este vizat, nu cel din jur.

Acest tip de narațiune vine cu secvențe de adevăr amestecate cu elemente de interpretare, de obicei din surse negre sau gri care sunt aduse în mainstream.

Există și alte tipuri de surse, care în mod natural vin cu o amprentă, cum ar fi Russia Today sau Sputnik, iar aici mă refer strict la zona Federației Ruse, pentru că este zona la care m-am raportat cu asupra de măsură. Dar avem elemente și instrumentare care vin şi din alte spații.

– Care este obiectivul?

– Faptul că se proiectează o realitate alternativă nu înseamnă nimic fără suport popular, fără ca un număr de oameni să înceapă să creadă în acea realitate şi să construiască grupuri alternative în raport cu decidenții.

De regulă, ținta este alterarea deciziei politice sau parlamentare. Decizia poate fi alterată prin presiuni venite de la aceste grupuri create şi manevrate.

Asta este prima etapă, crearea realităților paralele.

Cea de-a doua etapă este crearea unor grupuri cu credințe diverse. Când ai o anumită credință, ai tendința de a ignora argumente.

Scopul e să-mi creez aceste grupuri cu credințe diverse, pe care să le manipulez de așa natură încât să creez reacție în rândul lor, în funcție de ceea ce vreau să dezbat.

Dar asta nu e totul: ăsta e numai pasul doi. Pasul cu adevărat important, pasul trei, este atunci când ajung la nivelul de emoții.

Grupurile care se bazează pe emoțiile fundamentale − frică, umilință, suferință − nu mai pot fi alterate nici măcar pe termen scurt. Ele nu vor tolera niciodată formulele alternative sau interpretările diferite. Nu vor accepta niciodată argumente științifice, nu vor accepta niciodată argumente tehnice.

Vor rămâne cu comunicarea emoțiilor și raportarea strict afectivă, deja osificată, la această realitate. Reacția este înfiorător de puternică.

Bun, deci al treilea element este emoția.

Am să fac o digresiune: fenomenul Trump. Președintele Donald Trump a reușit să ajungă în faza la care face asta − comunică emoții. Dar aici intră și o bază teoretică și tactică a cuiva care a gândit și care l-a ales. A ales un personaj capabil să comunice emoții.

Nimeni nu și-ar imagina că cineva din sistem, cu atât mai mult un președinte, ar comunica ce simte: Nu-mi place aia, e foarte rău că nu știu ce…

Astea sunt elemente de credință internă pe care niciun decident nu le-ar exhiba. În schimb, comunicarea de emoții este cea mai empatică: îi menține pe cei care cred în tine și care te urmează.

Comunicarea de emoţii pare cea mai autentică când comunici cu alții. Participi alături de cel care-ți comunică emoția. Consumi emoția lui pentru a-i replica și recomunica emoții.

Și așa am ajuns la acest fenomen Trump. Din nou, cred că personajul a fost ales să fie capabil să poată să treacă non-stop, în orice moment, de la o poziție la opusa sa.

– …fără ca publicul lui să-și facă vreo problemă despre asta.

– Fără ca publicul lui să-și facă nicio problemă! De etică sau de credibilitate, deloc! Dar în momentul în care Trump spune ceva, este egal emoționat și o spune cu toată încrederea, în cunoștință de cauză.

După ce a fost convins de contrariu, vine și spune invers, cu aceeași emoție și aceeași credibilitate.

Cazul clasic: NATO este depășit. Și, peste puțin timp, da, NATO a fost așa, dar nu mai este! Deci, iată cum se dezvoltă acest instrumentar.

Pe partea de dezvoltări, există trei direcții: una este cea care ține de propagandă, dezinformare, măsuri active, dacă vreți. Varianta 1.0 din perioada Războiului Rece, dar în condițiile noului tip de război.

Astăzi, orice om are acces infinit la informație și devine el însuși multiplicator sau sursă de media. Această realitate introduce o presiune fantastică asupra decidentului.

Decidentul poate merge undeva și să nu aibă încă evaluarea făcută. În schimb, evenimentele de-acolo sunt relatate în timp real și un număr mare de oameni din public își construiește deja o opinie, are o percepție.

Deja poți să vii cu realitatea și cu argumentele, dar ele să nu mai funcționeze, pentru că publicul meu este deja afectiv. El crede că acolo a fost altă situație. De pildă, crede că americanii și-au dirijat avioanele să le dărâme World Trade Center, ca să poată ataca pe urmă țările arabe.

– Nu ai nicio posibilitate de a contracara o astfel de conspirație…

– Niciuna. Și oricare dintre noi devine multiplicator. O să vă dau un caz: site-ul Euractiv, care a scris că arme nucleare se mută din Turcia în România.

Deci, pe un site legat de UE, cu credibilitate, un bulgar vine și lansează o asemenea temă. În primul rând, să ne uităm ce efecte a avut în România: toată lumea a început să discute despre armele nucleare americane din Turcia. Eu vă întreb: când ați aflat că există arme americane în Turcia?

– Cred că tot atunci…

– Și ele sunt din 1962. Sau se presupune că sunt, pentru că Departamentul de Stat al SUA a spus − Nu confirmăm și nu infirmăm.

Și este natural, pentru că, dacă ai spus unde ai arme, îți vei crea acolo un pol unde se organizează imediat manifestații de protest… Deci, niciodată nu asumi!

În schimb, în România am avut un președinte care a venit și a confirmat: sunt atâtea arme nucleare… El o fi știind din niște hârtii clasificate, însă SUA n-au acceptat public niciodată o asemenea realitate.

Deci, s-a expus o chestiune de genul ăsta, iar în România a început disputa. Au ieşit purtătorii de mesaj de stânga, Adrian Năstase, Puiu Pașcu, care au spus: Noi ar trebui să ne opunem depozitării! Au schimbat agenda.

De unde vorbeam despre teme care ne priveau cu adevărat, brusc am început să vorbim despre amplasarea de arme nucleare în România! Cu tentă anti, noi fiind membri NATO.

În egală măsură, am avut partea dreaptă. Iulian Fota a ieșit și a spus: Suntem aliați în NATO!  Și trebuie să primim, e nevoie!

Deci, noi am mutat agenda și am ajuns să discutăm un non-subiect creând falii în interiorul sistemului social românesc…

– Și polarizare…

– … pe un subiect non-existent. Deci, astea sunt consecințe ale unei non-știri. Dar arată ceva și despre profesionalismul presei românești. MAE fusese întrebat și transmisese răspunsul în același timp cu textul bulgarului, dar cine credeți că a luat în seamă MAE?!

Ca să muți niște arme atomice, nu le-ai urcat pe avion și le-ai mutat. Sunt niște măsuri de securitate foarte serioase: nu le cari hurducăindu-le pe drumurile publice.

Doi: să admitem că le-ai transporta în condiții speciale de siguranță. Şi ce fac cu ele, unde le pun? Stocarea acestei categorii de arme presupune amenajări, construcții, zonă de securitate, izolare nucleară, elemente care trebuie făcute din timp! Nu peste noapte!

Această non-știre a unui bulgar, care este one time show, a reușit să multiplice niște falsuri și să creeze dificultăți de imagine: Turciei, pentru că de la ea urma să se extragă, Statelor Unite, pentru că au avut de confirmat dacă există arme sau nu există, şi României, pentru că aici s-ar fi adus armele…

Trei state NATO au fost atacate informațional de o știre fantasmagorică cu impact foarte mare, care a fost preluată în mod… eu i-aș spune iresponsabil, în orice caz, neprofesionist, de către presa română.

Există probleme structurale în interiorul presei, care au dus la vulnerabilități utilizate. Noi am studiat pe zona Rusia, dar nu este singurul actor.

Povestea cunoscută cu mass-media e cea cu al treisprezecelea cadru – într-o secvență ai 12 cadre și mai adaugi în final încă unul, subliminal, care acționează asupra oamenilor. E interzis în România.

Cum e interzisă faza cu Cambridge Analytica: acum e în anchetă în Marea Britanie și e interzisă targetarea individuală a fiecărui cumpărător sau virtual client.

Al doilea nivel este cel de lobby: cumpăr formatorul de opinie, care spune ce are de spus unui public. De fapt, îi cumpăr publicul, iar pe lângă tema asta îi mai dau niște bani și un conținut pe care îl reproduce.

Nimeni nu face diferența între ceea ce crede formatorul de opinie și mesajul pe care l-a pus pe bani! Publicul nu știe că până la un punct a fost ceea ce gândește persoana respectivă, și de la un punct, brusc, parcă a înnebunit, joacă ceva… Nu toată lumea observă.

Pentru cunoscători, sare în ochi, zgârie, dar asta e valabil pentru un spațiu foarte îngust de populație. Pentru marea masă, e același personaj credibil, care vine și livrează narațiunea alternativă din războiul informațional.

Și mai este a treia componentă, care este aia serioasă − operațiuni psihologice, războiul de troli, recrutare, condiționare, character asassination.

– Când spunem operațiuni psihologice, la ce ne referim? Dacă țineți minte, la protestele din iarnă, una dintre spaimele vehiculate era controlul manifestanților cu arma psihotronică…

– Haideți că intrăm în derizoriu. Pentru acțiunea psihologică utilizată la nivel militar, majoritatea elementelor nu sunt publice. Există o categorie pe care o cunoaștem din manualele de pregătire, însă instrumentarul nu este public – e vorba de un instrumentar care se adresează subconștientului.

De pildă, ca să revin la partea de emoții la Trump. Problema nu este mesajul în sine, cât ceea ce transmite subliminal prin acest transfer de emoții.

În operațiunile psihologice, mutatis mutandis, nu e content. Contează mesajul, dar nu mesajul în sine este cel care produce agresiunea majoră, ci zonele pe care le accesează în subconștient acel tip de mesaj.

Care sunt livrate la un anumit interval, sunt împachetate − imagine, sunet, elemente stroboscopice… E un întreg arsenal.

E operațiune psihologică, un instrument cu relevanță militară și folosit specific, în funcție de zona din cortex pe care vrei să o afectezi și de elementele pe care vrei să le transmiți. Se poate lipi într-o oarecare măsură cu hipnoza, se poate lipi într-o oarecare măsură de impresionabilitate.

– Ce alte instrumente mai avem?

– Războiul de troli – plătesc un număr de oameni care comentează pe un site și-mi dirijează direcția unei discuții. Și cuiva din exterior i se pare că e o dezbatere naturală, care se duce într-o anumită direcție, aşa că o ia deja gândită.

Când, de fapt, acolo a fost un joc orchestrat pe un scenariu, în așa fel încât ție să-ți livreze concluzia, cu argumente. Să-ți creeze convingeri.

Și putem merge mult mai departe, pe recrutare şi condiționare. Am făcut acest studiu: de ce, oare, ar plăti cineva niște oameni care să facă asta toată ziua, să comenteze la sfârșitul unui articol?

Ne-am uitat la ce știri comentează. Sunt știri care au 10-12 comentarii. Sunt altele care au 350 de comentarii. Ne-am uitat la ele, era vorba despre știrile strategice, care implicau Federația Rusă, că pe noi asta ne interesa. Și care erau cele mai aprinse.

Cinci, şapte știri pe zi de pe site-ul unei mari televiziuni de știri – pentru că astea se fac la nivelul instituțiilor cu vizibilitate mare. Și ne-am întrebat: De ce ar plăti cineva acești bani? De ce ar citi un om 350 de comentarii la o știre pentru a-l plasa pe următorul?

Scopul trolilor este doar într-o mică măsură influențarea. În schimb, am ajuns la concluzia că, de fapt, scopul este de a-i identifica pe cei care gândesc într-un anume fel şi care comentează.

Ei erau recrutați acolo, mutați în alte spații de pe internet – tot prin mesaje, unde tot comentau până erau extrași în conversații individuale și plasați în anumite grupuri.

Grupuri care gândeau la fel erau alimentate și creau o rezervă de oameni, români, nu în servicii de informații, nu în servicii de influență, ci în grupuri cu aceleași tipuri de credințe.

Problema nu este că în România există doi, trei, cinci, șapte la sută din populație care crede că Federația Rusă e un model. Problema este când acești oameni sunt strânși împreună în niște grupuri, condiționați și utilizați pentru lucruri specifice.

Am să mă opresc aici cu această descriere. Dar, iată, e important dacă există 100.000 de oameni care, cu o rată de 80%, participă la acțiuni comandate de cei care gestionează aceste grupuri.

Păi, 100.000 de oameni e diferența la vot dintre un președinte și altul, în România. Dar 500.000 în Marea Britanie, între Brexit și non-Brexit? Dar 3 milioane în SUA?! Am să vă las să vă gândiți dumneavoastră.

Și noi am povestit acum doar despre prima generație de instrumente. Asta nu înseamnă că, între timp, Rusia nu le-a dobândit și pe următoarele. Unele vin din sfera privată, unele s-au dezvoltat organic – precum în România: obiectivarea constructului social în virtual.

Sau revoluția fără lideri: a apărut în mod obiectiv, am văzut cam ce face și am realizat că este un instrument de război informațional care poate crea dificultăți majore.

Cred că aia cu psihotronica e o bătălie internă între grupurile noastre – dovada e că n-a mai apărut de atunci. E din sfera credințelor cu Soros care vine și alterează și conduce sau cu multinaționalele care nu știu ce fac.

Nu înseamnă că multinaționalele nu fac, nici că Soros nu finanțează societatea deschisă. Astea sunt elemente legale, cunoscute, le poate face oricine.

Vă mai spun un lucru: dificultatea războiului informațional este cum faci diferența între ceea ce înseamnă în mod natural dreptul la informare, dreptul la opinie, libera circulație a ideilor, pe care le apreciem și le susținem, și agresiunea informațională, care este făcută să pervertească percepția, să creeze tendințe alternative, să se joace cu emoțiile pentru a altera decizia națională…

E o linie foarte fină și greu de identificat. Marea problemă a războaielor contemporane este că ținta nu mai e nici armata, nici guvernul, nici toată administrația, ci întreaga societate.

Comunitățile sunt țintite om cu om, pervertite, reașezate, divizate și dirijate.

Așa arată războiul informațional de astăzi. Și trebuie să fim foarte atenți, pentru că el se desfășoară în jurul nostru cu asupra de măsură. În paralel cu elemente absolut legitime.

Federația Rusă consideră că drepturile omului sunt niște vulnerabilități ale societății, pe care le valorifică în războiul informațional.