Războiul despre care nu vorbește mai nimeni, niciodată, nimic

Într-o bună zi, trei povestioare auzite din surse diferite s-au adunat și s-au holbat acuzator la mine. N-aveam nici o vină. Deloc cu plăcere, m-am apucat, așadar, să cercetez ideea pentru care eram pus la zid:

"Astăzi, tehnologia facilitează mult prea adesea expunerea celor mici la imagini cu conținut sexual explicit".

Ce am descoperit săpând mai departe m-a înfiorat.

Scena 1

N. și-a construit o casă și s-a mutat cu familia în afara orașului. De atunci, a devenit șofer de serviciu. Azi, N. îi duce cu mașina la grădiniță − una privată, nu tocmai ieftină − pe fiul său și pe copilașul unui vecin. Mâine e rândul vecinului.

Șoseaua e acum relativ goală. Traficul turbat al orei 8 s-a înmuiat vădit. Cu toate acestea, mâinile lui N. se albesc progresiv strângând de volan.

Cu ochii fixați pe dunga despărțitoare a benzii de circulație, încearcă să respire normal. Să se poarte firesc, deși conversația de pe bancheta din spate îi întunecă privirea.

Unul dintre băieţi îi povestește celuilalt, tare și dezinvolt, un filmuleț pe care l-a descoperit ieri în telefonul tatălui său. Era cu doi neni dezbrăcați care-i făceau unei tanti, la fel de dezbrăcată, tot felul de chestii.

Spre groaza lui N., copilul lui, care are doar 4 ani și jumătate, devine curios și, printre chicoteli, cere detalii. Iar colegul de grădiniță nu se sfiește să i le dea. Așa cum poate, stângaci, cu cuvintele lui.

Și, deodată, drumul altfel banal spre grădi pare mai lung și mai chinuitor decât niciodată. Imediat după ce băieţii trântesc portierele și intră pe poarta grădiniței, N. pune capul pe volan.

Mintea-i vâjâie, în pragul unui atac de panică. Nu are habar cum și de unde să apuce povestea asta.

Cum îi poți proteja, oare, pe acești copii? Cum poţi face ca ei să rămână normali în această lume digitală care a luat-o razna, la vale, ca un tractor fără frâne? Cum îi înveți să spună Nu?

Scena 2

Sala de clasă a unei grădinițe. De această dată, e o grădiniţă grea, de stat, cu program prelungit, copii amestecați și educatoare old school, care încă se mai jură pe coafura izvorâtă din bigudiuri.

Sala grupei mijlocii suferă aceeași metamorfoză zilnică, spre disperarea copiilor. Dulăpioarele pe care stau jucării de pluș se deschid vertical și se transformă în paturi pentru pitici. O tortură.

Majoritatea copiilor urăsc somnul de după-amiază, dar trebuie să stea cu ochii închiși, altfel sunt pedepsiți. Educatoarea tocmai a ieșit la o țigară.

Copiii profită și țopăie, se zbenguie, chițăie. Asta până când D. începe nu doar să le povestească, ci să le și arate, cu mișcări destul de caraghioase, de altfel, scene din filmulețul porno pe care l-a găsit ieri în tableta uitată pe masa din bucătărie.

Copiii stau acum mai liniștiți și cu ochii mai căscați decât la un film cu super-eroi, mereu învingători. Povestea se termină brusc când educatoarea-zbir dă ușa de perete. Sunt automat puși la somn.

Doar că unii, cu ochii strâns închiși, prefăcându-se că dorm, rememorează punct cu punct fiecare scenă din povestea lui D.

Scena 3

Nu departe de sala profesorală, un grup de prietene din clasa a treia șușotesc cu capetele înghesuite deasupra unui telefon frumos, de ultimă generație, cu retina HD display.

De când a apărut seria cu Umbrele lui Grey, fetele împărtășesc același secret comun. Au văzut fiecare film și au discutat despre el, mai ales despre scenele de sex.

Ba chiar s-au întrebat ce-or fi alea "anal beads" și la ce-or fi folosind. Doar că nenea internet e om de treabă și are răspuns la toate dilemele.

Astfel că, din aproape în aproape, elevele dintr-a treia au aflat mult mai multe decât și-au imaginat vreodată.

Acum au descoperit o altă poartă de intrare, și mai facilă, pe pagini de internet cu conținut explicit – Instagram. E un loc mai sigur, de care părinții vor afla doar când li se va acri de nenorocirea aia de Facebook, ceea ce nu pare că se va întâmpla prea curând, la câtă vreme pierd cu nasu-n el.

Fata proprietară a telefonului deștept a găsit chiar o scurtătură, alta decât clasicul #hashtag. Un anume emoji te poate duce direct la țintă.

Dar se sună de intrare și șueta se suspendă. Cele patru fete intră în clasă zâmbind, de parcă ar împărtăși același secret. Unul mai întunecat decât toate umbrele domnului Grey.

Aceste trei exemple vorbesc despre o realitate șocantă: pierderea accelerată a inocenței, începând de la vârste tot mai mici.

Doar că majoritatea părinților, când aud așa ceva, rămân ca anesteziați, într-o stare de negare, neștiind cum să apuce povestea.

Fiindcă această realitate seamănă pe undeva cu traficul de organe. E atât de șocantă, că face parte dintr-o meta-realitate. Nu se poate întâmpla decât departe, în China, și mereu altora.

E mica bănuială măturată mereu sub covor:

"Nu, refuz să cred că i se poate întâmpla așa ceva copilului meu. Altora, da, poate, dar nu lui. Al meu n-ar face așa ceva pentru nimic în lume".

Adevărul e că riscul expunerii copiilor la imagini disturbatoare crește odată cu ei, cu tehnologia şi, implicit, cu accesibilitatea pe care aceasta o oferă.

Astăzi, liderii de opinie ai unei clase nu prea mai sunt copiii buni la mate sau fotbal, ci aceia care dețin obiectele care contează. Copiii caută mereu nișe, simt exact când ai lăsat garda jos și speculează momentele de slăbiciune.

Ca părinte, te îndupleci la cântecul plângăcios de sirenă: "Hai, mamă că toți din clasă au, numai eu nu".

De la un smartphone cât de ieftin, deschisă-i calea, fiindcă net este pe toate gardurile. Poți pune câte filtre de control parental vrei, numite și net nanny, tot degeaba.

Se creează o ambianță, o șușoteală care stârnește curiozitatea. Nu vei ști niciodată în telefonul cui se uită copilul tău în pauza mare, atunci când restul colegilor joacă mâță.

Ba chiar, amenințând cu degetul, punând condiții și filtre, riști să trezești interes, să creezi efectul advers, după modelul clasic al fructului oprit din Grădina Edenului.

Întrebarea legată de cantitatea de pornografie care există astăzi pe net e inutilă. Unii, mai conservatori, zic 30%, alții, 15%.

Ca să nu dai peste ea, trebuie să-ți impui acest lucru, eventual în virtutea unor valori sau credințe. Să te încăpățânezi să spui Nu la ceva aflat foarte la îndemână − lucru mai greu decât pare la prima vedere.

Problema spinoasă nu e cantitatea, ci accesul. Problema e cât de ușor pot ajunge copiii în preajma unor imagini sau a unor filmulețe cu totul inadecvate, când până și căutatul după "jucării" te poate trimite pe o pistă falsă, spre jucării sexuale, de exemplu.

Poți ajunge cu capul în jos în cutia Pandorei chiar din pură întâmplare, tastând o singură literă greșită a unei căutări oarecare.

Constați pe această cale că industria plecată de la reviste glossy gen Playboy și Hustler, care aveau cândva copertele acoperite și erau urcate pe rafturile inaccesibile puștimii, merge înainte cu motoarele turate.

Și ea nu mai e apanajul exclusiv al profesioniștilor genului, grupați în valea califoniană San Fernando ("Pornando", pentru cei din branșă). Acolo, cam 200 de companii produc anual în jur de 5.000 de filme pentru adulți, pe care le aruncă în lume pe site-urile de profil.

Vorbim despre o afacere grasă, de multe miliarde de dolari, şi despre o producţie cam de 3 ori mai mare decât  a Hollywoodului.

Mai rău, industria a permis accesul amatorilor de oriunde, care pot câştiga bani pentru că fac sex acasă sau prin vecini. N-aș vrea să știu câte camere de videochat există doar în orașul meu.

În goana lor accelerată după bani, unii sunt dispuși să treacă peste toate liniile roșii, satisfăcând pulsiuni greu de imaginat şi fetișuri dintre cele mai absurde.

Industria s-a rafinat, s-a adaptat, s-a micro-nișat și, în ipocrizia ei, a ajuns să creeze softuri de protecție parentală.

Industria porno, să o recunoaștem, a devenit exact ceea ce îşi visase întotdeauna: ceva mainstream, ceva global, care nu mai trebuie să sperie pe nimeni, tocmai fiindcă se află la îndemână, într-un telefon cu rezoluție excelentă, la un amărât de touchscreen distanță.

Acum, doar plimbând degetul mare pe un ecran, în drum spre casă ori în tramvai, poţi vedea chestii care erau de neimaginat în urmă cu doar 5 ani.

Te poți teleporta, de pildă, într-un dormitor din Kazahstan, cu pereți roşii capitonați, din tavanul căruia spânzură funii sau lanțuri. Totul e să fii cât mai detaliat în tastarea acestei căutări.

Duhul ecranului îți poate îndeplini oricâte dorințe vrei, nu doar trei, cum făcea pe vremuri fraierul ăla de Aladin, cu turbanul lui ridicol.

Site-urile pornografice atrag lunar mai mulți vizitatori decât Amazon, Twitter și Netflix la un loc.

Din păcate, cererea este cea care împinge industria înainte, iar cererea a crescut exponențial, mai ales printre copiii cu nasu-n ecran, genul somnambulic, de care te bați pe stradă, grăsuții plictisiți, amatori de chipsuri și cola, gameri pe care-i duc părinții cu forța la lecții de înot.

Pentru cei care nu știu, cam 85% din pornografie vine la pachet cu diverse forme de violență împotriva femeilor, lucru care poate imprima un anume tip de gândire, din fragedă pruncie.

Și mai vine la pachet cu dependența. Iar această combinație poate avea efecte devastatoare pe termen lung. Deocamdată, ravagiile nu se pot estima statistic, e prea devreme, dar semnalele de alarmă sunt deja trase.

Se vorbește despre globalizarea fenomenului, numit și Porndemie. Ba chiar se zvonește că Internetul în sine s-a născut de la bun început cu acest scop.

Noua specie de dependenți poartă denumirea oficială de cyberporn addicts, o specie care azi este aproape incapabilă de relații umane normale.

Pornografia seamănă cu oraşul Las Vegas, unde au loc și târgurile de profil: o promisiune a împlinirii tuturor fantasmelor posibile și imposibile.

O ficțiune în care tușele sunt îngroșate grotesc, dar cu un scop precis. Să transforme omul din consumator în dependent, exact așa cum se întâmplă de la prima injectare cu heroină. Doar că aici vorbim despre o injectare mentală și despre alte, cu totul alte procese chimice petrecute în creier.

Tot ce se află sub ștacheta Hardcore sau BDSM devine banalitatea întruchipată.

Modul în care oamenii de rând aduc prunci la viaţă în dormitorul lor anost, cu pereți subțiri și mobilă scârțâitoare din pal melaminat, are ceva de comedie penibilă.

Treaba nu e dovedită încă de studii ştiinţifice, dar se pare că între scăderea drastică a natalității în lume și globalizarea industriei dedicate adulților ar putea exista o perversă legătură.

Iar victimele colaterale, cele despre care nu vorbește aproape nimeni, sunt tocmai inocenții de azi, dependenții de mâine și, poate, traumatizații pentru restul vieții.

Să insistăm cu niște cifre seci, așa cum sunt cifrele: fără emoții și îndoieli existențiale.

1Google Analytics spune: căutările după site-uri porno cresc nu cu 47%, ci cu 4.700% imediat ce copiii, oriunde în lume s-ar afla ei, scapă de la școală.

2. O cercetare recentă întreprinsă de Bitdefender spune că, în grupa de vârstă "sub 18 ani", 22% dintre copiii care frecventează site-uri pornografice au mai puţin de 10 ani. Tot ce trebuie să faci e să minți Internetul în față, zicând că ești major, lucru ce presupune două click-uri în loc de unul, efort teribil de greu pentru o generație născută digital.

3. Mergem un pas mai departe. ChildLine e un hotline. Ei au făcut un sondaj de opinie printre 700 dintre subiecții care le cer ajutorul. Iar concluziile îți dau frisoane. 10% dintre copiii de 12-13 ani se declară deja dependenți de pornografie. Iar acum, țineți-vă bine: 12% dintre cei intervievați au mărturisit că au fost fie protagoniști, fie au participat la filmarea unui video cu conținut sexual explicit.

Prietena mea Mirela Pop e de-a casei de mai bine de 20 de ani. Copiii mei au mușcat-o de nas când erau mici. Eu îi gâdil pe ai ei când îi prind.

Mirela e doctor în psihologie și mamă a trei copii cu vârste între 2 și 8 ani. Toată ideea acestui articol, care ar putea evolua foarte bine într-o ditamai cercetarea, a plecat tocmai de la mirarea ei, într-o seară, între două pahare de vin:

"Cum de nu vorbește aproape nimeni despre o asemenea realitate, pe cât de evidentă, pe atât de periculoasă? Că doar un video explicit de câteva secunde poate lăsa în mintea unui copil brazde mai adânci decât cele ale unui tractor la însămânțările de primăvară?"

Rezum aici, pe puncte, dialogul pe care l-am avut cu ea, în speranța că poate fi un ajutor real, nu doar un semnal de alarmă, pentru părinții copiilor "născuți digitali", de pe oriunde ar fi ei.

Riscul e globalizat și democratic, același pentru toți. Orice telefon cât de cât isteț, lăsat nesupravegheat pe mâna lor, că or fi în buricul Capitalei sau în fundul curții, undeva la țară, poate deveni astăzi o poartă care se deschide frumos, fără să scârțâie, spre toate tenebrele imaginabile ale întunericului.

1. Accesul e facil și e peste tot. Părinții pleacă din start cu un handicap: au pierdut bătălia accesului. Pot, totuși, ca discutând de timpuriu despre sex, să se asigure că îi transmit copilului că ei, ca părinți, știu despre ce e vorba, că subiectul nu e deloc nici jenant, nici tabu.

Sexul trebuie perceput cumva în sincron cu dezvoltarea emoțională și cu educația. Aceasta se cuvine începută devreme, de pe la 2 ani, după care se tot reia și se adaptează.

2. Părinții să mențină canalele de comunicare deschise pentru orice subiect, oricât de tabu. Să vorbească mult cu copilul și să petreacă timp cu el. Să cultive o sinceritate firească, astfel ca, atunci când copilul dă peste ceva suspect sau șocant în telefonul colegului de bancă, să îndrăznească să povestească.

Dacă un copil e deja mare, știe deja prea multe, iar părintele care deschide subiectul prea târziu riscă să pară penibil și defazat. Un părinte responsabil ar trebui să povestească mereu despre condiția umană și despre valori fundamentale, cum sunt respectul, bunătatea şi iubirea.

Pe acest fond, cu cea mai firească atitudine, părintele ar trebui să introducă și discuția despre sex, pe lângă cele în care îi spune copilului de ce e bine să mâncăm legume, să facem sport, să nu fumăm, să plantăm un copac, să ajutăm o bunică să treacă strada sau să-i cedăm locul în autobuz.

Fotografii din arhiva lui Voicu Bojan.

3. Cum trebuie să împacheteze părintele mesajul? Nu ca pe ceva nemaivăzut și grav, ci cât mai natural posibil. Mutra recomandată e "poker face", impenetrabilă, ca și cum ar vorbi despre fructele de pe masă.

Tonul e de comentator sportiv la un meci plictisitor de liga a treia. A se evita cu orice chip miratul, jenările, întrebatul sau certatul: "Cum de-a dat copilul peste așa o porcărie, și cum de mai și povestește despre ea?"

Dacă părintele nu vorbește, o s-o facă colegul de bancă, ăla șmecher, care are cel mai tare device din clasă şi care descoperă, deci, ultimele chestii, de obicei greu de imaginat.

4. La acest moment, aproape nimeni nu poate spune precis ce fel de chimie se petrece în mintea unui copil de clasă pregătitoare care e expus la scene de sex, mai mult sau mai puțin extreme.

Școala nu pare pregătită să vorbească despre asta. La orele de dirigenție, nu de puține ori li se pune un film educativ, de obicei pe alte teme, iar la orele de religie se vorbeşte despre asta cu atât mai puțin. Acestea par să se concentreze pe cu totul altceva, cum ar fi enumerarea straielor preoțești și pupatul corect de moaște.

5. Mulți părinți aleg să explice sexualitatea în termeni medicali, care sunt sterili din punct de vedere emoțional, gen "spermatozoidul întâlnește ovulul și așa are loc fecundarea". E mult mai bine decât deloc.

Riscă însă să rămână puțin defazați de întrebările și nedumeririle copilului care, odată expus la conținuturi sexuale explicite, chiar şi involuntar, poate avea multe feluri de emoții, de la jenă la dezgust, de la interes la fascinație.

Orice fel de emoție ar stârni acest conținut, părintele ar fi bine să o audă, să o poată duce, explica, gestiona, iar, aici, termenii medicali rămân insuficienți.

6. Studiile spun că e posibil ca expunerea timpurie a copiilor la scene intime să le influențeze atitudinile viitoare față de sex, în toate direcțiile.

S-ar putea să li se pară normal ca sexul să fie violent sau extrem. S-ar putea ca, ajunși la pubertate, să se simtă îndreptățiți să aibă control/putere asupra corpului altcuiva.

S-ar putea să își dorească sex mai repede decât în mod firesc. Și multe alte lucruri pe care încă nu le știm.

Ce știm însă e că un astfel de subiect, dacă e ignorat și lăsat în spinarea internetului ca rol de educator, poate duce la distanțarea irevocabilă a copilului de părinte. Și, mai grav, uneori chiar la distanțarea irevocabilă a copilului de el însuși.

Concluzia? Trăim vremuri grele. Generația digitală ia viteză. Realitatea lor se însăilează mult diferit decât credem noi. Părinții se confruntă cu un nou tip de război, de multe ori invizibil pentru ei.

Ce e de făcut cu copilul? De ascultat, de iubit, de discutat, de monitorizat. Un lucru e limpede. Problema există și e complicată. Iar statul cu mâinile în sân nu e o soluție. Cum, oare, îi putem educa de timpuriu să spună Nu?

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează