Războaie mari, războinici mici

Daniel Iftene

Redactor

Cumva, săptămâna asta, câteva filme au alunecat spre același numitor comun, al războaielor mici sau mari, dar fără legătură cu cel de dincolo de camerele noastre de frumoasă izolare. 

„Băieții de pe strada Pál” (1968)

Dintre resursele care au început să circule online ca variante de a înlocui cinematecile acum absente, cele aproape 40 de filme oferite de Arhiva Maghiară de Film te ajută să te reîntâlnești cu câteva dintre titlurile mai vechi ale lui Istvan Szábo („Dragă Emma, dulce Böbe”, „Colonelul Redl”), Miklós Jancsó („Sărmanii flăcăi”), Zoltán Fábri („Familia Tót”, „Profesorul Hannibal”), sau ale Mártei Mészáros („Jurnal pentru iubirile mele”, „Jurnal pentru copiii mei”, „Jurnal pentru mama și tata”), și chiar cu pelicule de la începuturi, ca „Omul de aur” al viitorului Sir Sándor Korda.

Între ele, marele război al puștanilor din cartierul budapestan Józsefváros și adolescentinele lor societăți secrete de mestecători de mastic, are aerul unei povești mult mai mari decât pare. Filmul lui Zoltán Fábri e adaptarea romanului cu și pentru tineri, lansat la începutul secolului trecut, de Ferenc Molnár, unul dintre cei mai cunoscuți scriitori maghiari. Atât de cunoscut, încât „Băieții de pe strada Pál” a fost ecranizat de mai multe ori, și nu numai în Ungaria, iar grupul statuar care reproduce scena în care tăcuții frați Pásztor îi fură bilele săracului Ernő Nemecsek a devenit unul dintre monumentele cele mai vizitate din Budapesta.

Fără să trădeze publicul-țintă al romanului, filmul lui Fábri e o joacă serioasă, nu numai de-a războiul, ci și de-a memoria, și te poartă nostalgic, prin minuțiozitatea decorurilor și a costumelor, într-o lume dispărută demult.

Ca-ntr-o intersecție miniaturală dintre „Poveste din cartierul din Vest” și „Găștile din New York”, Boka, proaspăt-ales președintele grupului de elevi care se joacă pe terenul liber dintr-o curte cu lemne, ajutat de micuțul Nemecsek și de rebelul Csónakos, organizează apărarea în fața grupării Cămășilor Roșii, care plănuiește un scurt război de cucerire.

Trădarea unui coleg și problemele întâmpinate de societatea secretă din care face parte Nemecsek transformă un simplu film de aventuri pentru copii în echivalentul unui thriller cu umor, cu un final impresionant. 

„Farul haosului” (1983)

Cu apariția sa prelungă, încheiată cu barba neglijentă și părul vâlvoi, Sterling Hayden, figură tragică a cinemaului american de după război, pare agățat de cheiurile de sub citadela Besançon ca un Ahab hipiot, care a luat o lungă bahică pauză de la viață. O viață pe care și-ar fi dorit-o mulți, poate, mai ales înainte de izolare.

Bine cunoscut pentru rolurile sale din „Jungla de asfalt” (1950), „Johnny Guitar” (1954), „Jaf la hipodrom” (1956) sau „Dr. Strangelove” (1964), Hayden e urmărit, până la finalul vieții sale, de vină, de momentul în care, în fața comisiei de investigare a atitudinilor anti-americane, s-a dezis de simpatiile sale comuniste și oferit nume de persoane care ar fi putut intra în vizorul vânătorilor de vrăjitoare.

Apă și talpă. Să alergi toată Via Transilvanica. Și să rămâi în viață.

Aceasta este povestea unui documentar de lung metraj care tocmai a intrat în cinematografe. Filmul e un must see, nu doar de către pasionații de alergare sau fanii Via Transilvanica. Este pur și simplu un film onest, dinamic, care conține fascinante felii de viață. E genul de film care pare prea scurt. Când se termină simți că ai fi vrut să mai vezi.

Reportaj: Minerii care sting lumina. De ce s-au bătut oamenii din Valea Jiului pe slujbele din subteran

325 de posturi au fost aruncate pe piață la începutul lunii septembrie 2024 și candidații s-au înghesuit să-și depună dosarele. Paradoxul închiderii minelor din Valea Jiului e că e nevoie de oameni în subteran.

Când e întâlnit de Manfred Blank și Wolf-Eckart Bühler (ultimul va semna și o adaptare a autobiografiei actorului), Sterling Hayden e la capătul puterilor și, pe puntea vasului său, pune în scenă un spectacol înfricoșător, în care semnatarii documentarului decid să intervină minimal. Suferința se conturează aproape nestingherită, înecată în droguri și alcool, într-unul dintre cele mai memorabile documentare-portret la care aveți acces, în perioada asta, prin Mubi.

„Ce facem în umbră” (2019-)

În 2014, Jermaine Clement și Taika Waititi se jucau, cu mare succes, de-a vampirii eșuați în secolul 21, care acceptă să devină subiecții unui documentar despre încercările lor monstruoase într-o lume care i-a depășit.

„Tribulațiile unor vampiri moderni” avea tot ce îi trebuia unei comedii horror. Recicla tipologii de monștri și conflicte prăfuite și le „rezolva” în lumea post-„Twilight” sau „True Blood”, când colții oribililor sugători de sânge nu mai sperie nici copiii de țâță.

Transformată anul trecut cu serialul „Ce facem în umbră”, al cărui al doilea sezon va fi lansat de HBO săptămâna viitoare, documentarea comică a vampirilor a trecut printr-o serie de transformări mai mult sau mai puțin necesare.

Gașca inițială s-a schimbat cu totul, chiar dacă și-a păstrat ceva din medievalismul și balcanismul anterioare. Vampirița Nadja aduce o parte feminină mai consistentă decât în lungmetrajul inițial, în timp ce inventarea vampirului energetic și a rivalului său, vampirul emoțional, sunt cireșele de pe tort, mai ales pentru cei care au privit cu ochi nu tocmai buni francizarea.

„Curtiz” (2018)

După câteva festivaluri, s-a rostogolit până pe Netflix pelicula parte biografică, parte romanță cu sirop de zmeură „Curtiz”, care ar fi trebuit să redea imaginea celebrului regizor de origine maghiară, rămas în istorie cu „Casablanca”. 

Construită de debutantul Tamás Yvan Topolánszky tocmai în jurul producției celui mai cunoscut film al lui Michael Curtiz, pelicula reușește să facă dintr-o viață cu adevărat spectaculoasă o plictiseală de zile mari, dar trasă în alb și negru, ca să ascundă puținătatea gândurilor.

În varianta lui Topolánszky, Curtiz e definit de două probleme: 1. cum să reziste presiunilor producătorilor care-și doresc să devieze filmul spre propaganda pro-război; 2. cum să își salveze sora din Europa ocupată de naziști și să-și spele păcatele față de fiica pe care a părăsit-o cu mulți ani în urmă.

Rezolvările sunt străvezii pentru ambele, iar, cu excepția unei ciocniri între regizor și Conrad Veidt (interpretul maiorului Heinrich Strasser), „Curtiz” rămâne o mini-Wikipedia mișcătoare, care se mai și crede amuzantă din când în când. „Don’t play it again, Sam!”

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€