Puricoșii

Text publicat în numărul 2 al Revistei PressOne, „Euforie Sud. Tips to slightly improve your miserable life” în august 2022

„Puricosuuuu’, puricosuuu’! Puricoasaaa, Puricoasssaaa!!!” strigam isterici, când eram mici. Dacă ni se părea că cineva și-o merită, de regulă cineva mai mic și mai necăjit, îl luam la puricat. Iar noi, la rândul nostru, eram bătaia de joc a celor mai mari. 

Să-i spui cuiva „puricos” pe atunci era mai rău și mai sever decât să-i spui că taică-tău îl bate pe tacsu’ sau mai știu eu ce scenariu de copii fără internet. Intram apoi în case, unde și televizorul avea purici. Cumva eram fericiți: lumea, așa cum o știam, era a noastră și singurul pericol major, mai ales într-un oraș mic de provincie, era „să ne fure țiganii.”

Vrem să putem relata în profunzime despre viața de zi cu zi a românilor, așa cum e ea. Dacă e important și pentru tine, alătură-te susținătorilor presei independente! Orice sumă contează. Ne ajută dacă donezi acum.

Nu m-a furat nimeni, niciodată, așa că am reușit să ajung un adult disfuncțional ca toată lumea, așa cum a înțeles tranziția să ne ștanțeze pe toți cei născuți pe la mijlocul anilor 80. Între timp, orașul întreg a emigrat la muncă pe afară, oamenii și-au ridicat case și nivelul de trai și au adus în România multe lucruri pe care le-au văzut pe acolo, pe la străini, inclusiv „trening Nike bărbați” și „adidași Adidas femei”. 

Iar de purici și puricoși mulți dintre noi am uitat. 

30 de ani mai târziu, avionul low cost blocat pe un aeroport european cu destinația România pleacă foarte târziu, cu mai mult de trei ore întârziere. Un zbor de seară pleacă noaptea și ajunge la București în zori: o teoremă pentru congresul celor care cred că Pământul e plat. 

Prin terminalul de plecări, printre figuri obosite, aleargă o fetiță de etnie romă. Nu e blondă, n-are ochi albaștri. Nu e nici șatenă. E măslinie, are ochi negri și își enervează teribil mama și bunica, pentru că nu stă locului o clipă, titirezul. Presupun că are vreo 7-8 ani și mă gândesc că dacă ar avea o roată pe care să alerge ar lumina întreg aeroportul. 

Când nu se mișcă, fetița pune întrebări. Mai sunt copii în jur, dar cam apatici. Părinții îi țin oricum aproape și par oripilați de alergătura fetiței. Se aude „țigăncușă”. Șoptit, dar se aude. „Țigăncușa” plutește prin terminalul populat de respirații românești. 

Pe fețele românilor sadea se vede entorsa de buze țuiguiate de dezgust sau primejdie. Mamele, majoritatea cu pălărie de plajă și carouri asortate cu cămășile bărbaților lor, simt nevoia să-și tragă odraslele și mai aproape. Copiii pare că sunt cópii în miniatură ale părinților. Îmi aduc aminte că eu am fost totuși cuminte și că nu m-au furat țiganii. 

Intrăm în avion. Mama și bunica fetiței, îmbrăcate tradițional, cu fuste lungi verde cu roșu, cer o apă pentru copil. Lumea își caută locurile și aproape le dărâmă. Exasperat, un însoțitor de zbor le întinde o apă: „Plătiți după ce decolăm. E cu bani, da?”

Femeile se uită una la alta: „Da, domnu! Păi ce nu e cu bani în ziua de azi?” Pe fața însoțitorului se vede satisfacția. A biruit. 

„Ai dreacu’ țiganii ăștia”, pufnește un jupân grăbit să-și pună bagajul la somn, să nu cumva să rămână fără loc deasupra. Ceilalți cetățeni îl aprobă din priviri. Pe tot parcursul zborului, familia de etnie romă e izolată pe insula de românism, la altitudine de croazieră. 

Se crapă de dimineață. Haide, încă un pic. Pasagerii sunt informați că autobuzul de la aeroport, cel care duce pasagerii pe pistă, de la avion la intrare, nu e deocamdată disponibil, așa că trebuie să mai așteptăm. Noi, românii, suntem oricum obișnuiți cu întârzierile, așa că bring it on. 

Ajungem să ne îngrămădim iar, când în sfârșit se deschid ușile. Ne facem apoi sardele în autobuz. Nimeresc într-un echilibru precar, în spatele unei familii care are un băiat apropiat de vârsta fetiței din aeroport. 

– Mami, dar fata aia ce avea, de se scărpina atâta?

– Nu știu, mami.

Dezamăgit de pasivitatea mamei, confirmată de ea cu un căscat larg și lung, copilul se uită spre tată. 

– Țiganca se scărpina întruna, tati, ai văzut?

Părinții râd cu poftă. Pare că a zis ceva deștept copilul. E perspicace, ăsta ajunge om mare și greu. Shhht, mai încet, spune într-un final mama, în continuare amuzată. Privirile părinților se întâlnesc cu rânjetele altor pasageri. E clar, copilul are simț de observație. Adulții îl validează, așa că băiatul se simte încurajat. Mucos mic, dacă ajungi om mare și greu, măcar să-mi plătești pensia!

– Mami, dar țiganii ăștia unde se duc? 

– Nu știu, mami. La casa lor. 

– Când nu fură! se bagă în seamă un domn în vârstă. Un bunic, cum am spune dacă l-am vedea pe stradă. 

– Dar ce avea de se scărpina, mami?

– Nu știu, mami. Purici. 

Toți românii din fundul ratei râd de-a binelea. Familia de români savurează un moment de glorie. Copilul trage concluzia.

– Purici în suflet, mami. Țiganii au purici în suflet. 

Mami și tati plesnesc de mândrie. Metafora place, chiar dacă poezia nu. Frâna bruscă ne anunță că s-a cam terminat vacanța. Intrăm în aeroport și fugim, fiecare cum poate, înapoi spre existențele noastre de zi cu zi. În urma familiilor de români rămân dâre roșii, proaspete, de purici. Nu le observă, așa că valizele pe roți le întind și le fac pastă vișinie, apoi se usucă și devin mai negre decât cauciucul topit. 

Familia de etnie romă e printre primele la check-out. „Ai dreacu’ țigani, uite-i cum se bagă în față!” 

Măcar copiii românilor au scăpat și se pot duce la somn liniștiți: nici de data asta nu i-au furat țiganii.