Psihoterapeutul Domnica Petrovai: "Nu poți să-i oferi partenerului tău ce nu-ți oferi ție"

V-ați gândit vreodată că, în loc să visați un partener frumos, deștept și cu bani, ar fi mai util să visați unul cu rezistență mare la disconfort și stres? Nu. Normal.

Și totuși, sunt șanse mai mari de a avea o relație fericită dacă aveți un astfel de partener − care nu fuge când e greu.

Psihologul clinician Domnica Petrovai explică, într-un dialog cu PressOne, câte prejudecăți aducem în relațiile de iubire pe care le avem și cât de greu învățăm un lucru foarte simplu: să fim atenți la celălalt.

Lipsa de educație și lipsa de înțelegere a felului în care funcționează relațiile ne fac să trecem prin suferințe de care ne-am putea proteja.

De altfel, pentru a veni în sprijinul tuturor cuplurilor, Domnica Petrovai a publicat recent, la editura Humanitas, volumul "Iubește și fii iubit(ă)", în care descrie experiența sa de psihoterapeut pentru cupluri.

− După ce-am citit cartea dumneavoastră, m-am gândit ce greșite sunt anunțurile matrimoniale. Unde scriem că noi căutăm pe cineva care să fie "deștept, înalt, cu simțul umorului...". Nimeni nu spune: "caut pe cineva cu toleranță la disconfort și rezistență psihică mărită". Cum ar trebui să sune, de fapt, anunțurile astea?

Domnica Petrovai: Hahaha! E o întrebare foarte bună. Să începem cu puțină știință: e un subiect foarte mult studiat. Noi, oamenii, suntem foarte puțin capabili să facem predicții și să știm exact ce vrem, pentru că nu ne înțelegem noi pe noi decât într-o mică măsură.

Și atunci cred că anunțul ar trebui să sune mai degrabă în sensul în care vreau să aleg un partener dispus să mă înțeleagă și mă sprijine în a-l înțelege.

Sunt multe studii care arată, de pildă, că un training de comunicare este mai ineficient decât o seară la un film!

Sunteți foarte curajoasă să spuneți asta.

− Mai ales că foarte multe cupluri care vin la terapie spun din prima că problema lor este comunicarea. Și, de fapt, lucrurile nu stau deloc așa.

Nu comunicarea este cheia unei relații bune și satisfăcătoare pe termen lung.

Un alt mit legat de ce ne dorim este legat de rezolvarea de probleme: cu cât avem mai puține probleme sau mai puține conflicte, cu atât înseamnă că avem o relație bună.

Iarăși, s-a dovedit că nu, lucrurile nu stau așa. Nu asta e calitatea cuplurilor care au o viață bună, ci să încerce să se înțeleagă unul pe celălalt.

Asta apropo de anunțul de la început: chiar e bine să fie cineva cu toleranță la disconfort. Înseamnă că, atunci când ți-e greu, n-o iei la goană. Stai acolo, în disconfort – o ceartă, o divergență –, și ești capabil să suporți disconfortul tău și al celuilalt.

Pentru că foarte multe conflicte din cuplu vin din cauza inabilității de a accepta disconfortul tău și al celuilalt, și atunci reacționezi personal.

De exemplu, dacă te critică partenerul, tu o iei foarte personal, ești convins că e despre tine și îl ataci, reacționezi cu atac.

Deci acel anunț matrimonial ar trebui să se refere mai degrabă la disponibilitatea de a construi o relație gândindu-ne că suntem eu, tu și relația. Iar relația e un al treilea personaj, de care e la fel de important să avem grijă.

− Deci nu știm ce vrem, de fapt.

− Nu știm, pentru că avem o înțelegere foarte limitată a cine suntem noi, și atunci tot într-o mică măsură poți să știi ce vrei.

"Sunt studii care arată că, dacă tu, în cuplu, ai un disconfort emoțional de lungă durată − furie, irascibilitate −, pe care nu ți le înțelegi și le exprimi mai degrabă punitiv în relația cu partenerul, sau cu detașare, atunci efectul asupra partenerului este că crește impactul bolilor cardiovasculare. Adică, foarte simplu spus, ne putem îmbolnăvi în relația cu celălalt".

− De ce avem cunoașterea asta limitată?

 Cred că vine în primul rând din educație – pentru că această abilitate de introspecție, de a reflecta, a lipsit în cultura noastră. Și pentru că părinții noștri au trăit într-o cultură care a ignorat nevoile emoționale.

Când ești copil, poți să reflectezi asupra ta, să te gândești ce-ți place și cine ești tu, dacă sunt îndeplinite două condiții fundamentale.

Una este ca părintele să-ți dea spațiu să fii copil, adică să nu te facă responsabil de supărările, dezamăgirile și frustrările lui – ceea ce în cultura noastră nu s-a prea întâmplat.

Am avut foarte mulți părinți intruzivi, care au controlat mai degrabă copilul și care reacționau cu mesaje de genul: M-ai supărat, m-ai dezamăgit!

Și atunci copilul a devenit cumva responsabil de trăirile adultului și n-a mai avut spațiu să fie copil, să facă alegeri, să testeze. S-a gândit mai degrabă să nu dezamăgească – deci, era despre celălalt, și nu era despre el.

Acesta este al doilea punct important: distragerea atenției de la el, ca și copil. Și, ulterior, adult.

Pentru că, nefiind în relații în care să te simți confortabil și acceptat, ești mai degrabă vigilent, ca să te protejezi: să nu te simți rănit, să nu te simți vinovat, să nu rănești.

Și distragerea atenției te face foarte puțin capabil să te reîntorci la tine. Mulți dintre noi am învățat să ne ignorăm, pur și simplu, pe noi înșine.

Sunt rezultatele faptului că am fost copiii unor cupluri cu relații fuzionale, simbiotice (în care partenerii sunt dependenți unul de altul pentru a-și umple lipsurile − n.r.) sau foarte distante.

Mulți părinți erau adulți detașați emoțional – aveau grijă de tine, dar aveau mai puțin abilitatea de a vedea cum te simți tu și să-ți ofere confort, alinare, sprijin.

Iar copilul, fără acest sentiment de siguranță, s-a aflat într-un mecanism de protecție. Copilul nu putea să reflecteze asupra lui pentru că era tot timpul într-un mod de protecție, nu într-un spațiu de siguranță.

 În carte spuneți de mai multe ori că e foarte relevant background-ul de educație cu care venim din 40 de ani de comunism. Vorbim destul despre asta?

− Din păcate, nu. Iar studiile arată că suntem profund influențați de mediul în care trăim.

Adică preluăm foarte mult din convingerile și din disconfortul celorlalți, și avem într-o mai mică măsură – deși ne place să credem că lucrurile nu stau chiar așa – propriile noastre convingeri.

Să vă dau un exemplu: sunt studii care arată că dacă tu, în cuplu, ai un disconfort emoțional de lungă durată − furie, irascibilitate −, pe care nu ți le înțelegi și le exprimi mai degrabă punitiv în relația cu partenerul, sau cu detașare, atunci efectul asupra partenerului este că crește impactul bolilor cardiovasculare.

Adică, foarte simplu spus, ne putem îmbolnăvi în relația cu celălalt.

Întorcându-ne la comunism, ce am observat este că noi suntem o cultură unde există cel puțin două consecințe ale acelei perioade.

În primul rând, zona de suspiciune și neîncredere. Adică nu ai încredere în vecin, în partener, în nimeni. Și sunt multe cupluri care vin din familii cu foarte multă neîncredere și suspiciune.

Asta înseamnă că interpretarea automată pe care o ai într-o dispută este că intențiile partenerului sunt să te rănească.

Sau convingerea că trebuie să ai dreptate, să-i arăți celuilalt că a greșit, și doar așa te simți confortabil tu cu tine − și asta vine din experiența pe care am trăit-o, apropo de suspiciune, în comunism.

A doua caracteristică foarte frecventă este dificultatea multor adulți, a multor cupluri, de a spune ceea ce simt și ceea ce gândesc, din cauza unei frici de consecințe.

De exemplu, dacă nu îi spun partenerului meu că mi-e inconfortabil faptul că nu-mi răspunde la telefon sau că nu respectă o anumită promisiune, înseamnă că mi-e frică de consecințe − că o să devină critic, că o să se supere pe mine.

Acestea se numesc componente de subjugare, comportamente pasiv-agresive, pentru că nu am avut experiența de a spune ce ne dorim fără să anticipăm pedeapsa.

Sau fără să anticipăm consecințe negative, apropo de comunism. Și asta are un foarte mare impact asupra relațiilor, pentru că se adună foarte multă frustrare, foarte mult resentiment.

Gândiți-vă: un partener care este subjugat vrea mai degrabă să facă pe plac, să-l mulțumească pe celălalt, și trăiește cu frica asta, că poate va fi părăsit sau va fi respins pentru că nu răspunde nevoilor celuilalt, iar asta produce foarte multe rupturi în cuplu.

De asta cred că tot felul de prescripții care vin din alte culturi, cum e cea cu comunicarea, se potrivesc într-o mică măsură culturii noastre.

Pentru că noi am avut această perioadă în istorie, destul de apropiată de noi − comunismul −, care a avut o influență foarte mare asupra felului în care gândim, asupra felului în care ne raportăm la relație, apropo de suspiciune, neîncredere, subjugare.

De asta cred că e important să ne înțelegem noi pe noi și cu istoria relațiilor din care noi provenim. Pentru că asta ne va influența.

"În cuplu, dacă spui: «îmi pare rău că am făcut o glumă proastă, dar și tu te-ai purtat urât cu mine!», asta nu mai e iertare. E ca și cum tu spui: «eu am făcut glume proaste pentru că tu ai făcut altceva». Asta e o formă de neasumare. E important să-ți asumi: «am făcut o glumă proastă și asta are legătură cu mine, nu cu tine, are legătură cu inabilitatea mea de a mă controla»".

Majoritatea oamenilor nu se gândesc niciodată în contextul acesta atât de larg.

− Da. Din păcate. Dar, pe de altă parte, dacă am face asta, ne-ar mai scădea din sentimentul de vină, de autocritică, din frica de eșec − uite, nu sunt în stare să am o relație bună!

Sunt foarte mulți oameni care vin cu mesajul ăsta. Își imaginează că există foarte multe cupluri fericite și că ei sunt nefericiți.

Cred că e important să fim mai realiști și cred că foarte mulți dintre noi sunt afectați pentru că ne-au lipsit modelele, pentru că venim cu această istorie de suspiciune și neîncredere.

Ar trebui să fim mai îngăduitori unii cu ceilalți și să ne dăm spațiu să înțelegem ce se întâmplă între noi. Ce se întâmplă în relație, de fapt.

Nici asta nu prea știm să facem, așa-i, să ne dăm spațiu?

− Da. E mai ușor să te protejezi. Uneori pui distanță: adică în momentul în care crezi că celălalt ți-a greșit, te detașezi, îți retragi afecțiunea, ești supărat și aștepți mai degrabă să vină el spre tine.

Noi suntem o cultură foarte puțin iertătoare. Adică iertarea este percepută mai degrabă ca o slăbiciune − ești fraier, o să se folosească lumea de tine.

Iertarea nu e percepută ca un proces în care ne înțelegem unul pe altul, avem empatie și compasiune, și atunci fiecare își asumă partea lui, fără să dea vina pe celălalt.

Noi încă suntem undeva în paradigma unde relațiile sunt percepute fie în genul ăsta − victimă-abuzator, fie celălalt a greșit și, gata, am închis relația, pentru că celălalt a greșit.

Noi nu avem ideea că, în orice relație, amândoi avem o contribuție, e important să ne uităm la ce am adus fiecare în relație, să ne asumăm și, în consecință, să ne cerem iertare pentru impactul pe care l-au avut un gest sau un comportament asupra celuilalt, fără a ne justifica.

Pentru că, în cuplu, dacă spui: "Îmi pare rău că am făcut o glumă proastă, dar și tu te-ai purtat urât cu mine!", asta nu mai e iertare.

E ca și cum tu spui: "Eu am făcut glume proaste fiindcă tu ai făcut altceva". Asta e o formă de neasumare.

E important să-ți asumi: "Am făcut o glumă proastă și asta are legătură cu mine, nu cu tine, are legătură cu inabilitatea mea de a mă controla".

În carte ați dezvoltat și ideea asta: că ne e foarte greu să ne iertăm pe noi înșine.

− Exact. Suntem foarte critici cu noi înșine. Ne lipsește această agilitate emoțională, contactul cu propriile trăiri, cu propriile gânduri și reacții.

E un proces în care devenim conștienți care sunt alegerile sănătoase pentru noi, și care sunt cele nesănătoase. Și, când aleg nepotrivit, să am compasiune față de mine. Să accept că am multe momente de disconfort, în care reacționez nepotrivit, adică sunt reactiv.

Accept că de multe ori avem resursele limitate. Asta vine dintr-o convingere că ar trebui cumva să ne controlăm tot timpul. Iar asta nu e posibil!

Resursele noastre de autocontrol zilnic sunt limitate și cred că de aici trebuie să vină autocompasiunea. În loc să spun − "mamă, ce prost sunt sau cât de mult am rănit", sau să devin critic cu mine, e mai bine să-mi spun că mi-e greu.

Atunci când îmi pierd controlul, poate că mi-e mai greu, poate că am nevoie de o pauză, să dorm mai mult, poate că am nevoie să fac mai multă mișcare.

Să mă îngrijesc puțin. Iar faptul că mi-e greu nu înseamnă că sunt un om rău sau slab, ci că sunt un om care are nevoie, atunci, de mai multe resurse.

Poate îmi lipsește o îmbrățișare, un cuvânt bun din partea celuilalt. Mă percep cu mai multă îngăduință. E greu să ai compasiune față de celălalt când tu nu ai compasiune față de tine.

Nu poți să-i oferi partenerului ce tu nu-ți oferi ție sau ceva ce tu nu ai.

Cred că, în zona asta, de compasiune față de noi înșine, aici e o provocare pentru mulți dintre noi.

Domnica Petrovai este fondatoarea unei Școli pentru Cuplu și conduce compania Mind Education Health, specializată în consultanță psihologică. Foto: Radu Coman

− Care este cel mai bun lucru pe care îl putem face pentru partenerul nostru?

− Diferit de opiniile foarte frecvente, ce are nevoie partenerul este, în primul rând, sentimentul ăsta de siguranță pe care i-l creez atunci când sunt empatic cu el.

A avut o zi grea la muncă, vine acasă și poate e mai furios sau mă ignoră. Să nu-l atac. Adică să nu-l atac atunci când lui îi este greu.

Un element important într-o relație este să avem experiența asta de a împărtăși lucrurile bune din timpul zilei. Să fii alături de partener și să-i oferi un sprijin vizibil, real: în momentele în care are o reușită, tu să fii alături de el.

Studiile arată că, în momentele dificile, e important să ai un sprijin invizibil. De exemplu, dacă îi e greu, să fii alături de el fără ca asta să devină evident.

La bine și la greu, spunem – ei, la greu e bine să fii alături de partener, dar să-i oferi un sprijin invizibil.

− Cum ajunge un cuplu la suferință, care este mecanismul prin care ajungem la suferință?

− Cred că suferința este dată în primul rând de judecată și de interpretare. Interpretăm gesturile celuilalt: a întârziat, s-a răstit la mine, a țipat, înseamnă că nu-i pasă de mine, că nu mă respectă, că nu mă mai iubește.

Faptul că nu înțelegem ce se întâmplă în spatele reacției sau care e motivul pentru care a reacționat în felul în care a făcut-o, asta creează foarte multe rupturi.

Când vin la terapie, partenerii dintr-un cuplu sunt convinși că felul în care gândesc ei, cum îl judecă pe celălalt, e corect. Și ăsta e un bias al minții, o judecată părtinitoare. Noi îl judecăm pe celălalt prin prisma unor trăsături de caracter: el face asta pentru că e egoist!

Iar comportamentul nostru îl judecăm mai degrabă prin prisma reacțiilor noastre în momentul respectiv. Adică suntem mult mai îngăduitori cu noi înșine și foarte puțin îngăduitori cu celălalt.

Când cei doi încep să vorbească, celălalt începe să înțeleagă despre ce e vorba: Uite, m-am simțit respins, și la sentimentul de respingere devin foarte critic. Îmi dau seama că asta îți creează un foarte mare disconfort. Însă nu e despre tine, e despre frica mea de respingere.

Și atunci cei doi pot să vorbească despre nevoile lor profunde: Astea sunt momente în care am nevoie să-mi acorzi atenție și să mă simt apreciat, pentru că, altfel, primul meu gând va fi că nu-ți pasă de mine.

Gesturi simple: faptul că partenerul tău a făcut piața. Nu le mai acordăm atenție, le luăm ca și cum ni se cuvin. Și avem așteptări pentru lucruri excepționale. Mulți pierd această atenție după perioada de îndrăgostire.

Adică "de ce să-i zâmbesc și să fiu apreciativă că a luat pâine, pentru că a luat pâine pentru amândoi și, în fond, e doar o pâine". Și, cumva, aici se pierde, aici apar rupturile.

Adică, o să fiu apreciativă dacă face ceva special, faptul că ai cumpărat pâine nu e deloc special!

Am înțeles din cartea dumneavoastră că majoritatea concluziilor despre ceilalți sunt, de fapt, despre propriile noastre frustrări. De ce e așa de greu să ne uităm la noi înșine și să găsim cauzele la noi?

− Asta este o întrebare foarte bună. O să vă spun ce observ eu la terapie.

Ce se întâmplă este că – și de asta nu funcționează training-urile de comunicare – cei care merg să învețe cum să comunice mai bine devin experți în a observa ce nu face bine celălalt.

Adică repede observă ce nu face bine celălalt, însă îi e foarte greu să se uite la el.

Revin la o explicație pe care am mai dat-o: nouă ne-a lipsit, și în copilărie, și mai târziu, ca adulți, confortul emoțional de care aveam nevoie.

Pentru că părintele nu ne-a văzut, ne-a lipsit să fim văzuți, și atunci n-am avut experiența de a simți tristețea, frica, furia, dar să le simțim cu curiozitate, acceptare și compasiune − de aceea ne este foarte greu să ne uităm la noi.

Nu știm să facem asta pentru că nu am trăit. Și atunci, la terapie, le atrag atenția să participe la câteva lucruri simple. De exemplu, să aibă în fiecare zi un moment de reflecție.

Pentru că în timpul zilei trăim foarte multe experiențe și nu avem timp să procesăm toate emoțiile pe care le simțim. Zece minute, un sfert de oră, în fiecare zi, să stai tu cu tine. Ăsta e un început.

Mulți adulți vin și-mi spun: Vai, dar mă plictisesc! Nu pot să stau în liniște, cum îmi spuneți dumneavoastră, fără să mă gândesc!

Da, e o practică care ia timp. Îți ia timp să fii în contact cu trăirile tale, fără să se ducă mintea în analize sau îngrijorări. Dar e o practică care ajută foarte mult să te recentrezi.

E dureros că nu te vede celălalt, dar nici tu nu stai cu tine, pentru că ți se pare stupid sau ridicol să stai tu cu tine.

A doua practică pe care eu o recomand la început este cea de recunoștință. Tocmai pentru că am trăit și trăim încă într-o cultură în care suntem atenți la greșelile celuilalt, cu foarte mult perfecționism, cu multă teamă de eșec.

Ce se întâmplă cu respingerea este că, în momentul în care ești vigilent la amenințări, la ce nu faci bine tu, la ce nu face bine celălalt, scade abilitatea de apreciere, de a vedea ce faci bine.

Îți lipsește această abilitate și mulți spun: Dar nu am pentru ce să-l apreciez! Sau: Nu am pentru ce să fiu mulțumită de mine!

Și atunci, această practică a recunoștinței e ca și cum îți educi mintea să-și lărgească perspectiva. Adică să nu văd doar acele informații negative la care mintea mea e vigilentă, ci să văd și celelalte lucruri, cărora acum nu le dau o atât de mare importanță.

"Gesturi simple: faptul că partenerul tău a făcut piața. Nu le mai acordăm atenție și le luăm ca și cum ni se cuvin. Și avem așteptări pentru lucruri excepționale. Mulți pierd această atenție după perioada de îndrăgostire. Adică «de ce să-i zâmbesc și să fiu apreciativă că a luat pâine, pentru că a luat pâine pentru amândoi și, în fond, e doar o pâine». Și, cumva, aici se pierde, aici apar rupturile".

Putem să ne educăm mintea să facă ce vrem noi?

− Da! Din fericire, da. Așa cum învățăm să avem grijă ce mâncăm, grijă la somn, la mișcare, să ne relaxăm, există și această educație a sănătății mentale.

Ea lipsește în obișnuința noastră, însă și mintea are nevoie de niște practici ca să fie sănătoasă, dincolo de cât dormim, ce mâncăm sau câtă mișcare facem.

− Nu e un moft.

− Nu e nici pe departe. Și ar trebui să fie ceva obișnuit, să fim atenți la gândurile pe care le avem, la trăiri, să ne dăm seama că sunt doar niște gânduri, că nu reprezintă realitatea − deseori sunt doar interpretări ale realității.

Să-mi lărgesc perspectiva ascultându-l pe celălalt, să am această experiență de a fii empatic – și asta înseamnă că o să am eu mai multă compasiune față de mine.

Astea sunt niște practici care îmbunătățesc confortul nostru cu noi, și atunci vom fi mai capabili să fim într-o relație și să contribuim la bunăstarea relației.

− De ce avem tendința ca mai degrabă să ne pedepsim pe noi înșine decât să simțim compasiune?

− Asta are de-a face tot cu experiențele emoționale pe care le-am avut și condiționarea. Pleacă de la experiențe simple: ai căzut când erai mic, o vezi pe mama ta că e îngrijorată și vorbește despre ea, nu despre tine.

Te ceartă că de ce-ai alergat. Faci un exercițiu la matematică și te ceartă că nu înțelegi.

Avem experiența asta a unei reacții de pedeapsă, și atunci învățăm să ne pedepsim noi pe noi, pentru că înveți în copilărie că tu ești de vină.

Și asta se menține și în relațiile cu ceilalți. Cât de des nu se întâmplă ca, dacă ai făcut o greșeală, celălalt să intervină cu o reacție punitivă − să te critice, să te învinovățească?

Câți dintre noi am avut experiența, ca adulți, să vină un coleg și să își ceară iertare, fără să ne învinovățească?

Și ne învinovățim și pe noi înșine − văd doar vina, fără să văd și responsabilitatea celuilalt. Nu e doar despre mine aici, e și despre el.

− Unul dintre lucrurile despre care vorbiți în carte este cum, uneori, într-un cuplu, același eveniment este reținut și povestit complet diferit de către cei doi parteneri. Cum ajungem să avem istorii diferite despre același eveniment?

− Asta e surprinzător − cât de diferite sunt perspectivele despre evenimente sau despre certuri.

Ce se întâmplă este că experiențele timpurii și experiențele în relații anterioare îți modelează percepțiile, sunt ca niște filtre prin care interpretezi realitatea.

De exemplu, l-ai rugat pe partenerul tău să facă niște cumpărături și el vine acasă fără cumpărături. Tu interpretezi asta ca pe un gest egoist. Pentru că experiențele tale emoționale au fost experiențe în care ai avut același tip de interpretare, fără să cunoști realitatea celuilalt.

Adică, pentru că evităm atât de mult discuțiile dificile și fie ne certăm și dăm vina unul pe celălalt, fie nu vorbim despre ce s-a întâmplat, nu ne dăm șansa să testăm toate ipotezele pe care le produce mintea noastră.

Și așa rămânem la convingerea că "da, el e un egoist, pentru că l-am rugat să facă ceva și nu a făcut, deci nu-i pasă de mine!"

Pe de altă parte, celălalt are istoria lui de viață în care probabil că a fost mai tot timpul criticat, ceilalți au fost atenți la ce nu face bine, și atunci el a ajuns în punctul în care spune: Aha, nu contează lucrurile bune pe care le fac. Când fac ceva greșit, ea e nemulțumită de mine.

Crește sentimentul de: N-o pot mulțumi pe ea, că ea e tot timpul nemulțumită. Și atunci nu mai face nimic, pentru că, dacă nu faci nimic, nu poți greși și nu poți fi pedepsit. Și începe să se retragă.

Dacă se retrage și nu mai are inițiative, partenera, tot prin prisma filtrelor ei, interpretează: A, lui nu-i pasă de mine! Dar, de fapt, amândoi se protejează.

Amândoi au propriile mecanisme de protecție. Iar în momentul în care în terapie vorbim despre cauze − care a fost frica sau care au fost reacțiile inițiale și apoi toate interpretările −, ei sunt foarte uimiți.

Nu le vină să creadă: Wow, deci despre asta era vorba, nu că ție nu-ți pasă de mine! Deci tu nu ești nemulțumită de mine, te simți abandonată de mine! Dar nu asta a fost intenția mea!

Lucrurile se limpezesc și partenerii devin foarte conștienți că au nevoie, după câte o tensiune din aceasta, să-și dea timp să se liniștească, să înțeleagă ce s-a întâmplat, să se reconecteze, să vorbească despre ce s-a întâmplat de fapt și să se asculte, de fapt.

Să-și dea seama că toată povestea din mintea lor e construită. E construită prin prisma experiențelor anterioare. Și când înțeleg asta, se pot reapropia și pot să reclădească o relație în care să aibă încredere unul în celălalt.

E surprinzător să vezi cât de diferite sunt poveștile noastre referitoare la același incident. Pentru unul, o situație poate să fie dramatică și catastrofală, iar pentru celălalt să nu însemne nimic.

Cuplurile sunt uimite când descoperă că unul dintre parteneri a rămas cu resentimente despre un eveniment pe care celălalt îl consideră neimportant.

Foto: Lucian Muntean

Când ajungem într-un cuplu să nu mai putem face efortul de a-l asculta pe celălalt?

− Cred că devine foarte dificil, într-o relație, când nu există reciprocitatea efortului de a se vedea fiecare pe el.

Sigur că evoluția noastră este diferită și, da, sunt situații în care doar unul dintre parteneri face schimbări. Dar schimbările pe care le face produc schimbări și în celălalt: adică devine din ce în ce mai conștient.

Există și situația în care unul dintre parteneri încearcă să facă schimbări, să fie mai puțin reactiv, face efortul de a fi empatic, chiar dacă-i e greu.

De pildă, își propune să fie mai puțin critic. Să nu-și retragă afecțiunea, chiar dacă simte supărare și dezamăgire.

Dar dacă nu primește un răspuns din partea celuilalt, multe cupluri se rup. Pentru că într-o relație ai nevoie de sentimentul că sunt reciproce și efortul, și asumarea.

Din observațiile mele, când celălalt nu-și asumă partea lui și dă vina pe tine, e greu să mergi mai departe fără să ai speranța că celălalt va fi capabil să se vadă el pe el.

Și ăsta e punctul în care multe cupluri încheie relația.

− Voiam să vă mai întreb – legat de cupluri, dar și de persoane: de ce ne e așa de greu să acceptăm că uneori avem nevoie de ajutor?

− Sunt și câteva diferențe de gen. Apropo de cultură și de norme, unii bărbați percep ideea de a cere ajutor ca un atac la valoarea lor personală: dacă eu merg să cer ajutor pentru relația mea de cuplu, înseamnă că sunt un bărbat slab, neputincios, nu sunt un bărbat bun, și un bărbat bun ar trebui cumva să știe toate lucrurile astea.

O percep ca un eșec personal. Ideea e inconfortabilă, pentru că trebuie să se confrunte cu sentimentul de eșec și de rușine.

Din fericire, sunt din ce în ce mai mulți bărbați care solicită ei terapie de cuplu, și în cazul în care partenera nu e așa de deschisă.

Numărul a crescut considerabil în ultimii ani. Sunt bărbați care nu mai consideră inconfortabilă vulnerabilitatea, afectivitatea.

Însă există în continuare o masă mare de bărbați care percep terapia de cuplu ca un eșec, pentru că vin cu mesajul ăsta: Dacă eu nu am fost în stare să am o relație bună, să o fac fericită pe soția mea, nu mă poate nimeni învăța asta.

Asta apropo de experiențele timpurii, în care mulți dintre noi nu am fost învățați să cerem ajutor. Ești slab dacă ceri ajutor; dacă îți rezolvi singur problemele, ăsta e un lucru valoros!

Nu vreau să fac nicio generalizare. Femeile cer ajutor cu mult mai multă ușurință. Ăsta e motivul pentru care riscul de suicid e mai mare la bărbați, pentru că nu cer ajutorul.

Sunt multe femei care fac progrese și partenerii lor devin din ce în ce mai deschiși. Vorbim despre familii unde sunt copii și unde femeia a început să-și schimbe puțin prioritățile, și n-a mai fost doar copilul o prioritate, ci și soțul sau partenerul a devenit prioritar, și relația a devenit prioritară.

Și lucrurile s-au schimbat în cuplu semnificativ de mult. Aici e nevoie de a-i sprijini pe amândoi.

Dar de multe ori percepem că cererea ajutorului e un gest de slăbiciune și eșec, în loc să ne gândim că avem curajul să ne dezvăluim, să fim vulnerabili, să contăm și să avem încredere în celălalt.

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează