Profesorul Popescu și teleportarea: cum dispare ceva de aici şi reapare acolo

"Dacă două particule au venit, s-au ciocnit, au interacționat și după aceea s-au dus departe una de cealaltă – una aici, una pe Lună, sau chiar în altă galaxie –, ele rămân conectate una cu alta. Dacă-i faci ceva uneia, cealaltă simte."

Deși aceasta pare o poveste magică, profesorul de fizică teoretică Sandu Popescu, de la Universitatea din Bristol (Anglia), ne asigură că vorbim despre o realitate. E drept, o realitate la nivelul celor mai mici componente ale materiei - particulele elementare.

Pe 1 iulie, Institutul de Fizică al Marii Britanii (IOP) a decernat prestigioasa Medalie Dirac profesorului Sandu Popescu, pentru contribuțiile sale excepționale în dezvoltarea fizicii cuantice.

Această distincție anuală - înfiinţată în 1985 în memoria marelui fizician englez Paul Dirac - au mai primit-o, între alţii, Stephen Hawking (1987) sau Roger Penrose (1989).

L-am rugat pe Sandu Popescu să ne acorde un interviu și, pe parcursul câtorva zeci de minute, fizicianul ne-a explicat cu răbdare, în termenii cei mai simpli, care e povestea mecanicii cuantice şi cum pot fi înţelese legile care guvernează particulele elementare.

Folosindu-se de aceste legi, dar şi de imaginaţia sa, profesorul Sandu Popescu (60 de ani) a conceput schema teoretică pe baza căreia a fost implementat primul experiment de teleportare a unei astfel de particule.

*

- Puteți să ne explicați, în termeni cât mai simpli, care e povestea cu fizica cuantică?

- Cred că se poate... cât de cât. Anumite lucruri se pot explica mai simplu, altele, nu.

- De pildă, dumneavoastră sunteţi cunoscut pentru experimentul cu teleportarea. E un cuvânt mare.

- Mulți termeni științifici nu sunt neapărat termenii populari. Termenul știintific de teleportare are foarte multe din aspectele care sunt popular înțelese, dar, dacă lumea se gândește că dispar de aici și apar pe Marte, ei bine, această experiență nu face asta. Încă nu am ajuns pe Marte.

- Deci nu e teleportarea pe care o vedem în filmele SciFi...

- Are multe aspecte. Am să pot să explic mult mai amănunțit despre ce e vorba.

- Vă rog!

- Dar până să ajungem acolo, trebuie să explic niște elemente de bază ale fizicii cuantice. Altfel, lucrurile sunt foarte greu de înțeles.

- S-o luăm atunci încetișor, de la bucățelele mici.

*

- Bun, de la bucățelele mici. Ce este mecanica cuantică? Întotdeauna e bine de știut ce se ascunde în spatele numelor. Nu este nimic altceva decât descrierea comportamentului particulelor microscopice: atomi, molecule, particule sub-atomice și așa mai departe.

De fapt, orice particulă mică. Ideea de bază e că aceste particule mici se comportă într-un mod cu totul și cu totul diferit decât obiectele mari de care suntem înconjurați în viața de zi cu zi.

De exemplu, o particulă mică poate fi în mai multe locuri în același timp. Ăsta e un prim element de bază. Noi nu avem nici o idee despre ce înseamnă să fim în mai multe locuri în același timp. Particulele mici pot să facă asta.

- Cum am descoperit noi că particulele mici pot să facă asta?

- Descoperirile astea au durat cam vreo 25 de ani. Încet, încet... Primele semne că nu totul e bine în teoria care explica lucrurile de zi cu zi au apărut în 1900. Nu se înțelesese, pentru multă vreme, comportarea atomilor.

Dacă încălzim orice obiect, acesta radiază. Pui fierul în foc, fierul e înroșit, emite lumină. Câtă lumină emite, de ce emite lumină de culorile astea, nu s-a putut înțelege.

De ce atomii reușesc să fie stabili, nici asta nu s-a putut înțelege. Max Planck a făcut primii pași în 1900...

Fizicianul Max Planck (1858 - 1947)

Fizicianul german Max Planck (1858 - 1947), laureat al premiului Nobel în 1918.

Oricum erau fenomene complicate. Întotdeauna, când se ajunge la o descoperire care până la urmă e simplă, se începe într-un mod complicat. Einstein a făcut un al doilea pas în 1905, explicând efectul fotoelectric, după aceea lucrurile s-au accelerat.

Deci au fost foarte mulți pași, foarte mulți pași complicați care, până la urmă, au dus la descoperirea ecuațiilor care guvernează comportarea particulelor elementare. Doar prin 1926 s-a descoperit că o particulă poate să fie în mai multe locuri în același timp.

Fizicianul Albert Einstein (1879 -1955)

Fizicianul Albert Einstein (1879 -1955).

Descoperirea e o întreagă combinație de experimente complicate, idei geniale teoretice, care până la urmă au reușit să simplifice toate complicațiile astea și să ajungă la niște idei simple.

Dar mesajul de bază e că, în clipa în care ne gândim la particule mici, ele nu se comportă sub nici o formă ca lucrurile obișnuite din viață. O particulă poate să fie în mai multe locuri în același timp.

Al doilea fenomen de bază din lumea particulelor microscopice este că, dacă două particule au venit, s-au ciocnit, au interacționat și după aceea s-au dus departe una de alta – una aici, una pe Lună, sau chiar în altă galaxie –, ele rămân conectate una cu alta. Dacă-i faci ceva uneia, cealaltă simte.

- Asta e aproape poetic.

- Într-adevăr, aproape poetic. Întotdeauna, în clipa în care ne uităm la natură, la lucrurile de bază, fără toate complicațiile, lucrurile acestea sunt aproape poetice sau filozofice. Dar până să ajungi acolo, sunt o mulțime de complicații care blochează vederea.

Al treilea dintre lucrurile de bază despre mecanica cuantică este că, de fiecare dată când încercăm să aflăm ceva despre un obiect - în ce stare este -, îl deranjăm. De exemplu, cum poate ști cineva că eu sunt aici?

Dacă e întuneric, o metodă e să pună mâna pe mine ca să vadă dacă sunt aici. Când face asta, mă lovește un pic.

Sau aprindeți lumina și mă vedeți. Dar ce anume se întâmplă când mă vedeți? Acesta nu este un act pasiv. Lumina vine pe fereastră, se ciocnește de mine, intră în ochii dumneavoastră.

Dar eu sunt mare și lovitura pe care-o primesc de la lumină e foarte slabă. Sau cineva poate să pună mâna pe mine cu foarte mare delicatețe și, practic, când face lucrul acesta nu mă deranjează. Pe de altă parte, dacă e vorba de particule microscopice, orice acțiune de genul ăsta le poate deranja.

- Nu prea există blândețe la nivelul acela?

- Nu prea există. E una dintre proprietățile naturii, că nu se poate determina tot ce face o particulă. Dacă vrei să determini ceva, distrugi alte proprietăți.

Să spunem, de pildă, că vrei să afli unde este particula și cu ce viteză se mișcă. Pot să aflu unde este: trimit un puls de lumină foarte puternic și văd unde este.

Dar când am făcut asta, am schimbat viteza particulei. Orice măsurătoare a vitezei pe care o fac după ce am aflat unde este particula va arăta această viteză schimbată, nu viteza pe care a avut-o la început.

Deci, pot să aflu unde este, dar nu pot să aflu cu ce viteză se deplasează. Sau, într-un experiment de alt gen, pot să aflu cu ce viteză se mișcă, dar nu știu dacă e aici sau acolo...

La o mașină, poți întotdeauna să vezi: mașina e în Cluj, e pe colțul ăsta de stradă și se mișcă cu 20 de kilometri pe oră. În viața de zi cu zi nu avem probleme. Dar, la particulele elementare, nu putem să știm toate proprietățile stării unei particule.

- Știți ce e foarte complicat? Oamenilor care nu studiază fizica la un nivel avansat le e greu să-și imagineze cum arată și cum există particulele acestea elementare.

- Bine, în primul rând noi suntem construiți din particule elementare. Totul e construit din atomi, care – ideea cea mai naivă – sunt niște mici cărămizi din care e construit totul.

Atâta tot că aceste mici cărămizi se comportă cu totul diferit decât suntem noi obișnuiti din viața de zi cu zi. Deci, dumneavoastră sunteți construită din atomi, în general tot ce e biologic e construit din carbon, hidrogen, oxigen, un pic de sulf...

Deci astea sunt cărămiduțe diferite. Dar modul în care aceste cărămizi interacționează este bazat pe faptul că ele se pot afla în mai multe locuri în același timp.

Electronii care se mișcă în jurul nucleului atomic sunt peste tot în atom, în același timp, și interacționează cu alți electroni...

Deci, unele lucruri se pot înțelege: suntem construiți ca orice altceva, din cărămizi de bază, dar, în clipa în care vrei să afli cum interacționează aceste cărămizi de bază, cum dau proprietățile materiei pe care o vedem tot timpul, asta este mai complicat...

Al patrulea lucru esențial este că fizica particulelor mici este probabilistică. Ce înțeleg prin asta: noi suntem obișnuiți că, dacă facem exact aceleași lucruri, în exact aceleași condiții, să avem exact aceleași consecințe.

De exemplu, dacă arunci o piatră, zboară de aici la zece metri mai încolo. Dacă arunci exact aceeași piatră cu exact aceeași viteză, te aștepți să zboare încă o dată şi să cadă în același loc.

Dacă nu cade în exact același loc, te poți uita mai atent, poate a fost un pic de vânt care a modificat zborul pietrei, dar izolezi totul și, dacă ai grijă, de fiecare dată poți obține exact același rezultat.

Asta pare să fie una dintre cele mai de bază legi ale naturii. De fapt, pare absurd că ar putea să fie altfel: dacă repetăm același lucru și primim rezultate diferite, cum de mai știm ce putem să facem?!

Ideea că aceeași cauză duce la același efect pare a fi unul dintre lucrurile elementare despre natură. Ei bine, în clipa în care ne referim la particule microscopice, lucrul ăsta nu mai e adevărat.

Faci o experienţă: lași, de exemplu, un atom să cadă de la un metru până pe pământ. Durează cam jumătate de secundă. Ai grijă ca nimic să nu deranjeze atomul - închizi totul într-o cutie din care scoți tot aerul, ca atomul să nu se ciocnească de nimic.

Repeți experienţa și poate să dureze o oră! Orice faci, oricâtă grijă ai avea, n-ai de unde să știi cît va dura.

Tot ce poți să știi e că, dacă repeți experiența de un milion de ori, de aproape nouă sute nouăzeci și nouă de mii de ori, atomul cade într-o jumătate de secundă...

Deci, lumea e foarte diferită când ne uităm la nivelul particulelor mici. Și acum, ca să repet lucrurile de bază:

O particulă se poate afla în mai multe locuri în același timp.

Două particule care au interacționat și au fost trimise departe una de alta rămân, cât de cât, în legătură.

Nu putem afla starea unei particule – putem afla viteza, dar nu poziția, sau poziția, dar nu viteza. Toată comportarea e probabilistică.

Dacă repetăm același lucru în condiții identice, rezultatele pot fi diferite.

Toate astea ne duc într-o lume foarte diferită de cea cu care suntem obișnuiți. De asta e greu de înțeles.

Marea majoritate a oamenilor nu cunosc fizică, dar, din experiența de zi cu zi, știu multe lucruri despre natură: dacă alergi mai repede, ajungi mai repede, dacă arunci piatra mai tare, ajunge mai departe. Deci, marea majoritate a oamenilor au o intuiție despre cum se comportă obiectele.

Dar despre cum se comportă particulele elementare, nimeni nu are nici o intuiție din viața de zi cu zi.

Pentru că nu le-ai văzut. Și atunci, tot ce poți să faci este să te bazezi pe ecuațiile matematice de bază și să încerci să-ți formezi o intuiție despre ele. Treaba asta nu e ușoară nici măcar pentru fizicieni. Ecuațiile de bază au fost descoperite în 1926.

Sunt 90 de ani de-atunci, putem face multe lucruri, dar încă nu le înțelegem în profunzime. Putem folosi ecuațiile pentru a explica multe lucruri pe care le observăm în laborator.

Partea mai interesantă însă e alta: să-ți imaginezi ceva nou. Nu să verifici lucruri pe care natura ți le-a dat de-a gata, ci să-ți imaginezi situații noi, interesante. Pentru asta trebuie să ai o înțelegere intuitivă a fenomenelor.

Or, pentru asta, nu avem încă suficientă înțelegere a ecuațiilor. De exemplu, faptul că două particule care au interacționat și care apoi se îndepărtează una de alta la distanțe oricât de mari rămân totuși în legătură una cu alta, acest fapt era acolo, în ecuații, dar importanța lui nu a fost descoperită decât acum vreo 15 ani.

Deci, unul dintre cele mai de bază lucruri ale naturii a fost aproape ignorat până acum.

- De ce?

- Pentru că lumea a avut multe alte lucruri de făcut. În primul rând, cercetătorii au vrut să afle structura atomilor, ce fac nucleele atomice, să explice cum se combină un atom cu alt atom ca să formeze molecule și să producă toată varietatea de substanțe chimice din jurul nostru.

Erau lucruri presante. Oamenii au vrut să înțeleagă de ce curentul electric trece printr-un metal, pe când printr-o bucată de lemn, nu. Și atunci, un efort foarte mare s-a dus în direcția asta, nu în direcția unor fenomene foarte exotice.

Întotdeauna știința are aspecte de cunoaștere a naturii, dar și aspecte sociale. Şi, pentru că nu există numere infinite de cercetători și fonduri infinite pentru cercetare, există priorități.

În plus, există priorități mentale – oamenii care au început să gândească într-o anumită direcție vor merge în acea direcție.

Dezvoltarea din ultimii 15-20 de ani - și teleportarea e inclusă în această dezvoltare - e datorată faptului că oamenii au început să se gândească la efectele acestea fundamentale. Ne-localitate și așa mai departe.

În viața de zi cu zi, chiar dacă comunicăm la distanță, totul se mișcă din aproape în aproape. De exemplu, pot să scriu o scrisoare și să ți-o trimit. Ea va fi luată de cineva care traversează tot drumul dintre mine și tine. Oriunde pe drum poți intercepta scrisoarea.

Sau, acum tu mă auzi. Cum se face că mă auzi? Eu, mișcându-mi buzele, mișc aerul de lângă mine, mișcarea aerului mișcă membrana microfonului din telefon, membrana împinge electroni în firul de telefon, care împing alți electroni, care ajung până la tine, mișcă membrana difuzorului, care mișcă aerul lângă ureche și-ți mișcă timpanul.

Totul merge din aproape în aproape. Oriunde pe drum, între buzele mele și urechea ta, poți intercepta convorbirea.

În lumea particulelor microscopice însă, poți face ceva aici, iar, în altă parte, ceva reacționează, dar nimic nu se transmite în spațiul dintre ele.

Faci o interacțiune aici și acolo se simte. Niciunde pe drum nu se simte nimic. Este un fenomen cu totul și cu totul extraordinar.

- Seamănă cu un soi de magie.

- Seamănă, într-adevăr. Seamănă cu magia, dar nu e magie. E realitatea. Și e o realitate fascinantă.

*

- Avem vreun set de posibilități de explicații pentru particulele acestea "simțitoare"?

- Depinde ce înțelegi prin explicație! Important e să poți răspunde la întrebarea "dacă fac asta, ce se va întâmpla".  Dacă pot să prezic ce se va întâmpla, înseamnă că înțeleg fenomenul.

Dacă pot să prezic mai multe, înseamnă că-l înțeleg mai bine. Nu știu să răspund la întrebarea "de ce se întâmplă fenomenul"; pot, însă, să găsesc legături.

Asta e ce facem noi întotdeauna când spunem că știm de ce se întâmplă ceva. Lași o piatră din mână. Piatra cade. De ce? Unii spun: din cauza gravitației.

Dar astea sunt doar cuvinte – nimic mai mult decât că am dat un nume fenomenului. Ce putem face însă e să analizăm fenomenul.

Cade doar o piatră sau cade și altceva? Cade doar pe pământ sau și pe Lună? Felul cum cade depinde de materialul din care e făcut?

S-a descoperit că orice două obiecte se atrag, că forța de atracție depinde de cât de masive sunt obiectele, și cât de departe sunt unul de altul. O explicație înseamnă că legăm lucrurile unul de altul și vedem relațiile dintre ele. Asta este tot.

Înțelegem tot mai mult despre această comportare ieșită din comun a particulelor elementare. Înțelegerea este din ce în ce mai bună. De ce e natura așa și nu e altfel...

- E mai degrabă o problemă pentru filozofi decât pentru fizicieni?

- Da și nu. E important, de pildă, să te gândești cum altfel ar fi putut să fie lucrurile. Dar ca să fie interesant și valoros, nu e destul să spui poate ar fi putut să fie altfel, ci să faci ideile cât mai concrete. Doar atunci poți trage concluzii interesante.

De exemplu, oricine poate să spună - Imaginează-ți o lume, hai să zicem o altă galaxie, în care pietrele nu cad când sunt lăsate din mână, ci zboară în sus.

Nu e prea mult ce se poate face cu o astfel de idee. Nu știi la ce să te aștepți când te uiți cu telescopul la o altă galaxie.

Dar dacă faci prezicerea mai concretă – de exemplu, cu ce forță sunt împinse particulele în sus –, atunci poți să te uiți și să vezi dacă e adevărat sau nu.

- Să revenim puțin la "simțirea" particulelor...

- O întrebare interesantă e: pot două particule să se influențeze una pe alta la distanță mai puternic decât prezice mecanica cuantică, actuala noastră teorie a naturii?

Ce-am descoperit eu, împreună cu prietenul meu Daniel Rohrlich, e că există foarte multă libertate și că nimic nu ar merge rău – în sensul de a se ajunge la niște contradicții sau lucruri absurde - dacă ar fi legături mai puternice.

Într-un fel, întotdeauna când vrei să înțelegi natura într-un mod fundamental, merită să te joci, să vezi cum altfel ar putea să se comporte. Și atunci înțelegi legile actuale într-un context mai larg.

- Este esențial să te poți juca.

- Categoric. Din toate punctele de vedere. Eu simt că, de fiecare dată când mă duc la lucru, mă joc.

- Ceea ce e extraordinar!

- Asta e atitudinea mea. Nu lucrez pe nici o problemă doar pentru că e considerată importantă sau lumea crede că e esențial să o rezolvi. Nu.

Mă gândesc la o problemă doar dacă îmi face plăcere exact ca un joc. Ca un puzzle. Îl faci pentru că e excitant și pentru că îți place.

- Credeți că aveți o cu totul altă percepție asupra lumii și a obiectelor înconjurătoare decât majoritatea oamenilor?

- Cred că fiecare din noi are o percepție diferită. Unii înțeleg lucruri sociale mai bine. Fiecare înțelege altceva mai bine.

Evident, faptul că eu înțeleg comportamentul particulelor elementare mult mai bine, am idei științifice foarte clare, nu înseamnă neapărat că înțeleg alte lucruri mai bine decât dumneavoastră. Dimpotrivă.

Anumite lucruri le văd diferit, dar fiecare dintre noi vede diferit unele lucruri.

- Până la urmă, nu m-ați lămurit dacă există această marjă de libertate a naturii care să permită, totuși, transmiterea de mesaje din viitor...

- Din câte știm noi, nu se poate călatori în trecut. Dacă s-ar putea, s-ar întâmpla foarte multe paradoxuri.

O poveste standard pe care o spun fizicienii e că ai putea să trimiți pe cineva în trecut să-ți împuște bunicul. Dar atunci tu n-ai mai exista, și n-ai mai fi putut să trimiți ucigașul!

Lucrurile nu se închid. O călătorie sau o transmitere simplă de mesaje în trecut este imposibilă. Ar duce la consecințe absurde.

Dar, în principiu, alte moduri de a influența trecutul, în care nu ești sigur că influența s-a întâmplat, nu ar duce la lucruri absurde. Din câte știm noi, nu se întâmplă. Dar par să fie totuși logic consistente.

*

- Acum cred că putem discuta și despre experimentul cu teleportarea.

- Da. Cel mai simplu e să-ți imaginezi teleportarea în comparație cu un fax. Într-o transmitere de fax, ai un transmițător și o bucată de hârtie cu un desen.

Aparatul de transmitere o scanează și citește starea hârtiei – află în ce stare e hârtia, unde e albă și unde e neagră. Unde a fost imprimată cu cerneală și unde nu. Și apoi transmite informația.

La faxul receptor se combină două lucruri: materie primă, hârtie și cerneală, care se afla deja acolo, și informația venită de la transmițator. În felul acesta se recreează desenul.

Ce s-a transmis nu este hârtia originală. La poștă se transmite originalul și ar ajunge nu numai desenul, ci toată hârtia. La fax, se recreează doar desenul, adică starea hârtiei.

La fel te poți gândi la un fax tridimensional. Ai o mașină și vrei s-o transmiți în altă parte. Uite, asta e mașina pe care o am, vreau s-o transmit în Australia. O posibilitate e să iei mașina și s-o pui într-un container.

O altă posibilitate e s-o analizezi în cele mai mici amănunte, să transmiți informațiile și în Australia să o recreezi.

Deci, aici ai primit informația: e din atâta fier, atâta plumb, mai știu eu ce, și cu un aparat de recepție – care va fi, în cazul ăsta, o fabrică întreagă - unde pui materie primă, pui informația care a venit și recreezi obiectul. Așa se poate transmite un obiect dintr-un loc în altul.

- De fapt, se transmite starea lui.

- Da. Și ce e important e că starea lui s-a transmis din aproape în aproape. Pe drum poți intercepta informația.

Acum, dacă e să vorbim despreb transmiterea stării unui atom sau molecule, partea proastă e, așa cum am spus, că nu pot să aflu care e starea.

Dacă aș vrea să pot teleporta un om, ar trebui să știu unde sunt toți atomii și cum se mișcă toți atomii unul față de altul.

Pentru asta, ca să pot transmite informația asta la distanță, ar trebui să aflu unde e atomul ăsta, cu ce viteză se mișcă, unde e celălalt, cu ce viteză se mișcă...

Dar, cum v-am spus, nu pot să aflu. Dacă am aflat unde e, nu pot să aflu cu ce viteză se mișcă unul față de altul. Deci, nu am ce să spun în partea cealaltă, dacă aș vrea să trimit prin faxul tridimensional.

- Nu pot obține o informație perfectă despre stare...

- Nu e vorba despre perfecțiune. Niciodată nu obținem lucrurile perfecte. Întrebarea e dacă ne putem apropia de ea. Problema cu aflarea stării particulelor microscopice e că există un grad de imperfecție sub care nu se poate trece.

E o limită sub care nu poți să treci. Din acest motiv nu se poate face transmiterea stării printr-o metodă asemănătore cu un fax obișnuit – pur și simplu nu știi ce informație să trimiți.

Dar ceva se poate face.

Cum am spus, două particule care au interacționat rămân legate. Iei două particule, le pui să interacționeze una cu alta și apoi trimiți una la transmițător și una la receptor.

Această pereche de particule ajutătoare formează o linie de transmitere "ne-locală".

Iei particula originală, a cărei stare vrei s-o transmiți, o pui să interacționeze cu particula ajutătoare de la transmițător. Cealaltă particulă ajutătoare, aflată la receptor, simte imediat și preia starea particulei originale.

Asta se întâmplă fără ca cineva să știe în mod explicit care a fost starea particulei originale, deci nu e nici o contradicție cu faptul că nimeni nu poate afla starea particulei originale.

Ca în teleportarea din filme, informația despre starea particulei pur și simplu dispare de la transmițător și reapare la receptor. Nu se află niciunde în spațiul dintre transmițător și receptor.

Se folosește fenomenul acesta de ne-localitate, ca starea de aici să fie preluată și să reapară dincolo.

Diferența e că tot ce a dispărut de aici și a reapărut acolo e starea particulei, nu particula originală în sine. Particula ajutătoare care a fost pregătită în avans la receptor (la fel ca hârtia și cerneala într-un fax obișnuit) preia starea particulei originale.

Dar starea s-a teleportat: a dispărut dintr-un loc și reapărut în altul.

Te poți gândi la căpitanul Kirk, care intră în aparatul de teleportare din racheta lui.

Secvență clasică de teleportare din serialul SF Star Trek FOTO captură video

Secvență clasică de teleportare din serialul "Star Trek".

În aparat sunt multe particule, fiecare având o pereche situată pe planeta îndepărtată. Aparatul de teleportare din rachetă și cel de pe planetă trebuie pregătite în avans.

Kirk interacționează cu particulele din aparatul din rachetă. Ai nevoie de multe perechi de particule ajutătoare - fiecare atom din corpul lui Kirk interacționează cu una dintre particulele din transmițător.

Când are loc interacția, starea atomilor din corpul lui Kirk este deranjată. Toți atomii din corpul lui rămân în rachetă, dar total alandala – o grămadă de atomi fără nici o formă -, dar atomii din terminalul de pe planetă se vor organiza într-un căpitan Kirk.

Dar reorganizarea nu este perfectă, ci este, într-un fel, codificată. Pentru a-l reconstrui pe Kirk, mai trebuie să transmitem, pe linie clasică – telefon sau radio -, anumite informații despre rezultatul interacțiunii care are loc în rachetă.

Toată starea se descompune, deci, în două elemente: un element care dispare de aici și reapare acolo, un element care se transmite din aproape în aproape.

Niciuna dintre ele, separat, nu spune absolut nimic despre starea lui Kirk. Numai împreună, informația transmisă prin linie de telefon împreună cu cea care a dispărut din rachetă și care a reapărut pe planetă, sunt în stare să reproducă starea.

E simplu de descris ce se întâmplă. De ce se întâmplă ce se întâmplă, asta e mai complicat de explicat!

*

- Citiți SF?

- Da. Din când în când.

- Vreun roman care v-a rămas în cap?

- Ce-ți rămâne cel mai bine în cap sunt, evident, lucrurile pe care le citești când ești copil. Mi-a rămas cel mai mult de-atunci "Insula misterioasă", de Jules Verne.

Mă uit și la filme SF, chiar săptămâna trecută am revăzut "Călăuza" lui Tarkovski. După ce, ani de zile, nu s-a mai prezenzat - bănuiesc că n-au mai avut peliculele originale -, acuma e o variantă digitală care în sfârșit începe să fie difuzată.

- Putem să spunem dacă, la un moment dat, vor fi sau nu posibile secvențe clasice din serialele SF? De pildă, teleportarea căpitanului Kirk?

- Din câte știm noi, în funcție de legile naturii, aşa cum le știm astăzi, teleportarea, așa cum apare în film, fără pregătire prealabilă, e imposibilă.

Dar, după cum am spus, ceva foarte apropiat e posibil. Un obiect este distrus aici și reconstruit acolo, fără ca lucrul sau informația totală despre el să se propage în spațiul dintre cele două puncte. E ceva nou. E ceva nou, și foarte excitant.

- Cât timp dintr-o zi dedicați cercetării și studiului?

- O, e foarte variat. Am zile în care nu fac absolut nimic. Și am zile în care mă gândesc de dimineața până seara. Eu fac fizică teoretică și nu sunt legat de nici un laborator.

La experiența de teleportare, eu am făcut schema teoretică. Ea a fost implementată practic de niște prieteni ai mei.

Nefiind legat de un laborator, înseamnă că tot ce îmi trebuie e să am niște idei în cap. Mă gândesc când mă plimb pe stradă, când mă duc... practic, oriunde. Nu stau la masă în birou!

Există luni de zile când nu fac nimic, nu-mi vine nicio idee, dar simt că mă încarc. După care sunt perioade de muncă foarte febrilă, în care lucrez de dimineața până seara. Nu e o muncă de opt ore sau de cinci sau de șaisprezece.

- Aveți, mai degrabă, laboratorul în cap...

- Într-un fel, da. Dar e important, totuşi, să vorbesc cu oamenii. Călătoresc foarte mult. Și munca mea e, de multe ori, la tablă.

*

- Cum i-ați explica cuiva acest salt de informație - dispare de aici și reapare dincolo?

- Cred că mai mult decât am explicat acum nu se poate. Într-un fel, nu l-am explicat, doar am spus ce se întâmplă. E o diferență mare între a spune ce se întâmplă și detaliile legate de cum și de ce se întâmplă. De fapt, e surprinzător că pot să spun ce se întâmplă. Cu multe lucruri, nici asta nu se poate spune.

Fizica este una dintre specialitățile cele mai dificile. De ce? Dacă mă uit la diverse domenii științifice, văd că unele științe sunt verticale, altele, orizontale. Ce înseamnă asta?

Ca să poți să înțelegi ceva în fizică - de exemplu, electricitate -, ai nevoie să înțelegi înainte mecanica. Ca să înțelegi mecanica, ai nevoie să înțelegi înainte o mulțime de matematică. Trebuie să urci din treaptă în treaptă. Dacă îți lipsește una, te-ai împotmolit.

Dar dacă ești interesat de istorie, poți să înveți istoria Chinei fără să înveți istoria Mexicului.

În fizică nu merge așa. Și sunt foarte multe nivele. Totul s-a acumulat în vreo trei sute și ceva de ani, și e foarte specializat.

De exemplu, dacă mă duc la o prezentare făcută de un coleg al meu, poate înțeleg cinci minute din prezentarea lui. Înțeleg lucrurile de bază, dar nu înțeleg detaliile. Adevărul este în detalii. Și sunt o mulțime de detalii foarte avansate.

Într-un fel, trăim într-o lume în care mulţi oameni se folosesc de foarte multe aplicații care au la bază descoperiri științifice, dar pe care nu le-ar putea înțelege niciodată. Însă unele lucruri se pot explica.

- Am, încă o dată, senzația că vorbim despre un fel de practică magică.

- Da, într-un fel. La un moment dat, asta va deveni o problemă. E inevitabil. Cu cât știința devine mai avansată, nimeni nu va putea să înțeleagă în profunzime mai mult decît o arie foarte restrânsă.

Nu pot cu toții să devină fizicieni, și nici nu ar fi de dorit. Sunt atât de multe alte lucruri valoroase de făcut în viață, de la artiști la bucătari. O lume formată numai din oameni de știință are fi mult mai săracă!

Dar e ceva ce toată lumea ar putea să facă și, din păcate, nu face. De multe ori, oamenii nu-și folosesc potențialul, şi foarte multe lucruri în viața de zi cu zi sunt ne-științifice și incorecte în mod ne-necesar.

În atât de multe cazuri oamenii gândesc greșit, şi nu pentru că nu au o pregătire științifică, ci din obișnuință proastă. De câte ori nu am auzit oameni spunând că fumatul nu dăunează, bazându-se pe faptul că: bunicul soțului verișoarei mele a fumat trei pachete pe zi și a trăit până la o sută de ani.

Nu trebuie mult să înțelegi că acest mod de justificare e același cu a spune - condusul cu viteză mare nu e nici o problemă, pentru că fiul vărului meu de-al doilea a condus de la Oradea la Cluj cu 250 pe oră și nu a pățit nimic.

În acest caz, toată lumea își dă seama că fiul vărului meu a fost pur și simplu foarte norocos.

Sau să crezi în horoscop. E o idee poetică frumoasă că stelele de pe cer te pot ajuta să-ți găsești dragostea vieții, dar o simplă clipă de gândire e necesară să-ți dai seama că locul unde se află Jupiter nu poate spune dacă astăzi e o zi bună să te duci la dentist.

- Vreți să spuneți că de multe ori ne impunem limitări?

- De multe ori ne impunem limitări nejustificate. De exemplu, multă lume are frică de cifre. Dar zi de zi te duci la supermarket și folosești cifre. Fiecare știe să adune și să scadă. Dar când cifre sunt menționate în alt context, mulți se închid și spun - nu mă pricep la matematică.

Nu ar trebui să facem decît câțiva simpli pași și, cu cât știm astăzi, am putea să trăim mult mai bine și să înțelegem mult mai multe.

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.