Profesorul de imaginație

Din zece în zece minute, clinchetul rotund al tramvaiului care sosește în stația Gramont intră pe fereastra deschisă de la atelierul lui Dorel Zaica.

Sună ca şi cum ar anunţa pauza mare, dar profesorul nu ține cont. Continuă, cu gesturi largi, să povestească despre pasiunea vieții sale.

"Pot să vorbesc luni de zile la câte lucruri am de spus. În primul rând, habar n-avem să ne educăm copiii. Îi subestimăm fantastic. După ce am aplicat aceste exerciții cu ei, au depășit cu mult nivelul clasei lor. Este inimaginabil! Și, odată cu ei, mi-am antrenat și eu mușchii cortexului. Se împlinește jumătate de secol de când fac această gimnastică a minții."

Bucureştean din naştere, Dorel Zaica împlinește 77 de ani în această lună. Considerat primul profesor de creativitate din România, el a pus la punct în anii '70 o metodă pedagogică de stimulare a imaginației copiilor.

Mai aproape de noi, a publicat și câteva cărți cu rezultatele muncii sale: "Experimentul Zaica", "Cronică involuntară. Mărturisiri la vârstă copilă" și "Copilăria poeziei".

"Dorel Zaica este, de multă vreme, cea mai importantă şi mai originală figură a pedagogiei artistice din România. Specializat în educaţia copiilor de vârstă şcolară, (...) caută să stimuleze creativitatea elevilor, apelând la instinctul lor ludic, la inocenta lor îndrăzneală, la prospeţimea experienţei lor de viaţă", scria Andrei Pleşu în prefaţa cărţii "Experimentul Zaica", apărută în 2001.

Am mers la atelierul lui Dorel Zaica cu gândul la o rețetă-minune, pe care să le-o spunem, în secret, părinților şi profesorilor care ne citesc.

Am găsit un om care n-a încetat să se joace și să se bucure din suflet, asemenea unui copil. Un om care și-a acordat permisiunea de a-și imagina o lume mai bună.

*

De luni până vineri, Dorel Zaica e nelipsit de la atelierul său de idei, ca de la oricare alt loc de muncă. Mulți ani, a avut un spațiu pe strada Doamnei, oferit de Uniunea Artiștilor Plastici. Însă, după tragedia de la Colectiv, autoritățile nu i-au mai lăsat pe artiști în clădirile șubrede din Centrul Vechi.

Foarte energic, profesorul ne întâmpină la parterul unei clădiri interbelice neglijate și ne instruiește să urcăm cu un lift strâmt, din fier forjat.

- Nu urcați mai bine dumneavoastră cu liftul și o luăm noi pe scări?

- Lasă, lasă, că așa mai am și eu motiv să fac mișcare.

La etajul 5, ne deschide ușa unui apartament ticsit, ne găsește câte un loc printre hârtii și desene și intră direct în poveste.

"Eu am ajuns profesor de desen fără voia mea, am ajuns să predau la o școală de mahala fără voia mea și tot fără voia mea am descoperit aceste exerciții de creativitate."

Un moment mai târziu, exemplifică.

„Eu, când eram mic, făceam exerciții de creativitate cu mine, fără să am habar. Făceam personaje din degetele de la mână. Am făcut o mutricică pe deget aici, cu creion chimic. Apoi mai luam un degetar, mai băgam și câte un fulg pe lângă unghie. Făceam oameni grași, oameni slabi, le legam o pelerină..."

Apoi gesticulează cu dexteritate de copil:

"Ăsta aleargă, boxează, ăștia se sărută, aici ăsta îi trăgea un șut în fund ăstuia. Uite, doi care dansează...

Apoi mi-a trecut prin cap să inventez o mică povestioară, iar colegul meu de bancă râdea de se prăpădea. Curând au aflat și ceilalți. S-a ajuns până acolo că, în fiecare recreație, cum se suna, copiii țâșneau cu viteză mare să ocupe un loc bun în curte.

Inventam poveștile pe loc, pentru că nu puteam să repet poantele. Altfel, nu se mai amuzau. Dar inventam cu o ușurință formidabilă noi și noi povești."

Teatrul de păpuși improvizat de Dorel Zaica pentru colegii săi avea loc în curtea actualei Școli Gimnaziale "Ion Heliade Rădulescu" și nu era doar o joacă pentru copiii anilor '40. Era și un refugiu în fața unei realități ostile inocenței.

„La un teatru de păpuși adevărat am ajuns doar când aveam propriii mei copii. Copilăria mea a fost tristă, era o sărăcie sinistră. Au dat o bombă chiar pe casa noastră. Au murit aproape toți din curte. Eu eram afară, mama era în casă. A scăpat cu viață, ghemuită într-un unghi format de plafonul prăvălit."

Ce este timpul?

Un cal frumos care învârtește pământul. (Adrian, 5 ani)

Ce sunt buruienile?

Buruienile sunt niște plante folositoare doar lor. (Daniel, 12 ani)

Ce este trădarea?

Trădarea înseamnă prietenie moartă. (Adrian, 11 ani)

Ce este casa?

Casa este locul unde își adăpostește omul viața de fenomenele naturii. (Dan, 10 ani)

Fragment din volumul "Experimentul Zaica"

*

După război, familia Zaica a fost mutată în cartierul Bucureștii Noi, în casa fostului tâmplar al regelui.

"Avea o vilă teribilă, care acum era părăsită. Avea castel de apă în curte, baie cu toate instalațiile aduse din Germania, apă curentă... Era raiul pe pământ."

Mutarea l-a bucurat mai ales pe tatăl său, care era tot tâmplar și avea aspirații artistice. În timpul liber, el făcea mobilă de artă împreună cu trei sculptori, din care unul era profesor la Liceul de Arte Plastice.

În schimb, Dorel, care era într-a VI-a, a suferit la despărțirea de colegii care îl transformaseră într-o mică vedetă.

"Cu nevoia asta a mea de a improviza încontinuu nu m-am lăsat până când nu i-am învățat și pe copiii din Bucureștii Noi cum e cu teatrul de păpuși. La început a fost mai greu, că a trebuit să o iau de la capăt cu mișcări simple, ca să se obișnuiască cu reprezentările mele".

*

Ce înseamnă să fii patriot?

Patriotic înseamnă când îi cheamă directorul pe oameni la muncă. (Jeanina, 8 ani)

Ce este setea?

Setea este când tu vezi cico în oraș și vrei să bei și mama nu-ți dă, că după aia nu are bani de mâncare. (Alexandru, 7 ani)

Ce este acela un serviciu?

Serviciu este un om care semnează condica sau stă ca să bea o cafea. (Florin, 7 ani)

Ce este bucuria?

Bucurie e când un om șade la coadă și îi spune un om că nu e nimic și el vede că este ceva înăuntru. (Niculina, 7 ani)

Ce este ziarul?

Ziarul este ca să știm pe unde merge tovarășul Nicolae Ceaușescu. (5 ani)

Ce sunt microbii?

Microbii sunt niște gândăcei mici de tot, ei sunt ascunși pe la aprozar. Ei cum vede că ai cumpărat cartofi, sare pe cartof și dacă nu-l speli pe cartof, mori. (Dan Zaica, 7 ani)

Fragment din volumul "Experimentul Zaica" (După cum se vede, întrebările și răspunsurile datează de dinainte de 1989.)

*

Dorel Zaica era pasionat de desen încă din clasa întâi, când s-a dus la școală cu o pictură realizată de mama sa. Ea era convinsă că băiatul nu știe să deseneze.

Învățătoarea a observat că liniile acelea erau prea sigure ca să fie trase de un copil de 7 ani și l-a pus să facă pe loc alt desen.

Rezultatul, deși corespunzător vârstei sale, a fost surprinzător. Lucrarea a ajuns la expoziția școlii. Totuși, părinții nu au vrut să audă de un parcurs artistic.

"M-au dat la Colegiul Sfântul Sava. Acolo erau copii care învățau extraordinar de bine, iar performanțele mele școlare erau ultra-modeste. Tata s-a ambiționat, i-a făcut mobilă de epocă unui profesor de acolo, care i-a promis: - Lăsați, că am eu grijă de el, domnule Zaica.

Aiurea. Decalajul era așa mare, că nu înțelegeam nimic. Desenam încontinuu, de ciudă că tata nu mă lăsase la Arte Plastice. Aveam o colecție de Doxuri și le copiasem toate coperțile.

M-au lăsat repetent cu o viteză nebună. În al doilea an trebuia să o iau de la capăt, dar eu mi-am văzut de treabă, am continuat să desenez. După încă un trimestru m-au dat afară. Norocul meu."

Până la urmă, tatăl a fost înduplecat și l-a înscris pe Dorel Zaica audient la Liceul de Arte Plastice, la profesorul Rucăreanu, unul dintre sculptorii cu care colabora.

"Odată cu mine a mai venit un audient, Ștefan Sileanu. Acela a fost alt noroc. Și al treilea noroc a fost că mă simțeam în largul meu și învățam cu plăcere. N-am rămas corigent decât o dată, la matematică, la un evreu îndrăgostit de muzica simfonică.

Evreul acela mi-a explicat așa de frumos, că n-am mai rămas niciodată corigent. Mi-a arătat că matematica este ceva sublim, un melanj ca arhitectura, cu elemente artistice și tehnice deopotrivă."

Despre prietenia sa de o viață cu actorul Ștefan Sileanu, profesorul vorbește cu drag și în cartea "Experimentul Zaica".

Pe cel ce avea să joace rolul lui Vlad Țepeş într-un film devenit faimos în anii '80 l-au descoperit doi artiști care se duseseră să picteze o biserică în comuna Pătârlagele din județul Buzău.

"S-au trezit că în cadrul ușii deschise a bisericii, în timp ce ei erau pe schele, stătea un ciobănaș care se tot uita cum pictau. Nu știu ce vedea el de afară, dar acolo îl trăgea ața. Lui Afane (n.r. - Teodoreanu) nu trebuie de multe ori să-i faci niște gesturi d-astea. S-a dat jos și a început să-i vorbească așa cald, cum știe el - Ia spune, băiețaș, îți place ce vezi, vrei să pictezi și tu?", povestește Dorel Zaica în carte.

Când au văzut cum desena copilul, pictorii au încremenit. S-au dus să-l ceară de la părinți, care îl voiau mai degrabă rămas la oi. Așa că bucureștenii aproape că l-au răpit ca să-l poată înscrie la Liceul de Arte Plastice, unde i-au aranjat actele și un loc la cămin.

"Picta ca Andreescu. Odată am și păcălit un critic cu pretenții, arătându-i niște lucrări de-ale lui Sileanu. Ulterior, pictorul Ion Țuculescu l-a luat la el acasă și prin el am început să-i cunosc și eu pe marii artiști. Ștefan Sileanu avea o cultură generală foarte bună și era tobă de teatru. A avut o influență masivă asupra mea."

Cu talentul te naști, dar de unde avea atâta cultură un copil care frecventase printre picături o școală de țară și care "își lăsase la propriu opincile la barieră"?

O altă minune se petrecuse în acel sat uitat.

"Când au electrificat satele, comuniștii au pus megafoane peste tot. Până și pe câmp se auzea propaganda. Și acolo, la Pătârlagele, Sileanu, când stătea pe câmp cu oile, asculta toată ziua emisiunile de la radio: pe lângă actualitate, se dădea cultură și teatru radiofonic la greu. A reținut tot, ca un magnetofon."

Cea de-a treia minune care căzuse în traista ciobănașului de la Pătârlagele era vocea sa extraordinară, care, de altfel, avea să-l facă inconfundabil și celebru.

Dorel Zaica și Ștefan Sileanu au fost nedespărțiți în liceu și au ajuns împreună la Facultatea de Arte Plastice. În anul II, un student de la scenografie l-a rugat pe Sileanu să pună voce într-o piesă montată pentru școală, iar profesorii de acolo au fost impresionați. L-au convins să se transfere la IATC, cum se numea UNATC-ul de azi.

Ștefan Sileanu în rolul lui Vlad Țepeș

*

Viața lui Dorel Zaica a luat o cu totul altă întorsătură după finalizarea studiilor de artă. Deși visa să ajungă pictor, regimul comunist l-a trimis la catedra de desen. Părea că destinul său nu era făcut pentru celebritate, ci mai degrabă pentru anonimat.

"În 1965, mi-au furat repartizarea de la o școală bună din nordul Capitalei. Am ajuns în capătul de sud, în Dudești, în groapa Vitan. Era o școală modestă, cu mulți copii sărmani, vai de capul lor, săracii.

Când am intrat la clasă, mi-a fost clar că nu pot face treabă cu ei. Mi-au spus în față: - Să nu credeți că noi avem bani de desen, de culori, de blocuri.

Am știut că nu mint când am observat că doi frați împărțeau aceeași pereche de teniși. Îi purtau pe rând, că era singura pereche de încălțăminte din casa lor.

Și atunci mi-a trecut prin cap ideea să-i momesc. Le-am zis: - Dacă ne-am ocupa de treburi interesante, amuzante, v-ar interesa? - Da, sigur, dar noi nu știm să facem așa ceva. - Ei, lasă, că vă învăț eu. Și uite că promisiunea s-a transformat în datorie curată și a ținut 51 de ani."

Dorel Zaica povestește că a sesizat pentru prima oară potențialul artistic al copiilor la o petrecere de Crăciun, când prietenii l-au rugat să îmbrace costumul Moșului.

"Când le-am văzut ochișorii ăia înfipți în mine, emoția lor m-a transigurat în așa hal, încât nu mă gândeam decât ce-aș fi făcut eu dacă eram copil și îl vedeam pe Moș Crăciun în fața mea. O mămică încercase să aranjeze un guler, dar copilul era înnebunit să nu carecumva să-mi piardă vreun gest.

Nu m-am mai putut concentra la nimic și am întrebat numai banalități: cum îi cheamă, câți ani au, unde stau. Însă, chiar și așa, o fetiță mi-a răspuns: - Eu stau în Balta Albă, lângă lift. M-a trăsnit răspunsul ăla. Doamne, câtă dreptate avea!

Cartierul acela era o cutie: bloc lângă bloc lângă bloc. Devenise, practic, cel mai mare oraș din România, cu 600.000 de locuitori, fără un plan urbanistic, fără nimic. Târziu au construit un magazin universal și un cinematograf. Copiii se jucau pe aleile din fața blocului."

După acele sărbători de Crăciun, așa, ca-ntr-o doară, tânărul profesor Dorel Zaica a început să pună întrebări la ore. Uneori, răspunsurile îl impresionau așa de mult, că le nota.

A ajuns în scurt timp să formuleze unul dintre principiile metodei sale: nu există răspunsuri greșite, doar întrebări puse prost.

Dorel Zaica"La întrebări m-am perfecționat încet, încet. Am ajuns scriitor, am ajuns să fac întrebări în rime, doarece este mai decorativ. Copiii sunt foarte receptivi la stilul întrebării și răspund întocmai:

- De ce aleargă mereu sângele în corpul nostru? Nu-și poate face el treaba și stând?

- Sângele nu stă pe loc, el se mișcă tot timpul pentru că se duce mereu la servici."

Dorel Zaica povestește că era cunoscut ca fiind un profesor foarte indulgent. Ajunsese la concluzia că e singura modalitate prin care îi putea ajuta pe copii să se relaxeze și să-și dea frâu liber imaginației.

A învățat și asta tot din greșeli. Ale lui și ale celorlalți.

"La clasele primare, făceam ore de desen cu învățătoarea în clasă. Pun o întrebare unui copil și primesc un răspuns năucitor. Mă îndrept repede la catedră, să-l notez, și aud în spatele meu un zgomot asurzitor.

Învățătoarea țâșnise din spatele clasei, venise la copil și îi trăsese o castană în cap. Copilul a rămas înțepenit, cu ochii sticloși, de parcă înnebunise. Femeia îi țipa în ureche că doar ieri făcuse lecția cu primăvara, când soarele începe să zâmbească și apar ghioceii și se topește zăpada și vin păsările călătoare. Și vărsa toate clișeele ăstea...

Eu, la rândul meu, m-am blocat așa tare, că am uitat replica puștiului și nici nu mi-a mai ars de nimic. Toată viața am regretat că n-am intervenit."

Și, uite-așa, profesorul Zaica și-a propus să nu îi împovăreze niciodată pe copii cu șabloanele altora, ci să transforme ora într-o joacă în care totul este posibil.

Nimic nu este prea mult, nimic nu este ridicol și nimic nu este greșit.

"I-am învățat să respecte părerea celuilalt, să nu râdă, să nu judece. Asta nu e lecție care a fost predată și pe care să o redați. Aici este o joacă între noi. Nu vedeți că nu vă cert, că nu vă pun note proaste?

Cum îi simțeam că pozează în comic ostentativ, îi descurajam. Aici este un joc serios, noi avansăm tot timpul. Ca idei pe care le scoateți, ca performanțe pe care le atingeți. Treaba mergea bine cu copiii, dar nu mergea și cu profesorii. Ei nu înțelegeau."

Dar, în 1979, la presiunea Occidentului, jocurile pentru care era tachinat de colegi s-au transformat în metodă educativă. A fost invitat la Institutul de Pedagogie, unde cercetătorii l-au învățat cum să-și noteze rezultatele exercițiilor, astfel încât să poată fi folosite pentru studii științifice.

"Sosise o comandă de la UNESCO: trebuia să facem un buletin de creativitate aplicată, iar cei de la minister habar n-aveau ce e aia. Mi-au spus că sunt singurul om din România care face creativitate aplicată."

*

În zeci de ani petrecuți printre copii, Dorel Zaica a participat la sute de concursuri școlare, expoziții artistice și științifice.

Acum, spune că, pentru a-și motiva elevii să se scufunde în propria imaginație, folosea mai ales empatia. Cu cât încărcătura emoțională era mai mare, cu atât rezultatele se arătau mai spectaculoase.

"Le-am zis odată: - A nins ieri, ați făcut oameni de zăpadă? - Daaa! - Dar voi v-ați gândit că omul ăla de zăpadă stă toată noaptea singur? Toate nopțile, după veselia din timpul zilei, el stă într-o tristețe îngrozitoare, părăsit.

Dintr-o dată, toate expresiile au devenit grave, pentru că ei trăiesc totul intens. Au și fugit cu gândul. - Ei, hai să-i facem o surpriză mare. Cam ce i-ați dărui voi omului de zăpadă când vă duceți mâine dimineață la joacă?"

Primul rezultat a fost al unei fetițe care s-a desenat ridicându-se în vârful picioarelor, ca să îi poată pune o inimă în piept omului de zăpadă.

"Am întrebat-o: - De ce ți-a venit ideea să îi pui o inimă? - Acum poate să meargă cu mine la școală".

Ca într-o ședință modernă de brainstorming, răspunsul a fost preluat de un coleg care s-a apucat îndată să deseneze.

"S-a gândit: cum să meargă cu tine la școală, dacă n-are picioare? Și i-a făcut picioare. Cum? Vedeai în desen tot ce s-a petrecut în capul lui.

A desenat un om de zăpadă, iar lângă el, un derdeluș. S-a urcat cu sania pe derdeluș, și-a dat drumul în viteză și a intrat direct în omul de zăpadă, în bulgărele ăla mare de la bază.

Bineînțeles că a făcut o gaură cât toate zilele. Apoi, după urmele de la tălpici se vedea că s-a așezat pe sanie în fața omului de zăpadă, ca să-l privească. Și mi-a spus la ce s-a gândit, că a ieșit groaznic de crăcănat, dar măcar are picioare."

Așa o țineau de fiecare dată: invocau o altă stare, o altă situație. Profesorul Zaica își amintește cum s-a folosit de umor pentru a câștiga un concurs organizat de CEC. Tema impusă: personaje din basme și povești făcându-și carnet de economii.

"Era cel mai mare concurs din România, cu trei premii adevărate. De obicei ne dădeau o diplomă pe care scria pur și simplu Premiu. Nenorocirea era că avea loc în octombrie și școala abia începuse.

Am împrumutat copii de la alți profesori ca să participăm. Viteza cu care s-a lucrat a fost uluitoare, iar rezultatele incredibile. Am gândit un panou mare, care să aibă trei clișee de film negre, mărite, făcute artizanal, din carton duplex, cu găuricile acelea pe margine.

I-am pus să scrie repede pe hârtie toate personajele pe care le știu. Lista s-a făcut lungă și pe urmă am cerut o poantă de la fiecare personaj. Au ieșit înnebunitoare.

Baba Cloanța Cotoroanța și-a aruncat măturoiul și acum trăgea din hangar, cu o frânghie, botul unui Concorde. Era avionul cel mai rapid și mai mare din lume.

Făt-Frumos și balaurul cu șapte capete. Copilul îl dă la o parte pe Făt-Frumos și îl păstrează doar pe balaur, căruia îi pune o pancartă în mână: Cine strânge leu cu leu mâine va deveni zmeu.

Succesul a fost uriaș, cu atât mai mult cu cât alți copii din țară veniseră cu niște foi de desen cu un muțunache care mergea cu carnetul la CEC.

Premiile se dădeau de către minister, de către CEC și de către Uniunea Artiștilor Plastici. Ne-am trezit de la minister cu o tabără gratuită în acel an, pentru tot grupul nostru."

*

După o viață dedicată creativităţii altora, Dorel Zaica simte că, acum, la bătrâneţe, a găsit puțin timp și pentru talentul său.

"Abia în anii din urmă simt că mi-am atins potențialul artistic. Până acum, totul era dedicat învățământului, mai ales învățământului cu această caracteristică.

Am intrat în Uniunea Artiștilor Plastici la doar trei ani de la absolvire, datorită proiectelor personale de atunci. Însă, pentru că eram obligați să facem teme propagandistice, n-am făcut niciodată compromisul".

Acel compromis, pe care profesorul l-a refuzat cu încăpăţânare, poate fi descris cel mai bine cu vorbele unei fetiţe de 8 ani, citată în minunata carte "Experimentul Zaica" cu un răspuns la întrebarea "Ce este arta":

Arta înseamnă mileuri naționale, căni naționale și care nu poți să le reproșezi nimica.

*

Principiul observatorului

Profesorul Dorel Zaica a realizat la un moment dat un studiu în două faze, cu ajutorul fotografului Marian Rusu.

Inițial, le-a spus copiilor că fotograful e interesat să pozeze niște tablouri din spatele clasei, așa că să nu-l bage în seamă. Apoi a început să parcurgă cu ei tot registrul de emoții, prin intermediul unor povești spuse cu patos.

A doua oară, când fotograful s-a întors, Zaica le-a spus că a venit pentru ei, să le surprindă emoțiile.

"Astfel, pe rând, le-am cerut să se arate supărați, gânditori, mirați, înspăimântați, să se bucure și să se întristeze. În final, am juxtapus cele două șiruri de fotografii.

Dacă, în prima experiență, chipurile exprimau atât de clar diferitele emoții exprimate pe parcursul povestirilor, încât ai fi putut face o reconstituire a întâmplărilor pe baza expresiilor faciale, în a doua, aproape toate sentimentele în care pozaseră puștii erau false", explică profesorul în cartea "Experimentul Zaica".

Ce este acela un secret?

Secretul este atunci când nu trebuie să știe miliția. (Copil de 6 ani)

Secretul este un om, care îi spune secretar de partid. (6 ani)

Ce este acela un minister?

Minister înseamnă să te duci acolo să te răzbuni. (Constantin Păun, 9 ani)

Ministerul e mare, așa, ca un fel de poliție, numai că sus scrie minister. (Victorița, 7 ani)

Minister înseamnă când scrie ceva și se duce la alt om și omul ăla trimite la alt om. (Aurelia, 8 ani)

Ce înseamnă să fii nemuritor?

Nemuritor e când sunt doi bandiți și trage cu pistolul, unul moare și celălalt rămâne în picioare nemuritor. (Victorița, 7 ani)