Probe de patrie: Satu Mare

Voicu Bojan

Redactor

Joi, 31 martie 2016, 8.45. The show must go on. Se cuvine luată a treia Probă de patrie până nu se încheie luna.

Fremătând ca pupăza din teiul lui Creangă, m-am foit prin gară vreun sfert de ceas, așteptând să mă pun la rând după cineva. Nimic. Liniște de catedrală. Casierița se ruja. Dintr-o firidă, un porumbel mă privea cu un singur ochi. Pierdusem o bătălie, dar nu și războiul.

Încurajat de sloganul unui lanț de fast food (Nu e panică, man!), am trecut linia ferată în căutarea unei cozi cât de modeste, la autogară. Față de somptuozitatea gării, viermuiala din autogară – autobuze, fum diesel și ghișee pline de afișe cu semne de exclamare în exces – mi s-a părut curată meschinărie.

„Aș dori și eu un bilet identic cu al doamnei. Da, la Satu Mare, vă rog.”

Cu doar 35 de lei, iată-mă proiectat într-o nouă aventură de a descoperi un loc despre care nu știu mai nimic. Călătoria durează vreo 3 ore. Am timp să observ și să îmi fac un plan de luptă. De unde poți apuca un oraș în care nu știi pe nimeni?

Cred că, după spaimele clasice – moarte, boală, foame sau frig, următoarea e teama de necunoscut. Vecinii mei de la munte mi-au mărturisit acest lucru nu o dată. Pentru ei, orașul e înspăimântător nu fiindcă e mare, ci fiindcă acolo nu te cunoaște nimeni. Devii un anonim părăsit de consăteni, abandonat necunoscutului.

Infernul sunt ceilalți, cei pentru care ești doar un chip fără nume. „Poți cădea mort pe stradă și nimeni nu are habar de-al cui ești, de unde vii”, așa zice nenea Simi.

Făcând ochii roată, constat că oamenii autobuzelor sunt altă specie decât oamenii trenurilor. Convivialitatea din tren, presiunea din compartiment de a te împrieteni pe viață cu ceilalți călători e înlocuită aici de obloane: integrame, căști, butonări concentrate pe smartphones, orice te-ar putea ascunde de ceilalți.

Țintuirea în scaunele care execută vibromasaj la fiecare groapă îți dictează un anume tip de comportament. La fel, ceea ce se vede pe geam e complet diferit. Din tren, gospodăriile ți se oferă ca niște mănuși întoarse pe dos: ai acces mai mult la acareturile din spate decât la fațadele și curțile de la șosea.

Și mai e elementul uman – trenul are un conductor destul de abstract, pe când, aici, șoferul e la vedere. Modul în care taie curbe sau se angajează în depășiri riscante îți poate induce o stare de panică, man.

Ce dezastru (mai) alegem la președinția României?

Unul dintre planurile principale ale oricărui partid care vrea să reformeze cu adevărat România e să pornească de la reformarea propriilor structuri, astfel încât să atragă exact acești tineri, dar și să-i ajute să fie cu adevărat pregătiți pentru guvernare. Este vital, de altfel.

Cum se văd din satelit cartierele-dormitor care au răsărit lângă cele mai scumpe orașe din România, Cluj și Brașov

Brașov și Cluj-Napoca sunt astăzi cele mai scumpe orașe din România pentru cei care visează să-și cumpere o casă sau un apartament. Drept urmare, locuitorii celor două orașe au preferat în ultimii 15-20 ani să se orienteze către locuințe mai ieftine construite în localități limitrofe. Haosul imobiliar generat de migrația lor a dat naștere unor struțo-cămile urbanistice care sunt vizibile din satelit.

Iar legănatul de autobuz aduce a rău de mare față de cântecul de leagăn al trenului. Ca să nu zic că pe autobuz e aproape imposibil să citești sau să scrii, fără să te apuce o stare de vertij.

Proaspăt ieșit dintr-o viroză, sunt încă locuit de o tuse de cavernă, combinată cu o năuceală generală, care face ca totul în jur să se deruleze cu încetinitorul.

12.20 Cobor în Satu Mare cu inima strânsă, ca un condamnat. Toată această descindere în necunoscut seamănă cu o programare la spital, unde te așteaptă cuvinte teribile, precum extracție, puncție, operație sau alte orori. Singura șansă de a scăpa e să dai față cu ele.

Întreb o vânzătoare de ziare încotro e centrul. Îmi răspunde cu un puternic accent maghiar: „Dincolo de calea ferată, tot mereți pe malul Someșului până la clădirea Consiliului Județean, una înaltă, ca un turn.”

Ajuns pe calea ferată, descopăr pomi în floare, șine în soare, oameni care se preumblă agale și doi școlari cu ghiozdane executând clasicul concurs „cine face pipi mai departe”.

Deodată, spaima de necunoscut dispare și lasă loc unei inexplicabile bucurii. Timpul rămâne suspendat, trecutul nu mai există și doar misterul clipei se exfoliază înaintea ochilor.

Urmez aleea cu dale în formă de fagure cu ochii țintă la turnul care se înalță în mijlocul unei piețe vaste, în care betonul e rege. Imediat lângă turn – despre care aveam să aflu că e cea mai înaltă clădire administrativă din țară – tronează alt mastodont, Casa de Cultură. E, toată, numai unghiuri ascuțite, ruperi de ritm și proporții abisale.

Triunghiul comunist al Bermudelor se închide cu magazinul de stat Someșul, o altă expresie răspicată a arhitecturii din Epoca de Aur. În rest, un mare zid chinezesc format din blocuri înalte, dincolo de care poți intui centrul vechi al orașului.

La parterul unui bloc, într-o cafenea, o aștept pe Viorica Shibata, om de presă și verișoara lui Remus Țiplea, prietenul meu fotograf din Negrești Oaș, care mi-a recomandat-o. Viorica are să se dovedească o adevărată mină de aur, un ghid ideal pentru această Probă de patrie #3. În mare parte, existența acestui material i se datorează.

În doar câteva ore aflu povestea ei, îi cunosc soțul și descopăr o mulțime de piste așteptând să fie explorate.

În ianuarie ’90, în gara înghețată din Sighet l-a întâlnit pe tânărul japonez Tadao Shibata, atât de fascinat de revoluția română, încât venise să vadă schimbarea cu ochii lui. A urmat o poveste de dragoste, doi copii și trei încercări eșuate ale Vioricăi de a se adapta în Japonia.

În schimb, în stil zen, s-a lăsat el adoptat de Sătmar. Azi, Tadao face film documentar pentru o televiziune locală și lucrează la proiecte personale. E zâmbitor, mereu în alertă și nu pare să se fi plictisit deloc de România.

Îmi amintește că există o stranie afinitate a japonezilor cu locurile unde se păstrează tradițiile, în special cu Maramureșul. Cazul cel mai cunoscut este cel al fotografului Miya Kosei, care nu demult a lansat la Cluj un album foto de excepție.

Ziua aceasta timidă, care nu promitea mare lucru, se deschide acum mai apetisant ca o conservă de fasole cu cârnăciori după 8 ore de umblat pe munte. E timpul să mi se împlinească un vis care, pe autobuz spre Satu Mare, părea mult prea frumos ca să fie adevărat.

Viorica Shibata mă conduce pe niște scări late, apoi înguste, drept în inima monstrului cu denumirea oficială „Centrul Cultural G.M. Zamfirescu”, până în fața unei uși pe care stă lipit un afiș – Curs de percuție (aici, cineva a adăugat cu pixul „persecuție”) cu instrumente exotice: conga, bongos, cajon, djembe, tarabuka cu percuționistul Cserey Csaba (Csabcsi).

Înăuntru, într-o încăpere mică plină de instrumente, jovial și primitor, cu alură de antrenor de rugby, îmbrăcat într-un polar roșu care face ca ochii săi albaștri să pară și mai pătrunzători – îmi strânge mâna omul pe care visez să-l întâlnesc de ani de zile, de când am ascultat prima oară năucitorul album de colinde intitulat simplu Birth (2008).

După părerea mea de nespecialist, dar pasionat de jazz, acest album, pe care îl știu aproape pe de rost, e o lecție despre fuziunea mai multor culturi și ritmuri care se ciocnesc în Balcani.

E despre ce se poate întâmpla când doi muzicieni excepționali (Harry Tavitian – pian și Cserey Csaba – per(se)cuție), ajunși la deplină maturitate, se întâlnesc ca printr-o minune și încep să se joace, amestecând vechi colinde românești, blues, gospel, teme bizantine, armenești și secuiești tăvălite prin free-etno-jazz sau clasici precum Béla Bartók.

Nicăieri și nicicând nu știu să fi ascultat o secțiune ritmică mai armonioasă, mai elaborată și mai adaptată stilului propus decât în această întâlnire-miracol dintre un armean din Constanța și un secui din Gheorgheni.

Dacă nu mă credeți, ascultați doar o bucată din piesa Avedis, între minutele 2 și 3, fiindcă ceea se întâmplă acolo, cel puțin pentru mine, transcende niște bariere ale emoției, așa cum avioanele par că explodează când depășesc viteza sunetului.

18.30 După ce termină cu orele, stau de vorbă cu Cserey Csaba o oră întreagă. Îmi spune despre terapia prin percuție pe care o face pentru copii cu dizabilități (autism, sindrom Down), despre ucenicii săi foarte diverși, printre care se numără medici, fani AC/DC sau oameni de afaceri pasionați de ritmuri africane și, mai ales, despre întâlnirea lui cu Harry Tavitian.

„Totul a început cu povestea unui bătrân care stătea stingher la o nuntă la care cântam. Am intrat în vorbă cu el. Am aflat că nu fusese niciodată plecat din satul lui. Întâmplarea mi-a dat ideea unui one man show de aproape o oră, care se apropia mai mult de teatru-performance și se numea Marșul Tobelor.

Practic, schimbând pălării, costume și instrumente de percuție, purtam auditoriul într-o călătorie imaginară prin mai multe culturi. Am câștigat câteva premii cu acest spectacol. În 2002 am avut un astfel de performance la Miercurea Ciuc, unde era și Harry. Așa a început totul.

Iată că de aproape 14 ani cântăm împreună în cele mai diverse contexte: de la turnee prin țară și scene mari din Europa și Asia, până în pușcării, alături de oameni ai străzii sau de copii cu probleme medicale.

Înainte de orice, îmi place omul Harry Tavitian. Comunicăm bine fără să ne spunem prea multe. Pentru asta trebuie să fii modest, să asculți mult și să pui în joc tot ce ți-a dat Dumnezeu mai bun. Am cântat la Constanța acum, în ianuarie, și cred că am reușit un concert de excepție. Am avut nevoie de mult timp să-l înțeleg pe Harry, să mă adaptez la stilul lui imprevizibil și, cu toate acestea, să rămân eu însumi.

Suntem două voci distincte, care se completează. De aici, din acest respect reciproc pornește dinamismul adevărat, cel care se naște din comunicarea directă dintre noi. Pe scenă are loc un dialog nevăzut, care se adaptează mereu, deși amândoi știm piesele și cadrul general.”

„Dacă ar fi să-i transmiteți trei sfaturi fiului meu Ioachim, care de mic copil a bătut atât de mult în cratițe și oale până ne-a exasperat, așa că i-am cumpărat primul set de tobe înainte de primul ghiozdan, care ar fi acelea?”

„În primul rând, să se accepte și să se iubească pe sine, astfel ca și alții să-l poată iubi și aprecia cum se cuvine. Apoi ar trebui să-și deschidă larg sufletul, pentru că urechile se vor deschide ele mai apoi. Iar la final, un toboșar bun mai are nevoie de un pachet de trei lucruri: studiu, exercițiu zilnic și foarte multă modestie. Cam atât.”

„Ritmul ne unește” – așa sună dedicația pe cartea pe care am primit-o la plecare și pe care fiul meu o ține acum la cap, lângă pernă. Într-o zi, ne vom întoarce la Satu Mare pentru o lecție de per(se)cuție cu maestrul Cserey Csaba. Ce întâlnire va fi!

20.45 Coincidențele mele fericite de la Satu Mare, care au început cu strada pe care m-a lăsat autobuzul, Cloșca – același nume cu strada pe care locuiesc în Cluj – continuă.

Ceea ce Sf. Instagram îmi dădea doar de bănuit mi se confirmă. Bunii mei prieteni Elena Stancu (jurnalist) și Cosmin Bumbuț (fotograf), care formează echipa Teleleu, se află și ei în oraș, cu un grant norvegian legat de un centru pentru oameni ai străzii.

„Suntem plini de microbi! Nu pune mâna pe noi până nu ne spălăm măcar un pic pe mâini!”, râde Elena, ridicând brațele, ca arsă, când dau s-o îmbrățișez.

Cinăm împreună în camera pe care mi-au rezervat-o la pensiunea lor: salată, brânză, zacuscă, pită. Ca de obicei, întâlnirea cu ei e o bucurie, mai ales că noi avem o lungă istorie.

Totul e ca pe vremuri, conversația se reia de unde am lăsat-o cu o jumătate de an în urmă, înainte să o apucăm înspre lumi diferite: ei, în Cuba, eu, în India.

Elena îmi povestește despre cele 8 ore de interviuri luate azi și dramele oamenilor fără adăpost, despre penale (țigări rulate în ziar) și dependenții de pungi cu prenandez (folosite ca drog), dar și despre un tânăr frumos care zace în pat, așteptând moartea cu coloana ruptă, deoarece a sărit de pe un bloc din pricina halucinațiilor.

Cosmin, ca de obicei, îmi arată fotografii, povestește despre felurite personaje și e nemulțumit că îi lipsește din reportaj o scenă anume, cu oamenii dormind. A doua zi, la 5.30, va fi iar acolo, așteptându-i să se trezească. Îl invidiez de pe acum pentru fotografiile pe care le va face.

Nu cunosc oameni care să ia jurnalismul mai în serios decât Elena și Cosmin. De când au părăsit „structurile” și job-urile bine plătite la reviste glossy, de când și-au luat lumea în cap ca jurnaliști independenți, călătorind prin țară într-o rulotă alături de cățelușa Tina, cantitatea de reportaje excepționale din România profundă a crescut exponențial.

Sunt foarte fericit să am prieteni care mă inspiră. Și că există oameni care au ales să lupte pentru demnitatea jurnalismului românesc.

Vineri, 1 aprilie, 7.30. Echipa Teleleu mănâncă o omletă și se pregătește de o nouă zi intensă. Cosmin e mulțumit. A făcut pozele care trebuie. Eu aștept un taxi.

Ne despărțim, nu înainte să primesc de la ei o informație despre un nou posibil subiect: „Nu pleca din oraș până nu dai de Rudy – Omul TIR. Sună-l neapărat, o să-ți placă.”

La ora 8 mă prezint la Muzeul Județean, unde am o nouă întâlnire interesantă. Deși, teoretic, are zi liberă, profesorul universitar Claudiu Porumbăcean – istoric și cercetător – își face timp să mă primească și să povestim o oră bună.

Cu ajutorul financiar al Consiliului Județean Satu Mare, Muzeul a reușit o achiziție de excepție – colecția fotografică/etnografică Ioniță G. Andron. E vorba despre o comoară, o legendă pe care vreau să o văd cu ochii mei, fiindcă despre ea se vorbește de mulți ani, ba unele imagini chiar au ajuns pe net.

Greșeală: fiindcă acest net și iubitorii săi de trafic n-au învățat încă mai nimic despre copyright-ul asupra imaginilor. Toată lumea se servește gratis, ca dintr-un galantar, fără nici o tresărire de vinovăție.

Colecția cuprinde aproape 100.000 de clișee, precum și o arhivă documentară în care se găsesc manuscrise, corespondență (peste 3000 de scrisori), cataloage întregi legate, materiale științifice și documente personale, toate minuțios prelucrate și inventariate în 143 de unități arhivistice.

În urmă cu câteva zile, profesorul Porumbăcean a adus personal o parte din cutii de la Brașov, de la moștenitorii lui Ioniță G. Andron, omul despre care s-ar putea scrie nu un articol, ci un volum întreg.

Născut la 20 aprilie 1917 în satul Racșa, Ioniță a fost fiul preotului Ioan și al învățătoarei Gizela Andron, cei care au creat prima colecție de artă populară oșenească.

Absolvent al Liceului „Mihai Eminescu” din Satu Mare, licențiat în Drept la Cernăuți și în Teologie Greco-catolică la Cluj, Ioniță Andron a fost primul mare etnograf al Țării Oașului.

Arhiva sa fotografică conține clișee realizate între anii 1933-1989 (56 de ani!) și este impecabil organizată pe domenii cum ar fi: Crăciunul, Paștele, Oieritul, Nunta, Înmormântarea, Familia, Vânătoarea, Excursii, La schi, Pelerinaje, Cu colegii, Maramureș etc.

La sfârșitul fiecărui catalog se află un tabel cu mai multe coloane în care autorul a scris informații despre fiecare clișeu (numărul, data, locul, subiectul și observații).

Timp de 50 de ani, Andron a cutreierat satele oșenești inventariind arhitectura, portul și obiceiurile, cum ar fi sâmbrele oilor. A surprins atât vechiul, cât și noul, dar mai ales, fiind atent la schimbare, a documentat intens localitatea Negrești, dar și vizite ale greilor din regimul comunist, printre care trei vizite de lucru ale lui Ceaușescu.

Colecția e opera unui om extrem de cultivat, de atent și de meticulos, un noroc imens pentru Țara Oașului și o achiziție de excepție a Muzeului Județean Satu Mare, care, de acum încolo, va fi ocupat multă vreme cu digitalizarea, administrarea și scoaterea la lumină a valorilor cuprinse în zeci de cutii.

Cutii din care profesorul Porumbăceanu scoate cataloage și mă lasă să fotografiez câteva imagini. E o frumoasă poveste de iubire aici, ajunsă pe mâini bune. Ea se înscrie în alte povești fericite cu arhive, cum ar fi Arhiva Costică Acsinte din Slobozia sau Arhiva fotografiei de presă Minerva din Cluj, unde sunt implicat direct.

Aceste eforturi de recuperare vizuală a istoriei contează enorm pentru cei care vor să înțeleagă nu doar trecutul, ci și prezentul.

9.45 La cafeneaua New York, beau un latte excelent cu doar 4 lei și reiau inventarierea orașului, începută ieri. Deși nu e mare, Satu Mare e prietenos și fascinant prin faptul că oferă spații autonome, delimitate unitar.

Ai, la periferie, clasicele cartiere de blocuri și case, dar ai și un centru format din vechi și nou, legate printr-un soi de cordon ombilical, cu o alee de promenadă din lemn, proaspăt reabilitată.

În mijlocul centrului vechi, plin de clădiri frumoase, cu arhitectura clasică de secol XIX tipică Imperiului Habsburgic, dau de un parc îngrijit, unde se vând flori.

Dacia – clădirea simbol a orașului, care apărea pe mai toate vederile clasice din anii 70-80 – e într-o stare de provizorat de mai bine de 10 ani. În spatele ei, Filarmonica, deși mică, e incredibil de frumoasă.

Aseară am ratat un concert simfonic: Szabolcs Hermann (dirijor) și Imre Dani (pian, solist), cu un repertoriu din Chopin și Ceaikovski. Iar diseară voi rata un concert de chitară acustică. Peste o săptămână va fi un concert organizat de Ambasada Japoniei la București.

Viața culturală pare a fi vie, iar clădirea Teatrului, renovată în proporție de 95%, cu scenă rotativă și multe îmbunătățiri, se va redeschide curând. Până atunci, încolonați frumos cu clasa, copiii intră la teatru în Casa de Cultură din Centrul nou.

Turnul Pompierilor, cel care ar oferi o super-panoramă asupra orașului, are pe ușă un lacăt inexplicabil. Alături e o terasă plină de adolescenți jucând cărți. Câțiva băieți au încins o miuță pe iarbă, iar o doamnă care însoțește o fetiță cu un handicap sever citește, ruptă de lume, o carte.

În spate, pe calcanul unui bloc e desenat un mare curcubeu naiv. Pe peretele unei case, un cearceaf alb-murdar acoperă o mare gaură în zid, amintindu-mi, nu știu de ce, ștergarul sfintei Veronica din tablourile renascentiste.

Oraș de limită, situat într-o câmpie cu climă blândă și aflat la doar 13 kilometri de granița cu Ungaria, Satu Mare pare a fi prins pe picior greșit de istoria recentă.

Nici zonă de liber schimb nu e, nici șosea de centură nu are, nici poduri ca lumea, nici la atras fonduri europene nu e campion, iar despre primarul actual, 4 din 5 localnici spun că ar trebui schimbat, „că n-a făcut mai nimic”.

După o serie de primari maghiari, oamenii și-au pus speranțele într-un român. Din cei 100.000 de locuitori, mai bine de 40% sunt de etnie maghiară și, ca peste tot în Ardeal, se trăiește și se vorbește amestecat.

În sinagoga proaspăt renovată încă se mai țin slujbe de Sabat pentru puținii evrei rămași în oraș, iar bisericile catolice par foarte vii. În fața intrării din biserica Calvaria, două magnolii mov au înflorit glorios.

În curte, așa numitele „ploi de aur” galbene se învecinează cu Liceul „Mihai Eminescu”, și acesta renovat cu un mare respect pentru arhitectura sa clasică.

E timpul să ies din oraș și să explorez un pic Lunca Someșului. Sub un pod, negociez la greu cu patru taximetriști, în timp ce un altul mai să ne omoare când dă cu spatele fără să se uite în oglinda retrovizoare.

„Suntem prea mulți și colegul vrea să ne mai rărească”, zice un domn scund, cu o claie de păr cărunt. Vreau să ajung într-un sat pe nume Iegheriște.

Am aflat de la Tadao Shibata că acolo trăiește și lucrează un artist sticlar cu care mi-ar plăcea să stau de vorbă. Îl cheamă Ovidiu Hațeganu, am vorbit la telefon și mă așteaptă în atelierul lui.

Alegerea taximetristului – potențial depozitar de povești – e mai importantă decât prețul, așa că, din mici conversații, încerc să-i cântăresc. E important cu cine îmi voi petrece următoarea oră din viață.

În cele din urmă, bat palma la 120 de lei fără bon, urc pe bancheta unui domn cu aer șugubăț la vreo 50 de ani, pe numele său Attila K, dar căruia îi vom spune, simplu, domnul KA. Întâlnirea cu el mă va face, pe rând, să iubesc și să urăsc meseria de jurnalist.

Domnul KA e adorabil. E tot ce îmi puteam dori: vorbește măsurat, are umor, oferă informații importante despre zonă și tace exact când și cât trebuie, ca să apuc să notez în carnețel, pe genunchi.

Poveștile lui sunt marcate ca niște paranteze de exclamația „Ioi, Iștenem, Iștenem!” (Vai, Doamne, Doamne!) care, în funcție de ton, primește diverse valențe semantice.

Copil de țăran dintr-un sat al Sălajului, și-a petrecut o bucată de copilărie prin gospodăria părintească, muncind pe câmp, fumând pe ascuns („în 35 de ani și două pachete pe zi, am fumat vreo patru mașini de-astea, turbo diesel, ioi, Iștenem, Iștenem”) și furând ouă pe care i le oferea, contra Eugenii, lui Feri bacsi, gestionarul de la magazinul sătesc.

Și aici vine partea mișto: Feri bacsi era un om impozant, cu o voce groasă, care ținea cu sfințenie la piept, într-o husă de piele, un instrument special, din metal, cu care măsura diametrul ouălor.

Oul era trecut prin acest dispozitiv miraculos. Oul bun nu avea voie să treacă de inel, iar dacă trecea, copilul ori renunța la Eugenie, ori șterpelea de undeva un ou mai mare.

Să îți trăiești copilăria sub instanța unui astfel de instrument, ținut la piept de un astfel de personaj, mi se pare fabulos. Asta a fost partea care m-a făcut să-mi iubesc meseria de căutător de povești.

Apoi, într-o pauză de idei, în timp ce, la radio, tenorul orb Andrea Bocelli cânta sfâșietor Con te Partiro, privind eu Someșul curgând în paralel cu șoseaua, am pus, așa, într-o doară, cea mai tâmpită întrebare din toată cariera mea: „Și, așa, vara, se mai îneacă oamenii în râu?”

O umbră grea a trecut peste chipul până atunci zâmbitor al domnului KA. Mâna stângă i s-a strâns pe volan, iar dreapta i-a căzut moale pe schimbător:

„Fiul meu… Avea 15 ani. Acum 10 ani s-a întâmplat, într-o zi de vară… Acum ar fi trebuit să aibă 25. După trei zile i-au găsit trupul, undeva prin Ungaria. Totul pentru mine s-a prăbușit în ziua aia. Soția mea și-a pierdut mințile. Eu mi-am pierdut serviciul, familia. Am divorțat, acum sunt un om singur și trist.

Ioi, Iștenem, Iștenem… Nu trebuia să-mi aduc aminte de treaba asta. Degeaba mai și încerc să mă las de fumat. Mă iertați, dar o să opresc să fumez o țigară. În mașina asta mi-am jurat că n-o să fumez niciodată.”

Asta a fost partea care m-a făcut să-mi urăsc meseria de căutător de povești.

Doborât de amintiri, domnul KA m-a dus în satul greșit. În mintea lui s-a amestecat denumirea românească Iegheriște cu cea maghiară Egerhat.

Doar că Egerhat era traducerea satului Ariniș. Și, evident, toate reperele pe care le primisem – biserica, brutăria, Dacia Logan și casa artistului Ovidiu Hațeganu – se aflau peste un deal, la 45 de kilometri depărtare.

„Ioi, mă iertați… Capul meu prost ar trebui pus într-o praștie și tras cu el peste un gard.”

„Nu-i nimic, nici un bai, se mai întâmplă”… Cum era să mă supăr pe domnul KA?

12.30 Inima mi-a mai venit la loc în atelierul domnului Ovidiu Hațeganu, un bărbat înalt, frumos, cu alură sportivă și un tonus pozitiv. M-a fermecat. Am dat peste un om fericit din cale afară, cu sufletul transparent ca sticla.

Omul e îndrăgostit de tot. De familia lui, de gospodărie, de atelier, de sticlă. Nimic nu îl poate descuraja, nimic nu îl poate face să se plângă, nici măcar faptul că are în grijă un tată bolnav la pat, în vârstă de 92 de ani.

Pictează acuarele, icoane pe sticlă, face grafică și, mai ales, încă de la finele clasei a VIII-a, iubește sticla în forma ei caldă și rece.

A lucrat ca meșter sticlar până la desființarea fabricii Stisom din Poiana Codrului, când s-a pensionat la 50 de ani. Apoi s-a apucat de facultate. Acum e membru al Uniunii Artiștilor Plastici.

Atelierul e, de fapt, o casă tradițională, cu un teren imens și o livadă. Ca să faci dreptate varietății de lucrări aranjate acolo ar trebui un studiu aparte. Ce e interesant în poveste e o altă coincidență.

După 10 ani de pauză, azi, 1 aprilie 2016, cineva a deschis un atelier nou-nouț de sticlărie, pe fonduri europene. Și tot azi ar fi prima zi de lucru a domnului Hațeganu alături de vechii săi prieteni suflători în sticlă și tovarăși de fotbal din vechea fabrică unde, la apogeu, lucrau peste 2000 de oameni.

Doar că, deși îl mănâncă palmele să lucreze la cuptor, acum stă cu mine la masă, rupem pită și mâncăm ochiuri cu slănină și castraveți murați. Uitasem de micul dejun și eram în pragul leșinului. Printre îmbucături, îl întreb ce și cum creează.

„Lucrez rapid și la inspirație. Și în pictură, și în sticlă. Mă uit în jur, iau seama ce forme am la dispoziție, cum ar fi blocurile astea informe de sticlă pe care le-am adus aici la desființarea fabricii, și intervin pe ele cu flexul.

Mă joc. Construiesc socluri din vechi ecrane tv, pun lumină rece sub ele, mă minunez de reflexii, culori și transparențe. Orice aș face, lucrez într-o stare de bucurie continuă. De vândut nu prea mă pricep, soția are mai mult talent de manager. (râde)

Mi-am dat seama cât de important e să declari o lucrare încheiată, s-o lași în pace și să treci la altceva. Cu cât complici lucrurile, cu atât ai șanse mai mari să strici. Îmi place minimalismul. Îmi plac tușele sincere și directe. Cred că arta constă în a ști când să pui punct, să zici stop!”

Mergem cu mașina în Poiana Codrului. Noua hală e o bijuterie. Acolo, foștii săi colegi din fabrică, acum reactivați, sunt uzi leoarcă de transpirație. Se joacă lângă cuptor cu sticla topită în niște forme de lemn.

Figura lui Hațeganu se luminează toată. E transfigurat. Îl las așa, numai zâmbet, și plec la microbuz cu imaginea asta în minte.

Vraja se destramă în microbuz, când în difuzoare răsună o melodie de care nu poți scăpa nicăieri: „Mă ucide ea!” (melodia). Pe parbriz, în ritmul uciderii, se bălăngăne vreo opt cruciulițe.

Șoferul e un monument de nesimțire, așa că, la coborâre, îi las o scrisoare de adio, la pachet cu cea mai oribilă Eugenie, drept premiu:

„Felicitări! Tocmai ați câștigat ca premiu o Eugenie pentru cel mai nesimțit șofer. Ați fumat în mașină, ați aruncat un pet pe fereastră, ați înjurat și ați condus nepermis de rapid prin localități. Mă bucur că măcar ați luat o amendă. Sper că acest premiu să vă dea de gândit. Succes în viață! Un călător.”

16.20 „Alo, Rudy? Salut, unde te găsesc? Aș vrea să povestim un pic.”

„Io-s pe traseu acum, cu TIR-ul. Tocmai am făcut pauza regulamentară de 45 de minute. Mă găsești la Hanul lui Ion, pe drumul Careiului.”

Zis și făcut. Rudy e o poveste. Copil orfan, bătut și chinuit prin cinci orfelinate, într-o zi și-a descoperit marea vocație de tirist (conduce un camion în miniatură), cea care l-a și salvat.

Poate muta singur, de la un punct A la un punct B, aproape 300 de kilograme de marfă. Aventura mea la Satu Mare se încheie într-o notă optimistă: Dumnezeu e bun, România e frumoasă, iar Rudy – Omul TIR e fericit cu camionul lui, care îi e și casă, și masă, și prieten.

Iar cum numărul-limită de cuvinte pentru acest articol a fost demult depășit, vă las cu Rudy, să vă traducă el mai departe rețeta simplă a artei de a te bucura de fiecare clipă pe care viața ți-o pune înainte.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€