Probe de patrie: Frații

Voicu Bojan

Redactor

Octombrie 2015, Cheile Nerei. Tolăniţi într-o poiană şi vegheaţi de un câine de împrumut, fraţii au deliberat îndelung, apoi au bătut în cuie data următoarei lor călătorii: vineri, 22 iulie 2016. Cu plecare clasică, din popota regimentului de la Tăşuleasa.

Imediat după Crăciun şi Paşti, această dată e trecută cu cruce de aur în calendarul fiecăruia dintre cei patru frați. Doar boala, moartea sau apocalipsa o pot zgâlţâi de la locul ei. Cum pun mătuşile borcane pe iarnă, la fel şi noi avem puse deoparte cam 10 luni în care putem visa la sfânta zi a plecării.

Asta e a cincea călătorie a fraților în aceeaşi formulă, cu acelaşi gust sublim. (Cine sunt ei, ce hram poartă şi un exemplu despre cum se desfăşoară o astfel de evadare din pluton, puteţi citi în 5 episoade, începând de aici.)

Povestea asta voit arhaizată este şi un omagiu adus boierului călător Dinicu Golescu, al cărui inegalabil stil literar am încercat să-l împrumut. Până şi pozele sunt făcute alb-negru, pe film, stil care a devenit un trend la hipsteri.

Lucrurile cu noi sunt, de obicei, simple: patru oameni, patru rucsacuri, două corturi şi o destinaţie nu doar incertă, dar, uneori, chiar necunoscută.

Ținta e doar un moft, o himeră colea. Călătorim de dragul umblatului împreună, pe jos. Kilometri? Sute. Dezlegare la autobuz? Doar rar şi de musai.

Uneori mergem pe munţi, unde întâlnim doar oi, câini şi ciobani, alteori prin şesuri cu oameni la fân, alteori pe lângă ape mari, prin sate pierdute ori pur şi simplu aiurea. E imposibil ca, la două, trei zile, să nu ne rătăcim prin vreo pădure și să nu mai avem habar încotro ne îndreptăm.

De ce călătorim? De plăcere. De evadare. De bucurie. De dragul umblatului fără o ţintă anume, celebrând faptul de a fi întregi, sănătoşi şi, în ultimă analiză, vii. De dragul comuniunii şi al sensului.

Fiecare călătorie are sfânta menire de a-ţi reaminti câteva lucruri importante, unele nefiind altceva decât nişte clişee: drumul e cel care contează, mai puţin destinaţia. Doar pe el, din mers, afli cum sunt oamenii cu adevărat.

Drumul ţine mintea trează, observaţia ascuţită, ochiul deschis. Devii mai conştient de clipa prezentă. Astfel, nu te pasc nici plictisul, nici demonul amiezii.

Devii din nou mic şi neimportant. Brusc, nu mai eşti centrul lumii tale. Te vindeci de iluzia controlului. Başca, ieşi din zona de semnal. Dispari. Îţi moare bateria la telefon şi o laşi moartă zile în şir.

Descoperi astfel că eşti niţel mai liber. Acest muşchi al detaşării şi libertăţii interioare nu trebuie lăsat să se atrofieze cu nici un chip.

Călătoreşti ca să nu îţi mai faci iluzii. Nimănui nu-i pasă prea mult unde eşti şi ce faci, de fapt. Aşa că nu e cazul să te mai îngrijorezi nici tu pentru soarta lumii.

Călătoreşti în grup, dar cumva spre tine însuţi. Umbli şi taci. Apoi, la un moment dat, mintea ţi se goleşte şi rămâi doar cu tăcerea şi umblatul. Devii un pic zen.

Dacă, după 10 zile, ai aflat despre tine însuți ceva ce nu bănuiseși, eşti norocos. Înseamnă că drumul a avut sens.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Toscana. Desant de primăvară în inima frumuseții.

Socoteala de acasă: Măreția Domului lui Brunelleschi din Florența, Galeria Uffizi cu toate ungherele și comorile ei nesfârșite, Michelangelo, Botticelli și Caravaggio, drumul pe jos până la Siena pe Via Romea del Chianti și vinurile aferente, potecile șerpuind printre semețe palazzo din piatră în vârfuri de deal, livezi de măslini și podgorii nesfârșite poleite în lumina de primăvară a Toscanei.

Ziua întâi: Tăşuleasa - Ceahlău

Campusul Tăşuleasa Social, 21 iulie 2016, 5.38 dimineaţa. Ca de obicei, rucsacurile sunt prea încărcate, bocancii – incomozi, iar meniscul ar avea nevoie de nişte vaselină.

Disperat, renunţi la două conserve şi o pungă de paste. Îţi aminteşti că ţi-ai uitat prosopul şi constaţi că salteluţa pneumatică de doar 380 de grame, nu mai mare decât un covoraş de rugăciune, e spartă.

De-aia te dor şoldurile, de la pseudo-somnul de azi noapte. Cu ochii cârpiţi, arunci totul în rucsac, zici un Doamne-ajută! şi te declari gata de drum.

Rucsacul pare impasibil de greu. Te întrebi dacă vei reuşi măcar să te târăşti până la bucătărie ca să bei o cafea. Reuşeşti. Bei. Degeaba. Nimeni nu e pregătit, în general, să pornească pe jos pe un drum vreo 140 de kilometri, cărându-şi, ca un melc, ditai cochilia în spate.

Anul trecut, de exemplu, aşa am făcut. Cu rucsacurile în spate, în cel mai pur stil medieval, am ieşit pe poarta campusului şi am dispărut după prima curbă. După vreo 8 zile bătute la pas mic prin Obcinele Bucovinei, morţi-rupţi, coboram printr-o pădure către Putna.

Era un feels like 33 de grade când am cerut apă la poarta unei mănăstiri. Iar când am depus ruscacul jos la poalele unei umbreluţe galbene, era un feels like heaven: „Pentru început, 12 mici şi 4 halbe. Cu pâine şi muştar, normal”.

Cred că Patria trebuie iubită, pupată şi respectată fiindcă ne dă voie să facem ceea ce ne trece nouă prin cap, sub motivul abstract al „antrenării muşchiului libertăţii”.

Să te iei aşa, de capul tău, prin păduri, pe unde vezi cu ochii, să-ţi alegi o poiană cu flori unde să trânteşti un cort şi să stai cu fraţii tăi în jurul unui foc, improvizând o vatră din 4 bolovani, e un cadou pe care civilizaţia occidentală nu ţi-l mai face de multişor.

În America te-ar vâna rangerii în prima jumătate de ceas, în Elveţia te-ar fugări cu elicopterul, iar în Austria te-ar da la ştirile serii.

Să mai poţi face acest tip de călătorie sălbatică, trăgând a hăbăuceală combinată cu un soi de riguros pelerinaj medieval, e un cadou foarte generos, de care ne vom da cu adevărat seama abia când nu va mai fi posibil.

Într-o lume în care, pe vremuri, turismul era aproape strict religios, iar azi a devenit religie globală, călătoriile noastre de nişă, pe jos, sunt un vis la care merită să te gândeşti timp de 10 luni înainte de a-ţi azvârli, cu inexplicabilă fericire, rucsacul pe umeri.

Proba de Patrie din mers s-a petrecut cam aşa:

9.30. Cu o abilitate de navetişti încercaţi, schimbăm 3 maşini pe ruta Tăşuleasa – Vatra Dornei – Broşteni – Poiana Largului – Grinţieş, hlizindu-ne pe locurile din spate, unde stau de obşte repetenţii, beţivii şi jucătorii de filcăi.

Ne petrecem printre ceţurile din Pasul Tihuţa, pe lângă Bistriţa Aurie, unde, pe vremuri, plutaşii coborau lemnul adus de pe munte şi unde urmele de TAF sapă brazde către foste păduri.

Apoi, în naivitatea noastră, ca nişte cai prea odihniţi şi sătui de aşteptare, refuzăm unica ofertă a unui şofer de a ne duce până la Durău, cu tot cu arme şi bagaje.

Drept pedeapsă, timp de 12 kilometri în plin soare, contemplăm peisajul de departe şi asfaltul de aproape, cu tot cu umbrele care ni se fac tot mai mici pe măsură ce soarele urcă spre zenit.

În stânga se întinde lacul Bicaz, cu ramificaţiile lui. I se mai spune Izvorul Muntelui sau Marea dintre munţi, fiindcă se întinde pe o lungime de vreo 35 de kilometri și pe o suprafaţă de peste 3000 de hectare. În faţă, ca un dinte rupt, Ceahlăul.

Aflu că face şi el parte din meniul nostru. E grav. E sus.

15.10. Ajunşi în Durău, tragem la o cârciumă de rockeri unde în boxe răsună un surprinzător Joe Bonamassa. Nu putem discerne dacă o ciorbă de văcuţă cu leuştean poate bate plăcerea descălţării pe furiş, pe sub masă.

Locul, ca mai toate locurile de popas din Patrie, fie ele pensiuni, restaurante sau simple terase, e cumva eclectic, asta ca să nu-i zicem simplu „varză” în materie de gust al amenajării. Peste tot bănuieşti că în spate stă câte un baron local incult, dar bogat şi cu păreri ferme în materie de design interior.

Felurite foste vieţuitoare, acum împăiate, fâlfâie sau se năpustesc spre tine din tavan. Culmea grotescului e căprioara fără ochi, cu două copite ieşind din perete, străjuite de celelalte două transformate în pumnale.

Ca tacâmul să fie complet, un Shakespeare local al lemnului a scrijelit stângaci un fel de basorelief menit să îndemne clienţii la meditaţie: To Beer or Not to Beer.

După un slalom printre pensiuni care frizează monstruosul, prin curţi cu fântâni din lemn date cu trei straturi de lac, măgari înhămaţi la mici care de fân, pitici, berze cu ciocuri roşii sau broaşte verzi cu gura lată, ajungem la punct salvamont unde plătim taxa de munte şi de cort.

Scăpăm în sfârşit de oameni şi de asfalt. Pădurea e de vis, în jur foarte curat, traseul marcat impecabil, cu panouri informative despre care poţi afla detalii utile, de exemplu despre „importanţa lemnului mort în viaţa ecosistemelor naturale”.

Singura problemă: până la Cabana Dochia din vârful muntelui mai avem de urcat vreo 4 ore. Acolo se află locul de campare în rezervaţie. Iar urcarea e constantă până sus, pe platou.

20.20. Ajungem mai varză decât designul cârciumii rockerilor, punem corturile în locul dedicat, cam în pantă, aflăm că apă nu este decât la cabană, cu 5 lei juma de litru. Izvorul a fost captat mai demult de cabană şi de schit, şmecheră mişcare.

Mâncăm ca orbeţii la frontale, în tăcere. Mâncăm cât de mult, să uşurăm rucsacurile. După ce ne împiedicăm de sforile de ancorare, ne târâm cu smerenie, în patru labe, în cort. Am luat-o cam abrupt pentru prima zi.

Ziua a doua: Ceahlău - Ticoş Floarea

Puţine lucruri sunt mai plăcute în viaţă decât să te trezeşti dimineaţa în mod natural, sufocat de soare şi, desfăcând fermoarul de la cort, să iei în primire locul unde te afli.

Vezi o bucată de gard, nişte vârfuri de brazi, o stâncă şi un nor de vreme bună, timid ca un elev de-a-ntâia în prima sa zi de şcoală. Pe la urechi îţi trec razant muşte şi viespi mici. Te întrebi cum ai reuşit să dormi pe muşuroaiele alea în pantă şi ce fel de gângănii or fi fost cele care te-au muşcat, perfid, de gambe.

Azi sunt gunoier. Locul unde se depozitează gunoiul menajer se află sus, lângă cabană, într-un ţarc păzit de un Saint Bernard, care mă urmăreşte plin de interes. Cum se ştie prea bine că dulăii te simt, trec dezinvolt pe lângă el repetând mantra „nu mi-e frică”. Mă crede.

Pusul mesei, strânsul cortului, scosul şi băgatul tuturor obiectelor în paporniţe sunt bune să ţină loc de înviorare. Teleghidaţi, urmăm o bandă roşie, trecând prin locuri cu denumiri exotice, tipice muntelui – Piatra lată de la Ghedeon, Jgheabul ursarilor, apoi ne rătăcim prin ceea ce credem a fi Poiana Maicilor.

Nu e. Teoretic, ar trebui să căscăm periodic ochii la peisaj şi să ne minunăm de stânci cu clopurile date pe ceafă, dar noi mergem, tot mergem în şir, ca nişte ţăcăniţi, povestind te miri ce, da’ fain. Şi râdem.

12.20. Urmează o lungă şi preafrumoasă etapă prin nişte păduri protejate, aşa cum doar în basmele copilăriei mai găseşti. Celebrăm această bucurie prin tolăniri repetate, mirări şi poze.

Asta până dăm de tabăra de bază a tăietorilor de lemne, unde, pe un copac, găsim inscripţia „Loc Parcare TAF”. Mai încolo, constatăm noul model al rulotei muncitoreşti. Tabla ruginită de anii ’80 e înlocuită cu un plastic alb cu geam termopan.

Coborând în localitatea Ticoş Floarea colo spre după-amiază, constatăm şi noul design al curţilor pentru păsări împotriva prădătorilor. Cine ar fi crezut vreodată că peturile golite de bere pot fi agenţi activi în lupta cu ulii?

Din mers, culegem informaţii:

„N-are, maică, ciorbă la magazin, numai Ţuţuianu are. Mergeţi că vă dă. E colea, la capătul uliţei după mănăstire, vreun kilometru pe şosea, după pod la stânga.”

După vreo 8 ceasuri de umblat într-o căldură umedă, Ţuţuianu se dovedeşte mai tare decât orice all inclusive. Pe peretele din fund, chiar lânga masa de biliard, e desenat un peisaj exotic, cu palmieri.

La televizor, o voce precipitată dă amănunte despre ultimul atentat jihadist. Berea la draft e rece. Seara cade lent, ca o cortină de pluş roşu într-un teatru de provincie, şi binele coboară din cer pe o funie de argint, în fâlfâit tandru de îngeri grăsulii. Pe sub masă, desculţi, mişcăm din degete plăcut gâdilaţi de muşte.

Iancu Petre urcă panta spre poiana unde cândva a fost o mică pepinieră. Cară un braţ de lemne, în caz că vrem să facem un foc. E îngerul nostru păzitor. L-am găsit pe drum, căutând loc de campare.

Ne-a dus la loc drept, loc de verdeaţă, cu vedere la Ceahlău, nu departe de un râu cu albia şi malurile betonate, cum o fi văzut primarul într-un pliant mai vechi, din Austria.

Sigur că are ouă proaspete, vine el dimineaţă şi povestim. De oboseală, pe rând, cei care nu vorbesc adorm, hipnotizaţi de foc, în iarba poienii cu miros de salvie amestecat cu cimbrişor.

„Un păhărel de pălincă servesc, dar bani nu iau. Ceapa şi ouăle astea sunt pentru sufletul morţilor. Ia ziceţi, câţi ani îmi daţi? Aha 48, frumos. Vă mulţumesc. În mai am făcut 54. Sunt şi bunic. Femeia m-a lăsat, asta e durerea mea. Trăiesc mulţumit aici, în casa părinţilor, înconjurat de animale, am şi o grădină. Am lucrat şi la Baraj, şi la Canal, şi la Petroşani.

Acum lucrez la fabrica de ciment şi fac naveta pe bicicletă, 8 kilometri zilnic. Io nu mai pricep ce fel de ciment facem noi. E vai de capul lui. Îl scurmă găinile. Bagă în el cauciucuri de camion şi munţi de peturi, gunoaie. E un fel de cauciuc cu reciclare.

Dacă şi patronul german, când şi-a făcut vila, a adus ciment din altă parte, e clar. Păi dacă făceau barajul din ciment de-ăsta, îl spăla ploaia demult. Nu ştiu ce vremuri trăim, da’ io, unul, nu le mai înţeleg. Hai, noroc, sănătate să aveţi şi drumuri bune!”

Ziua a treia: Ticoş Floarea - Bicaz Chei

10.20. Soarele ajunge târziu să ne zvânte corturile. Ne lingem rănile turei de ieri digerând ouă cu ceapă şi pecie afumată de Cioara, produs pe care fratele Cartografie nu doar că îl promovează asiduu, ci îl şi fezandează zilnic, cărându-l în spinare.

Din vale, răsună toaca alternând cu clopotele. Sus, se vede muntele de pe care am coborât.

Disperaţi să fentăm asfaltul, ajungem întortocheat în Neagra. Pe o casă, un tablou cu Eminescu, versiunea Luceafărul poeziei. Sub o vie, barul Schengen e închis, că e duminică. Până şi scurmatul găinilor prin ogrăzi se petrece în slo-mo, lovit de soare şi repaos dominical.

Rama uşii de la singura cârciumă deschisă e vopsită frumos în galben. Dom’ patron încearcă să înţeleagă ce pozez eu acolo, dar îi e frică să întrebe, să nu se facă de râs la clienţi, vreo trei beţivi clasici, de lung parcurs.

Un slabist fără dinţi povesteşte cum a căzut el în râu de pe punte, cu bicicletă cu tot. Nu-i era de el, cât de telefon.

„Mi-am spart capul. Eram cam ameţit, ce-i drept. Da’ când mi-am amintit de telefon, m-am trezit ca prin minune. Gata a fost, degeaba l-am ţinut trei zile la soare. Tre’ să-l duc odată la reparat.”

Urmează o etapă de câţiva kilometri garduri, de bălăurit aiurea pe malul râului Bicaz, cumva paralel cu şoseaua, inclusiv pe traversele de cale ferată. În cele din urmă, nu departe de puntea fatală, trebuie să trecem apa.

E incredibil ce găsești într-un râu care, văzut de sus, de pe un deal, pare de argint. Sedimente întregi de pungi, rafie, tricotaje şi stofe stau agăţate în sălcii, ca straturile geologice. Poţi călca pe becuri, sticluţe de V33, pantofi vechi sau benzi ruginite de fierăstrău.

Dincolo de ultima poartă sărită, dăm peste un alai de nuntă într-una din casele tip vapor de croazieră din Bicazul ardelean. Nu departe, munţi de rumeguş în jurul unui gater mărturisesc despre dispariţia multor hectare de pădure. Sus, pe deal, e o mănăstire numai bună de spălat păcatele investitorilor strategici din industria lemnului.

16.40. Mercedesuri, costume, fiţe şi ţoape se uită cu mirare și dispreţ la alaiul nostru tragic de cavaleri ai apocalipsului toropiţi de căldură. Arătăm ca ultimii răcani ai unei companii decimate de duşman. Nu ne pasă.

Tolăniţi pe rucsacuri pe marginea drumului, bem apă clocită, lângă un cuptor pentru var. Nu mai putem fenta nici asfaltul, nici soarele. E însă imposibil să ne pierdem buna dispoziţie.

Mărşăluim în linie spre Cheile Bicazului, trăgând cu ochii la România profundă prin care trecem. E cea în care pe gardurile unor curţi anapoda străjuiesc lei negri de ghips cu mustăţi albe, în care babele așezate la porţi privesc în gol la drum, în care un tovarăş rănit în bătălia cu berea e dus pe braţe acasă de doi prieteni ceva mai breji, în care grămezi de seminţe rămân pe mesele din cârciumi, iar rablele de Dacii sunt copleşite de numărul maşinilor scumpe.

Din patria kitschului numită şi Cheile Bicaz, o tăiem pe un marcaj galben, începând chiar din şosea, pe spectaculoasa Vale a Bicăjelului, până sus, pe munte, departe de lumea dezlănţuită. Vreun sfert de kilometru, traseul e un vast wc presărat de şerveţele cândva umede. Apoi îşi mai revine.

Poiana în care capitulăm pe înserat e cu vedere la stânci şi pietre. Undeva, în surdină, o drujbă dă mici rateuri, tuşind a răceală uşoară. Să nu uităm că suntem în ţinutul stăpânit de Drujba lui Dumnezeu, Attila V.

Ziua a patra: Bicaz Chei - Hăşmaş, într-o poiană

În zori, fraţii freacă harta pe toate părţile și se scarpină în cap, indeciși încotro s-o apuce. În astfel de clipe, e bine să ai un aparat foto după care să te ascunzi.

Apoi plecăm şi umblăm iar prin păduri şi poieni mirosind a miere şi fân, până aterizăm, într-un târziu, la Lacul Roşu, pentru provizii. Ca şi elevii aflaţi în excursie şi scăpaţi din autocar, ne înfundăm cu bunătăți incredibile – piersici, langoşe uleioase şi colac secuiesc.

13.45. Absurdul de obiecte din Chei continuă şi aici. Magneţi de frigider cu Homer Simpson şi Arsenie Boca stau lângă drapele tricolore şi pălării secuieşti. Coşurile de gunoi dau pe afară, iar lacul e plin de bărci. Se amestecă pensiuni postrevoluţionare, musai cu săli de conferinţă, cu vechi moteluri din beton, în agresivul stil gotic socialist.

Repede şi cu burţile pline pornim spre Munţii Hăşmaş. Abrupt, ore în şir. Cald. Până hăt, departe, nu ne oprim. De acolo de sus, toate par idilice: stâni, sate mici, păduri, râuri, lacul. Seara e lungă, cu vin şi poveşti la un foc adevărat, într-o poiană perfectă de lângă izvor.

Ziua a cincea: Hăşmaş - Miercurea Ciuc

A doua zi, o tăiem pe creste către Poiana Albă şi Piatra Singuratică. Ne zăpăcim în asemenea hal, încât nu ne doar că ne învârtim în jurul cozii, printre tufe de ienupăr şi stâni abandonate, ci reuşim cumva să ne și rupem unii de alţii.

E ca în parabola aceea zen când omul atârnă precar de o cracă între un leu şi o prăpastie. Disperat, vede lângă el o frăguţă coaptă. O ia, o mănâncă şi se minunează de clipa aceea absolut unică.

Într-o pădure frumoasă facem şedinţă. Ne-am săturat de munţi, marcaje pierdute şi poieni cu alt nume decât cele în care credem că suntem. Dacă o luăm spre Munţii Ciucului, ne aşteaptă cam acelaşi peisaj încă două zile. Păi eu, despre ce scriu? Despre stânci, brazi şi poieni cu floră spontană?

Reconfigurăm traseul spre Colinele Transilvaniei şi bisericile ei fortificate. Această schimbare bruscă de plan înseamnă o brutală coborâre în oraşul minier Bălan, cu dezlegare la autobuz.

Coborâm de la 1500 de metri drept în vale. Genunchii ne tremură şi diverse părţi ale corpului cerşesc atenţie, ca şcolarii care-și flutură mâinile la o întrebare banală, demnă de un 5.

19.40. Bălanul e fabulos. Aş putea sta trei zile să-i aflu dedesubturile. Un fost oraş minier anesteziat, uitat, îmbătrânit, emanând tristeţea specifică zonelor industrializate forţat în timpul comunismului.

Trăieşte din amintiri, cu mâna făcută cuib pe paharul de tărie. E ca şi cum un oraş mare, dinamic, s-ar întoarce brusc în anii ’90.

Un afiş cu un tip tuciuriu având un boa încolăcit de gât zice aşa: Circo Imperial, Casa de Cultură, Joi, ora 20. Intrarea 10 lei. Vata pe băţ 5 lei.

Singurul loc unde se poate mânca e un fast-food, o mică afacere de familie cu o terasă şi nişte mese ale căror picioare tremură ca trestiile-n Deltă, iarna. Dar ciorba de fasole uşor al dente și cu mult tarhon, ca în Secuime, e memorabilă.

Până negociază fraţii cu singurul taximetrist din Bălan, domnul Toni, dau o tură şi fotografiez prin jur.

Mă împrietenesc cu Alexandru, care e mândru să fie în clasa întâi. E băiat mare, are deja visuri, iar dinţii de lapte i-au căzut. În locul lor are nişte găuri negre, ca geamurile sparte ale blocului muncitoresc lăsat în ruină lângă şosea.

Ar fi frumos să mă întorc în Bălan: sunt fascinat de coloniile muncitoreşti, de spaţiile de tranzit care nu oferă nimic vizibil, fiindcă ştiu că ele pot ascunde taine, oameni, poveşti. Negocierea cu Toni cade şi omul se întoarce fericit la colegii de bere.

„Dacă-i drumul rău? De ce să-mi stric io maşina pentru nişte bani? Şi să vin înapoi pe întuneric? Nu mai bine bem noi, liniştiţi, o bere?”

Ziua a şasea: Miercurea Ciuc - Viscri - Meschendorf

Deodată, totul se accelerează, pe măsură ce noaptea şi ploaia coboară peste Bălan. Cumva, ca prin vis, după două microbuze şi Opelul unui secui din Odorhei, cu intermezzo-ul unui memorabil duş rece într-un hotel amărât din Ciuc, având o frumoasă vedere spre blocuri şi garaje în ceaţă, ne trezim, pe la 10 dimineaţa, în Viscri.

Parcă ne-am fi teleportat, nu altceva. Cu doar 12 ore în urmă eram ceva montaniarzi. Acum părem turişti flămânzi de un mic dejun adevărat la o pensiune brici, într-o casă tradiţională renovată cu mult bun simţ, cu refill la cafea, ca-n America.

Viscri e acel loc unde venerabilul Prinţ Charles, proprietarul unei case din sat şi fondatorul Mihai Eminescu Trust, a oprit într-o după-amiază de vară să dea bineţe câtorva babe care împleteau ciorapi de lână pe o bancă. Iar una dintre ele a rostit aceste cuvinte, pe care istoria orală le-a consemnat cu sfinţenie: „Io vă cunosc, domnucule. Sunteţi Charlie. Ce mai face mămica?”

Afară e cald de crăpi. Nu e ca la munte. În ciuda acestui fapt, pe porţi atârnă ciorapi din lână şi mici magazine de artizanat vând papuci de casă din lână groasă, colorată manual. O mână de ciclişti cehi încearcă să se târguiască. O pereche costă 80 de lei, nici un leu mai puţin.

11.35. La poarta bisericii fortificate, una dintre cele 160 din Transilvania, o simpatică săsoaică bătrână rupe bilete, dă indicaţii. Există un turn, un muzeu pe trei niveluri, poţi pierde o grămadă de timp umblând prin biserică, turnuri şi curtea interioară.

De sus, cimitrul, biserica ortodoxă şi satul arată frumos. Pe deal, urcă idilic o căruţă. Omul îşi înjură cu năduf calul, croindu-i bice pe spinare. Pe cal îl cheamă Voicu.

În zare se întind Colinele Transilvaniei şi, peste toate, cam 800 de ani de istorie a saşilor, aduși aici la invitaţia unui rege ungur, rupţi de locurile natale într-un moft al istoriei și, în final, vânduţi înapoi ca o marfă.

Acești oameni au creat spații unice, au trăit după reguli păstrate cu sfinţenie, iar în urma plecării lor a rămas o imensă rană deschisă, pe care unii, descoperind-o, au început să o panseze.

A rămas o imensă melancolie, umplută azi de glasurile unor copii tuciurii care aleargă desculţi după tine şi, crezându-te străin, îți tot cer câte o bomboană.

Ar fi multe de spus, însă un lucru e cert: specificităţile unei culturi nu se transferă alteia, nici măcar prin luarea în stăpânire a spaţiilor.

Nici românii, nici ungurii şi nici ţiganii nu vor putea pricepe vreodată importanţa unor evenimente din viaţa comunităţii pe care saşii transilvăneni puneau un preţ imens.

Cum ar fi rigoarea cu care se urca, doar în anumite zile, în Turnul slăninii. Sau Lăzile vecinătăţii, unde se strângeau bani pentru lucrări comune din stricta vecinătate.

Sau minunata Zi a împăcării, nimic altceva decât un raport de gestiune, cu amenzi, mustrări şi aprecieri aferente, urmate de iertarea tuturor datoriilor şi reluarea firescului vieţii, de la un fel de zero absolut. Mă tem că ne trebuie alţi 800 de ani ca să pricepem aşa ceva.

Urmăm traseul marcat pentru biciclete. Despre cei peste 250 de kilometri amenajaţi cu trudă de mai multe asociaţii puteţi afla mai multe aici.

Cum spuneam, oamenii încep să se trezească şi să conştientizeze imensa valoare a acestor locuri din Podişul Transilvaniei. Şi să umble pe ele, aşa, ca noi.

Deşi una e să urci o pantă şerpuitoare în mersul bicicletei şi alta e să o iei la pas. Ne învârtim coadă unul după altul, ca un trenuleţ pe şine, sufocându-ne de râs. Şi de cald.

18.30. Deşi noi voiam să ajungem altundeva, după vreo 6 ore de umblat coborâm mai mult morţi pe Dealul Morţilor şi ne trezim la cârciuma din Meschnedorf, înfulecând pufuleţi spălaţi cu bere rece.

Satul e format din 80% romi, câteva familii de români şi un ultim sas, rămas fără picioare, a cărui nevastă e pasionată de pescuit.

Pe toate le aflăm de la Relu Scoică, un personaj de poveste, curator al bisericii frumos renovate, om de serviciu la şcoală şi administrator al mai multor locuinţe săseşti, printre care şi Casa Parohială, care a fost transformată în loc de cazare pentru foştii locuitori veniţi în vizită.

Generos şi surprinzător, ne invită să dormim în Casa Învăţătorului. Nu doar că acceptăm, dar ne bucurăm să cumpărăm de la el vin de casă şi ouă pentru micul dejun.

În vasta locuință săsească, care, la fel ca multe alte case din sat, așteaptă fie moartea, fie restaurarea, seara se lasă peste o cină românească, cu poveşti prelungi.

Ziua a şaptea: Meschendorf - Daia - Apold

E o zi sufocantă, cu pierderi de poteci, rătăciri masive, sete prelungită şi un popas necesar în Daia, locul unde nu mai credeam să ajungem vreodată.

În magazinul sătesc, două fete vorbesc engleză cu accent american. Au venit într-o tabără culturală, umblă după fluturi, se joacă cu copiii şi încearcă să priceapă ceva din cultura locului. Ne lipim de prânzul lor şi liorpăim o ciorbă fierbinte, cu ardei iute, la umbră.

Arhitectura din Daia e uşor diferită de Meschendorf, la fel şi cea din Apold. Faţadele de la stradă, cu intrare rotundă pentru căruţe, ascund grajduri vaste în fundul curţilor şi acareturi prelungite atât de mult, că uneori dau în pădure.

Memorabil textul în germană pe una dintre casele din Meschendorf: „Blazonul tău e cum ţi se vede gospodăria privită de sus”. De plictiseală, ne chiorâm la hartă şi descoperim locuri cu denumiri memorabile, aşteptând să fie descoperite cândva, cum ar fi: Hula Daneş, Dosul Bucii sau Faţa Ciorii.

16.10. Am face orice, numai să nu ne aşternem iar la drum. Ca la fotbalişti, parcă ne-a turnat cineva plumb topit în bocanci. Simplul gând că mai avem de mărşăluit 8 kilometri până în Apold ne dă fiori de apoplexie.

Umblăm în medie cam 8 ore pe zi efectiv. Trage a serviciu. Doar că noi suntem în vacanţă şi cică umblăm de plăcere. Băşicile din tălpi au altă părere. Le spargem şi pornim mai departe.

La Apold, iar avem noroc. Iar norocul, am constatat, cade peste tine din cer, prin oameni. Sebastian Betghe e curatorul bisericii. E omul ţinând în mână o cheie imensă, vorbind o română curată, deşi e berlinez get-beget. (Despre păstrătorii cheii unui astfel de loc merită să vedeţi acest documentar, în care îl veţi regăsi şi pe Sebastian.)

Nu doar că ne prezintă tot istoricul şi restaurarea cetăţii fortificate, ci ne invită şi să dormim în turn, cu avertizarea că locul de pe deal e ca o cutie de rezonanţă pentru toate zgomotele satului.

Cred că Apold poate fi un exemplu pentru ce înseamnă restaurarea impecabilă a unui astfel de spaţiu. Merită luat aminte. La fel cum merită şi cei 15 ani investiţi de Sebastian şi soţia sa, Ania, în tot acest proces complex.

Renovările de acest gen se fac cu oameni dedicaţi total, cu suflet mult, cu voluntariat, cu fonduri şi cu o credinţă activă că totul poate fi pus la loc aşa cum trebuie.

E o seară prea frumoasă ca să nu dormi sub cerul liber, aşa cum fraţii mai obişnuiesc uneori. Doar că, noaptea, ne trezeşte o ploaie zdravănă, de vară.

Ca stafiile, uzi, ne mutăm trei etaje spre cer, în turn, unde dimineaţa devreme ne trezesc cocoşii, femeile care scot apă de la fântână, gâştele şi ciurdarii, plus un câine care latră la orice.

Ziua a opta: Apold - Şaeş - Sighişoara

„Eu încep munca la 6. Am un drum de făcut cu nişte muncitori. Dar la 8 jumate vin, aduc o hartă bună şi încerc să vă aranjez un mic dejun în sat.”

Asta ne-a spus Sebastian aseară. Drept urmare, la 8.30 fix intră pe poarta cetăţii. Vrem să ajutăm un pic comunitatea locală, aşa că ne sacrificăm şi mâncăm regeşte în casa unei familii din sat: salam de casă, magiun, caş de oaie şi zacuscă.

O mâţă doarme lângă o sticlă de vin, într-o cutie foiesc vreo 12 pui de-o zi, iar uşa e ţinută, să nu se închidă, cu un lingou de aur de 12 carate. Vorbesc serios.

E, poate, cea mai grea zi dintre toate, cu accente de leşin, căldură umedă, distanţe mari şi, pe final, o torenţială cum se zice la meteo: cu aspect de vijelie. Dar şi cu personaje memorabile, precum cele de pe terasa cârciumii din Şaeş, fix peste drum de biserică.

Ca pe o scenă, personajele intră şi ies, nu înainte de a-şi juca fiecare rolul. E un spectacol total, cu actori atât de amatori, încât nici măcar n-au habar că sunt actori.

Tot ce trebuie noi să facem e să tăcem, să-i ascultăm şi uneori să-i mai stimulăm cu câte o întrebare. Iată trei frânturi:

„Mă, şi zice popa: plăteşte taxa, că altfel nu ţi-o îngrop pe maică-ta. Păi maică-mea, până la 84 de ani, nu şi-o tot plătit ea taxa de înmormântare? Unde-s banii ăia? Să-i văd. Dacă nu vrei s-o îngropi, nu-i bai, că io ţi-o aduc, o las în faţa bisericii şi plec.”

„Ăsta zicea că el poa’ să beie două kile de vin pe inima goală şi să n-aibe nici pă dracu. Io nu cred treburi de-astea. Drept îi că acuma, de când l-o apucat pancreasu’, şi-o luat altă muiere, mai tânără ca aia dinainte. Io cre’ că ăsta nu-i normal.”

„Bunicu’ o vinit din America. Buşi îl chema, ca pă preşedinte. Aici stăm noi din moşi strămoşi, în comuna asta. Aici o trăit în pace, amestecaţi, evrei, rumâni, unguri, nemţi şi ţâgani. No zî dumneata: dacă vezi on om venind de departe pe uliţă, ce zâci? Ni, on om! Nu zâci – ni, on ungur sau on ţâgan! No vezi? Asta-i egalitatea, omenia şi dreptatea, să ştii dumneata de la mine.”

15.50. Ne despărţim mai greu de Mr. Buşi, apostolul egalitarismului, decât se desparte el de berile goale de pe masă. Îl sponsorizează periodic cei cinci copii, acum toţi pă Germania. Ce să faci? Noroc că s-a lăsat de vodcă şi s-a apucat de bere. Acum se simte mult mai bine la ficat.

Urcatul, pe scări improvizate, până în clopotniţa bisericii din Şaeș e o mare provocare. Dar cele trei clopote şi structura de lemn arată incredibil, la fel orga cu tuburi. Ne reculegem o vreme în răcoarea bisericii. Nu ne vine să plecăm.

Călătoria se apropie de final. Se simte în aer. Dar se termină cu adevărat doar dacă, după ce urcăm mult, mult la deal, nimerim în „Forestier”.

Pe el trebuie să mergem la dreapta vreo 6 kilometri, până la stejarii ăi bătrâni. Acolo e un loc care se cheamă Pădurea Balaurilor. De pe el se coboară pe dungă roşie drept în Sighişoara.

17.40. După vreo câteva ore bune de frământat noroiul pădurii, iată-ne iarăși nemişcaţi, fiecare cu gândurile lui, la margine de codru des. Plouă cu spume.

Şi nu-ţi rămâne altceva de făcut decât să urmăreşti, cu capul plecat şi mintea goală, cum se formează micile torente de apă care duc cu ele gâze, beţe şi câte o frunză galbenă. Totul poate deveni, dintr-o dată, atât de simplu, de frumos şi de trist.

Ziua a noua: Sighişoara-Cluj / Tăşuleasa

Finalul călătoriei fraţilor e mai greu de descris decât liniştea dintr-un cimitir într-o zi de marţi, la amiază.

Să povesteşti despre ultimele ore petrecute împreună, cu tot cu cina de rămas bun, cu dormitul în pat de oameni, cu foiala printre cavalerii medievali din cetate, cu eternele tricouri cu Dr. Acula de pe pielea turiştilor sau cu expoziţia de gravuri Albrecht Dürer, plus cele 5 ore de tren între Sighişoara şi Cluj, ar fi mult prea plictisitor. Interminabil chiar.

Călătoria, am decis, s-a terminat de drept, aşa cum se cuvenea, cu torenţiala aceea memorabilă când fiecare am trăit, odată cu oprirea ploii, sfârșitul acestui drum minunat parcurs împreună. Dar sfârşitul unui drum nu înseamnă neapărat şi capătul lui…

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€