Probe de patrie: Constanța

Voicu Bojan

Redactor

Am citit undeva o idee grozavă: dacă e să pleci aşa, pe nepusă masă, ar fi bine ca tot ce iei cu tine să încapă într-o trompetă, într-o tobă sau, cel mult, într-un acordeon.

Oare de ce acel autor rătăcit în uitare a asociat ideea de plecare unor instrumente muzicale? Ce are călătoria în comun cu muzica? Euforia dată de improvizaţie? O anume invitaţie la minimalism? Oare nu cumva cele două sunt una?

Chiar dacă n-o să rezolv niciodată dilema, această comparaţie îmi stimulează totuşi fantezia de a înfunda o trompetă cu o periuţă de dinţi vârâtă într-un ciorap.

Cluj, 23 mai 2016. Ora 16.30. Îmi leg bicicleta de un pom, trag aer în piept şi intru pe uşa de termopan alb a Agenţiei CFR, fără să am măcar o primă frază pregătită frumos, dinainte. Sunt trei ghişee cu trei doamne şi, în afară de mine, în încăpere mai este o singură clientă.

Mă aşez regulamentar la trei paşi în spatele respectivei doamne, în ciuda faptului că sunt invitat insistent la celelalte ghişee libere: „Dar poftiţi aici, noi nu suntem bune?” Zâmbesc strâmb, a scuză, uitându-mă pe pereţi.

Peste ochelari, vânzătoarea mă priveşte suspicioasă. Persoana din faţă, căreia nu-i văd chipul, are părul roşcat legat în două cozi simetrice şi poartă o bluză decoltată larg la spate. Pe coloana vertebrală, spre ceafă, îi urcă un tatuaj monocrom întruchipând un gât de vioară.

Nimic nu e la întâmplare, îmi zic. Călătoriile merg, într-adevăr, mână-n mână cu muzica. Zâmbesc singur, deci devin şi mai dubios.

– Un bilet identic aş dori.
– Unde?
– Păi, unde a cumpărat şi doamna, oriunde ar fi.
– Şi dacă noi n-avem voie să vă spunem unde merge?
– Asta-i bună… Lucrez la o serie de reportaje. E un joc: iau lunar un bilet aiurea după oamenii din faţa mea.
– Şi noi de unde ştim că nu sunteţi unul din ăia?
– Care ăia?
– Din ăia din filme, de tot omoară oameni.
– Serial killers?
– Da, aşa ceva.
– A, nu sunt, cum să fiu? Am eu faţă de killer?
– Femeia asta are şi un copil mic, nu pot să vă dau bilet lângă ea. E riscant. Dacă o urmăriţi?
– N-o urmăresc, am altă treabă.
– Sau de unde ştiu eu că nu vreţi să-i faceţi ceva rău? Adică, pot să vă eliberez bilet cu aceeaşi destinaţie, dar în altă zi.
– În care zi?
– V-am emis pe 27.
– Păi nu e bine, că în 26 zbor în Germania.
– A, atunci o anulez.
– Oare azi nu se poate?
– Vă dau, dar numai la o altă oră, să nu vă nimeriţi cu persoana.
– Dar nu-i fac nimic, vă promit. Daţi-mi în alt vagon.
– Nu merge aşa.
– Dacă îmi daţi un email, vă trimit un articol să vedeţi despre ce e vorba.
– N-am email. Vă eliberez pe diseară la 7.25 şi numai dus.
– De ce doar dus? Aş vrea să mă şi întorc.
– De întoarcere vă luaţi de acolo. Altfel nu vă dau.
– De unde să-mi iau, mai precis?
– Din Constanţa, cum de unde?
– Ahaa, păi eu nu ştiam.
– Ei na, acum ştiţi. Vă emit aşa sau nu?
– Bine, bine, daţi-mi ce vreţi, unde vreţi.
– Vă dau o cuşetă de patru, sus. Vagonul 2, locul 55.

Destinul mi-e limpede acum. Peste trei ore, plec spre Constanţa. Îmi vine să ţopăi. Plec la mare! Toate bagajele mele ar trebui să încapă într-o vioară, nu-i aşa?

Bună seara. Noapte bună. Bună dimineaţa. La revedere. Atât am vorbit noi, cei patru colegi de cuşetă pe tot drumul Cluj-București, aproape 12 ore. Abia ce ne-am privit. Fiecare a stat cu nasul în ceva: smartphones, cărţi, kindle sau laptop. Apoi a dormit. Aşa sunt unele călătorii, seci. Altele sunt taman pe dos.

Bucureşti, 9.30. Îmi amintesc că am văzut odată un ghid de călătorie străin care te învăţa să pronunţi corect numele oraşelor româneşti: Constanţa era Kon-stan-tsah.

Pe trenul Bucureşti-Constanţa, toţi vorbesc de toate, deodată şi tare, deşi ziua e încă tânără. Pentru o dimineaţă de marţi în extra-sezon, destul de multă lume merge la mare.

Cocalarul de Capitală are lanţ de aur, ochelari de soare, tricou polo roz, blugi scurţi cu manşeţică, ciorapi scurţi, pe gleznă, și pantofi de sport cu talpă joasă. E cel mai vocal dintre toţi: „Hai, mamaie, înaintează cu paporniţele alea, să ne găsim şi noi locurile, naibii”.

„Da’ un’ te grăbeşti, băiete? Ce, dau tătarii? Nu vezi că nu e loc pe culoar?”

„Mamaie”, zice colegul cocalarului, „fă repejor ce zice băiatul ăsta, că nu e cu toţi robineţii acasă. Dacă i se pune pata, ne bate pe toţi, la pachet”.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Toscana. Desant de primăvară în inima frumuseții.

Socoteala de acasă: Măreția Domului lui Brunelleschi din Florența, Galeria Uffizi cu toate ungherele și comorile ei nesfârșite, Michelangelo, Botticelli și Caravaggio, drumul pe jos până la Siena pe Via Romea del Chianti și vinurile aferente, potecile șerpuind printre semețe palazzo din piatră în vârfuri de deal, livezi de măslini și podgorii nesfârșite poleite în lumina de primăvară a Toscanei.

După acest scurt dialog, domnul Goe în roz şi colegul lui dispar ca prin farmec, înghiţiţi de vagonul 4.

După ce au fumat precum condamnaţii la moarte ultima ţigară, urcă trei crai, făcuţi bine. Lumea e doar a lor. Beţia lor se află în pericol de cădere liberă spre grotesc. Bucureşteni cu acte, se trag pe rând din Vaslui, Coteşti şi Focşani.

Eliza, o fată frumoasă care aşteaptă pe peron până la urnirea trenului, nimereşte cu ei în compartiment. E din Constanţa, dar a rămas în Capitală după ce a terminat management. Are 26 de ani.

Cu mici variaţiuni legate de freză, şeful găştii de beţivi e copy-paste cu domnul Goe descris mai sus. Vorbeşte atât de tare încât, la două compartimente mai încolo, se aude tot:

„Păpuşe, te deranjează telefonul meu la încărcat? Ia uite, băi fraţilor, ce fată de gaşcă avem noi aici. Io, dacă eram fată şi nimeream într-un compartiment cu un bulangiu ca mine, ziceam: ‘Vezi că sun la miliţie, jegosule!’ Da’ ea, nu. Uite, face conversaţie şi râde. Ca purtător de cuvânt, îţi prezint echipa: El e bătrânul grupului, cel mai înţelept dintre noi. Azi noapte, la chef, i-a venit ideea: Hai, bă, să mergem la mare. Şi uite, am luat un taxi şi gata, am plecat. Telefonul mi-a murit, că am vărsat bere pe el, am doar un card şi hainele de pe mine. El e intelectualul. A dat la Litere. Credea că ia 7, da’ a luat 3. Acum e un ziarist de doi lei, face mişto de fotbaliştii tineri pe un gunoi de sait.”

În compartimentul meu e o lume complet diferită: un domn de modă veche în costum negru editează un volum de dogmatică, o tânără discretă scrie furibund la laptop şi un cuplu discută cu voce joasă, îngrijorată, despre copiii adolescenţi rămaşi singuri acasă.

Vecinii de vagon râd, beau, râd iar, vorbesc tare şi uneori îngaimă tare şi fals un cântec. Pe jos se rostogolesc sticle goale, în timp ce afară, pe câmpuri vaste, macii sparg monotonia grâului verde crud.

În cele din urmă, lălăind ceva incert, băieţii coboară în Constanţa și se duc, ca în Caragiale, la primul taximetrist: „La Mamaia, moşule, pe plajă!”.

Constanţa, 11.50. Cum ieşi din gară, dai cu ochii de un vapor. Stă suspendat pe nişte piloni. Pe sub burta lui, trec cetăţeni cu plase în mâini. Deasupra lui se înşiră blocuri apăsate de un cer bacovian, brăzdat de pescăruşi.

Te-ai putea afla oriunde în România. Aceste construcţii standard ucid spiritul unui loc ca nimic altceva. Gândul îmi fuge la Ovidius, poetul surghiunit din Roma tocmai aici, la Tomis, undeva la graniţa de nord-est a Imperiului, un fel de capăt al lumii cunoscute, dincolo de care nu puteau fi decât barbarii.

Era anul 8 după Hristos, pe vremea împăratului Augustus. Nu e de mirare că bietul poet, departe de soţie, prieteni şi cetatea eternă, pe care nu avea să o mai revadă, cade în depresie şi scrie o serie de elegii numite Tristele. Şi blocurile comuniste ar merita o elegie a lor.

Fostă colonie grecească, atestată documentar încă din secolul al IV-lea înainte de Hristos, oraşul port Tomis devine parte a Imperiului Roman de Răsărit în anul 46 d.Hr., când este botezat Constantiana, devenind reşedinţa provinciei Scithia Minor. Prin secolul al VII-lea, după ce scapă oarecum cu faţa curată de o variată gamă de năvălitori, încape pe mâna slavilor şi bulgarilor.

Intră apoi în scenă armatorii genovezi, iar oraşul devine o piaţă interesantă pentru comerţul din bazinul Pontului Euxin (Marea Neagră). În secolul al XV-lea, otomanii pun mâna pe port, însă, economic vorbind, acesta intră în declin, cunoscută fiind lipsa de apetit a turcilor în a face afaceri cu genovezii şi veneţienii.

Când, în 1865, flota anglo-franceză, în drumul ei spre Războiul Crimeii, opreşte la Constanţa pentru aprovizionare, portul şi vecinătăţile sale adăpostesc, laolaltă cu nesfârşite turme de oi şi câmpuri de viţă de vie, o mulţime pestriţă, unde valahii, moldovenii sau transilvănenii sunt doar o minoritate insignifiantă printre turci, tătari, greci, lipoveni, armeni, găgăuzi, evrei, maltezi sau bulgari.

Abia în 1878, după Războiul de Independenţă, prin decizia Congresului de la Berlin, Constanţa şi o parte din Dobrogea (deocamdată fără Delta Dunării) devin parte a noii Românii. Se construieşte podul de la Cernavodă şi se pun bazele Serviciului Maritim.

Totul pare înfloritor până la noi războaie, care tot modifică harta ţării de la una informă la una mare, apoi la o alta, ceva mai mică, fără Basarabia şi Bucovina de Nord.

Începând cu anii ’60, ţărişoara, aşa cum o ştim, intră într-o etapă febrilă de dezvoltare industrială, de tip sovietic. La Constanţa râd în soare fabrici, rafinării şi şantiere navale, în timp ce, vară de vară, din Vama Veche până la Năvodari, oamenii muncii, rămași doar în chiloți, stau cuminți la coadă la mici şi bere.

Tot atunci începe timid şi construcţia blocurilor muncitoreşti din care, dimineţile, ies cu pas hotărât pescari înarmaţi cu undiţe lungi, gata să-şi vâneze un prânz sănătos şi ieftin.

După un astfel de pescar mă ţin până în Portul Tomis, cel destinat ambarcaţiunilor mici, iahturilor cochete şi teraselor de pe mal, toate goale, fiindcă vremea e vântoasă.

13.00. Înmărmurit precum colonelul Aureliano Buendia care, în faţa plutonului de execuţie, rememora ziua când făcuse cunoştinţă cu gheaţa, îmi aduc şi eu aminte ziua când tatăl meu m-a ridicat prima oară pe balustrada de ciment a unei terase de deasupra Plajei Modern, pentru a-mi face cunoştinţă cu apa fără capăt căreia oamenii, negăsind un cuvând mai cuprinzător, i-au zis, simplu, mare.

Pescarul meu e slab și nebărbierit, cu o figură ascuţită de lipovean cu ochi spălăciţi. Poartă o bască croşetată, nu zâmbeşte defel şi pare pătruns de importanţa misiunii sale pe pământ. Ceva mai departe, alţi pescari sporovăiesc vrute şi nevrute.

„Auzi, nea Ioane, ce mai ştii de nea Cornel, e viu? M-am văzut astă vară cu el la Agigea, era bine-mersi. Are 76 de ani acu. E, când vine, doamna cu coasa nu te-ntreabă de buletin. Bine că e sănătos. Pe fi-miu nu-ş ce l-a apucat că mai nou face mutre la caras, babuşcă şi guvide. Io stau cocârjat acilea cu orele şi el: Iar veniși cu d-ăştia? Ete, na, că mare figurant mai eşti, îi zic. Voi, ăştia din generaţia asta…”

Văzut dinspre dig, peisajul e dezolant. Pe plajă, lângă şiruri nesfârşite de şezlonguri albe, sunt construcţii de ciment acoperite alandala cu stuf, ca să pară mai eco, parcări vaste aşteaptă goale, iar în spatele lor, după nişte grămezi de moloz, ambarcaţiuni în ruină se lasă înghiţite de vegetaţie.

Senzaţia mea e că am prins Constanţa cu garda jos, într-un soi de febră sictirită a pregătirilor estivale. Oraşul, încă adormit, se fardează rapid, trage tuşe groase de rimel, îşi pregăteşte zâmbetul de scenă.

15.00. Văzute de sus, din minaretul moscheii Carol I, cu cele 140 de trepte ale sale urcând în spirală spre cer, toate clădirile par un joc din lego.

Dacă priveşti spre Mecca vezi portul, şantierul naval şi marea. Dacă te uiţi invers, uşor pe deal, din coroanele copacilor răsar blocuri mari şi mici. Dacă priveşti în jos, de jur împrejur vezi geometria ţiglelor, terasele caselor fără pod, cu tot soiul de obiecte risipite şi haine întinse la uscat, amintindu-mi de inegalabila Havana.

Ici-colo răsare câte un turn de biserică. Se vede şi aşa numitul Far genovez, plantat la 1300, dar care acum nu prea mai e genovez, fiind refăcut la 1860 de un francez de origine armeană.

Farul întâmpină două serioase probleme de concurenţă: românul cu suflet de poet se va prosterna în faţa melancolicei statui a lui Eminescu privind marea, aflată chiar în faţa farului, iar românul cu suflet de fotbalist nu va putea scăpa de un binecunoscut slogan al echipei locale, răsunându-i sacadat în urechi: „Farul Constanţa / Vă va rupe clanţa!”.

Aşezat pe o bancă de pe faleză, lângă un grup de evrei în vârstă târguind handmade paintings, constat nu doar că pot privi pescari vreme îndelungată, ci şi că pot asculta mult şi bine ritmul magnetic al valurilor lovindu-se de ţărm.

Ca de fiecare dată în aceste probe de patrie, trimit o seamă de sms-uri şi emailuri enervante, la pachet, prietenilor care mi-ar putea livra idei de subiecte şi contacte din locul unde mă aflu. Unii, generoşi, chiar îmi răspund. Sugestiile lor merită măcar un paragraf:

„Bea o bere la Vraja Mării. Du-te în peninsula Ovidiu, pe acolo mai sunt case vechi mişto. Lângă cazinoul ăla prăpădit vezi că e un acvariu amărât. Aruncă un ochi la cârciumile de fiţe din Portul Tomis”. (Petruţ Călinescu, fotograf originar din Constanţa). / „Dacă te ajută, vorbeşte cu d-na Ahmet Melek, preşedinta Uniunii Turco-Tătarilor. Să-i spui că ai numărul de la maică-mea.” (Ediz Abibula a copilărit pe malul mării, la bunici) / „De cum cobori din tren, dai cu ochii de un vapor pe uscat. În stânga lui, fac ăia un şuberek mortal, cu carne de vită. Bagă şi un kefir la final, să nu te greţăleşti”. (Lucian Muntean, fotograf PressOne)

Înainte de a face tot ce zic prietenii mei de mai sus, trebuie să adulmec the hottest spot of Kon-stan-tsah care, oricât de prăpădit l-ar numi Petrache, este şi va rămâne simbolul acestui oraş misterios şi greu de apucat: Cazinoul.

Nu doar locul unde e plasat este magic, ci clădirea toată, impunătoare într-un fel delicat, emană un farmec greu de descris.

Comandat de acelaşi zelos Carol I, Cazinoul, un art nouveau năucitor pentru acea vreme, creaţie a arhitectului român de origine elveţiană Daniel Renard, a fost deschis cu mare fast în 1910 şi de atunci a rămas emblema oraşului, frumos editată în photoshop pentru toate ghidurile, hărţile şi siturile de călătorie.

Deşi azi nu se poate vizita, ştiu că are o sală de teatru cu o fereastră gigantică sub forma unei scoici deschise, scări interioare ce bat luxul de pe Titanic, o sală a oglinzilor şi multe alte surprize ascunse în detaliile interioare. Acestea, pline de motive marine, induc subtil ideea unui submarin monumental, eşuat pe fundul mării.

A fost, pe rând, cazinou, spital de campanie în timpul războiului, restaurant pe vremea comuniştilor, iar din 1990 are statutul de ruină de lux, pasată de la mari investitori israelieni la consilii judeţene incapabile, ca un cartof fierbinte, degradându-se cu fiecare an de întârziere a renovărilor.

Oare ce fel de lehamite a putut cuprinde acest oraş încât să fie incapabil să redea demnitatea unei asemenea bijuterii arhitectonice, măcar cu ocazia centenarului său? Îmi amintesc însă de alte paragini celebre, cum ar fi cazinoul din Vatra Dornei sau Continentalul din Cluj şi, astfel, sfânta revoltă se mai înmoaie.

Un pic mai încolo e Vraja Mării, un clasic restaurant comunist, chiar lângă intrarea în port, dar când te uiţi la ciorbele incerte pe care le sorb fără entuziasm câţiva clienţi cenuşii, nu prea îţi vine să te aşezi. La etaj, vederea la mare e ocultată de falduri de mătase în ferestre, iar întunecimea rezultată te trimite cu gândul la o peşteră de tâlhari.

16.35. Acvariul, în schimb, asaltat de hoarde de elevi, sportivi şi studenţi, e de mare succes, mai ales pe vreme proastă. E şi asta o îndelednicire – să priveşti peştii în ochi şi să citeşti descrierea lor, cu ocupaţii, obiceiuri sau habitate naturale.

Total răpit de denumirile latineşti, mă simt, vreme de un ceas, ca peştele în acvariu, rupt de lume şi izolat într-un habitat artificial plin cu bule de oxigen, priviri curioase şi clipoceli mărunte.

Noii mei prieteni? Apistogramma Cacatuoides, Pterois Volitans, Potamotrygon Motoro şi Cyclasoma Meeki. În schimb, morunii imenşi şi păstrugile din bazinul central, apărând ca nişte monştri din apa tulbure a memoriei copilăriei mele, acolo au şi rămas, fiind înlocuiţi cu specii mult mai banale şi o apă limpede ca de izvor de munte.

La ieşire, e înghesuială mare a copiilor la două obiective: suveniruri din scoici sub formă de corăbii (e bătaie pe ele) şi pozatul ca statuia în faţa caricaturistului stradal (o fată reușește să înţepenească zâmbind, timp de 14 minute).

Degeaba răcneşte vocea raţiunii prin trimisa ei pe pământ, o fetiţă supraponderală cu ochelari: „Nu vă cheltuiţi toţi banii, că nu vă mai ajung de Mac!”. Mai încolo un pic, e loc de poze de grup cu selfie-stick, acest nou semn al fiarei şi apocalipsei, cu Cazinoul în spate: „Vezi să se vadă şi marea, şi măcar un pic din port, dacă încape”.

Periplul meu prin centru se încheie contra 10 lei intrarea la una dintre cele mai bizare construcţii comuniste: e o combinaţie de neratat de tavan din faguri de beton şi sticlă jegoasă, care îmi aminteşte de stilul monumental al lui Albert Speer, arhitectul lui Hitler. Edificiul adăpostește un zid de cărămidă şi ditamai 700 de metri pătrați de mozaic roman din secolul IV, câteva amfore leşinate şi nişte pietre funerare.

Dar, mai ales, adăposteşte la loc călduţ trei doamne povestitoare foc. Una dă bilete, alta le rupe şi alta e şefa veceului public de afară, unde e 2 lei intrarea. Ditamai hala cât trei spălătorii de TIR e patrulată de un impozant exemplar de paznic burtos, cu chipiu.

Încărcat spiritual de arhitectură, istorie şi biologie marină, e timpul să fac cunoştinţă cu adevăratul spirit al Constanţei văzute din taxi. Conform lecţiei de istorie despre războiul american de secesiune, câştigat de nordişti, aleg nordul şi o tai spre Mamaia, să-mi spăl creierul cu pontonul, palmierii lui Mazăre şi priveliştea din celebra telegondolă.

În două zile voi schimba cinci taximetre. Concluzia? Un singur bon, doi şoferi fumând lejer în maşină, iar unul vorbind cu iubita la telefon: „Dragă, vezi că în 15 minute te iau de jos. Ei, când ai avut tu vreodată cu ce să te îmbraci? Ia-ţi orice şi hai odată!”

Cireaşa de pe tort o reprezintă un taximetrist maniac, vorbind calm cu ceilalţi participanţi la trafic, fără ca ei s-o ştie, în propoziţii de genul: „Uite-l şi p-ăsta cum a parcat ca un cofetar. / Du-te, prietene, dormi acasă în pat, nu pe şosea, în maşină. / Ia-o, frate, în braţe şi treci gropile aşa cu ea (maşina), în sinea mea.”

La Mamaia descopăr o mostră de umor absurd tipic românesc. În felurite proporţii, această realitate gen râsu’-plânsu’ poate fi regăsită oriunde te preumbli prin ţară. Aici însă, iese în foc.

Văzută aşa, dezbrăcată ca la nudişti, Mamaia e un spectacol care ar merita o descriere separată, în detaliu. Cum nu e loc, las câteva imagini să spună povestea.

Pe scurt, Mamaia, loc emblematic pentru mai toate staţiunile noastre, e un mega-kitsch cu pretenţii, plin de promisiuni neîmplinite. Pasarelele de peste şosea sunt atât de futuriste, încât se pupă ca nuca de perete cu hoteluri-blocuri gen Perla sau Doina.

Gondolele, ferecate în garaj ca două broaşte ţestoase într-un acvariu subdimensionat, hibernează. Aqua Magic pare leşul unui dinozaur mort din care au rămas doar coastele.

Peste tot, muncitori lucrând fără zel: ba săpând şanţuri în nisip, ba ciocănind pe la terase, ba tăind ceva cu flexul. Senzaţia e că ai nimerit neanunţat la cineva acasă, care încearcă să facă o curăţenie superficială, să transforme rapid un haos total într-un cămin primitor.

Bifez tot ce se poate face în Mamaia şi în jur, inclusiv mersul până la capăt, înspre larg, pe pontonul nesfârşit, plus câţiva kilometri parcurşi pe malul Lacului Tăbăcărie, unde alergătorii fac slalom printre pescari şi peturi de bere goale.

18.50. Singurul loc cu adevărat plin de viaţă în Mamaia e Delfinariul. Pentru doar 12 lei, de la orele 16 sau 19, primești o jumătate de oră în care poţi călători în trecut.

Deşi infrastructura a fost îmbunătăţită, deşi toţi dinozaurii şi înspăimântătorul rechin din plastic au fost ferecaţi alandala după un gard de lângă intrare şi deşi s-a mai adăugat un părculeţ de joacă şi o mini-zoo cu păsări exotice, bazinul unde are loc spectacolul cu delfini (femele, Made in China) e o capsulă a timpului.

Arată aproape ca pe vremea când eram copil, dacă nu mai rău: cu igrasie, bănci de lemn şi multă vopsea de ulei ultramarin. Altfel, delfinele, deştepte şi docile, fac un show scurt şi intens.

În schimb, câinele de mare John din piscina de afară, ursuz ca un bătrân reumatic, răcneşte un La revedere atât de strident, că vibrează geamurile la Mac-ul de peste gard, unde toţi copiii care au fost cuminţi la spectacol iau acum o cină sănătoasă.

Rupt de umblătură, mă retrag la garaj după ce testez un gulaş cu arome de pustă maghiară la un local simpatic (La Dana la Ceaun). Apoi adorm visând plaje deprimante, statui în fântâni arteziene fără apă şi delfini zburând prin aer, la comandă.

Dimineaţa, ascult o vreme pescăruşi tânguindu-se aidoma bebeluşilor cu colici. Când deschid ochii, văd şi eu marea de pe terasă, visul de aur al turistului estival.

Ovidiu, Lumina, Cumpăna, Enisala, Istria, Tariverde, Corbu sau Vadu – toate sunt pentru mine denumiri exotice şi irezistibile. Ultimele două îmi sunt chiar familiare. Îmi vine să plec instant şi să le explorez pe fiecare timp de vreo două luni, apoi să mă întorc acasă cu barbă şi carduri pline de fotografii.

De această dată, mă rezum doar la Ovidiu şi Lumina. Pe microbuz, o voce radiofonică îmi porunceşte să scap de balonare cu super-digestivul X. Trec pe lângă noile cartiere de fițe, o combinaţie incoerentă de vile somptuoase amestecate cu blocuri în serie şi structuri de beton abandonate.

10.20. În Ovidiu, poetul roman cocoţat pe soclul din centrul localităţii, ce s-ar dori cândva alipită Constanţei, arată ca proaspăt bătut de mineri. O Primărie proaspăt renovată, la fel Casa de cultură şi Clubul sportiv, o moschee, o biserică, trotuare curate şi flori pe stâlpii de iluminat – toate trădează setea primarului George Scupra pentru un nou mandat.

Miroase a iasomie amestecată cu glicină, oamenii se mişcă lent, ca în reluare, şi după porţile de fier dublate de policarbonat cântă cocoşi. Piesa de rezistenţă e însă Promenada de pe faleza lacului Siutghiol, care în turceşte s-ar traduce „Lacul de lapte”. Într-acolo mă îndrept.

Pe drum, în rafală, se petrec o sumă de mici evenimente demne de teatrul absurd. O femeie îmi cere un leu, „că aşa de rău mă doare piciorul”, un domn cu handicap mintal mă întreabă cât e ora, „că imediat deschid la centru şi o să ne dea mâncare”, o femeie care vinde pătrunjel mă întreabă ce zi este azi, „că tre’ să-mi vină şi mie poştasul cu pensia, maică”.

Un domn oacheş autodeclarat ţigan-turc-musulman plimbă în cărucior un nepoţel adormit pe care îl cheamă ca pe Erdogan, adică Recep. Promenada e un soi de delir arhitectural futurist supraîncărcat, menită să umfle de mândrie inima localnicului şi să rupă gura turistului. Reuşeşte.

Ne despărţim cu greu. Cu spatele la promenadă, pe un mic ponton de piatră, o femeie cu năframă pescuieşte, parcă de o veşnicie, caras la mămăligă.

În Lumina mă plimb năuc pe uliţele late de pământ cu denumiri precum Ghioceilor sau Luceafărului, până constat că nu se întâmplă, de fapt, nimic. Cimitirul, unde mai toate crucile au acelaşi design, aliniate frumos, pe rânduri egale, mi se pare uimitor. Unele locuri, cum e această comună Lumina, aidoma sirenelor pe Ulise, te cheamă la pieptul lor doar prin onomastică. Nu poţi să le rezişti.

Întors în oraş printre rafale de vânt şi ploi torenţiale, fac un raid prin centrul nou şi mă adăpostesc de furtuni prin ganguri. Încercarea mea naivă de a pătrunde în portul militar pentru a fotografia două obsesii personale absolut mitologice – Bricul Mircea şi submarinul Delfinul – se loveşte de ziduri, paznici şi mitraliere.

Trebuie să mă mulţumesc doar cu machetele lor, privite îndelung la fabulosul Muzeu al Marinei Române, pe care îl recomand oricui e pasionat de ambarcaţiuni, submarine, nave de război, torpile sau lentile de faruri, cum ar fi cel din Tuzla, în care mă oglindesc cu totul vrăjit, îndelung, imaginându-mi scenarii de film cu nave rătăcite pe mări dezlănţuite.

14.45. Înainte de a pleca spre gară poposesc, cu maxim tupeu, la Marco Polo, restaurant cu nume bun, dar cam sofisticat, unde apariţia mea de backpacker plouat, murdar de noroi şi cu aparatul atârnat de gât, e întâmpinată cu ridicări din sprâncene şi zâmbete strâmb-amabile ale chelnerilor cu şervete albe pe antebraţ. Tagliatelele cu somon în sos de vin alb sunt ca la carte.

Iar conversaţia vecinilor mei de masă Ana şi Dani, foşti colegi de liceu, e numai bună de încheiere. El e medic în Germania. Sunt vechi prieteni. După o masă bună, dovadă frapiera unde adastă un rest de vin alb, cei doi au ajuns la desert.

Împart la două linguriţe un profiterol imens, cu frişcă şi sirop de ciocolată. În fundal, vocea profundă a lui Leonard Cohen întregeşte penumbra cu lumânări şi veioze discrete. E o atmosferă romantică, ca de manual.

– O mai ţii minte pe Mariţa, care s-a mutat din clasa noastră în a zecea?
– Cum să nu? Era frumoasă, înaltă, dar nu prea vorbăreaţă.
– Are o casă mare, de vacanţă, la Murfatlar. Ne mai vedem uneori. Încă îi place să conducă.
– Pe Florin îl mai ţii minte? Era un mare lingău, preferatul dirigintelui. Are o mega-firmă de contabilitate.
– Da, era un bleg. Nu-l alegea nimeni la fotbal. Mai ţii minte cum îl poreclisem pe dirig? Nea Colivă. Sistematic, mă dădea afară de la ore. Avea boală pe mine.
– Nu doar pe tine. Şi pe Vasile avea. Adevărul e că avea şi faţa aia, de parcă te împungea. Era din ceva neam de boieri, din vechea gardă… Nu mai ştiu nimic de el.

La final, Dani îi face cadou Anei o cutie mare de ciocolată şi îi dă 100 de lei bani de taxi. Se ridică amândoi cu o lentoare calculată. El o ajută să-şi pună haina. Ea zâmbeşte. Ies din sală cu paşi mici, sporovăind, mai ales ea. Au în jur de 80 de ani.

Afară toarnă cu găleata. Unde să mai pleci? Oare un latte macchiato se poate?

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€