Primii în sport! Primii în producție! Sportul în comunism și atletul român multilateral dezvoltat

Voicu Bojan

Viața

14/02/2025

Sorinel de la Fesoi era „blăstămat”. Așa-i zicea mai mereu bunică-sa umblând șontâc și cu o joardă în mână prin ogradă să-l altoiască. Nu-l prindea niciodată. Cică de mic numai prostii face, nu stă locului ca apa, și-i mai neastâmpărat ca argintul viu. Azi s-ar zice că Sorinel avea ADHD.

Bunica lui, o văduvă grasă îmbrăcată toată în negru cu multe poale suprapuse, avea gura spurcată, fiind vestită în tot Vechiul Mănăștur, pe atunci un sătuc ațipit, cu ulițe de pământ, grădini, galițe, vecini bețivi și nici un bloc.

Cel mai bine era ca Măriuca lui Fesoi să nu te ia în colimator. Toată lumea se ferea „să intre în gura ei”.  Dacă te prindea, "te scrofălea", așa se zicea. Doar când o colindam de Crăciun se îmblânzea, dar nici atunci de tot. Afișa o mutră gravă, cu gura strânsă ca a unui sac de rafie legat cu sârmă. Ne dădea bani parcă în silă, fără să zică un cuvânt în plus. Se abținea.

Lui Sorinel însă nici că-i păsa de bunică-sa, așa cum nu-i păsa de familie, de școală și de lume, în general. De un singur lucru îi păsa lui cu adevărat - de sport. De orice sport. Pe atunci obiceiul era ca părinții să se uite la tine atent, să îţi studieze constituția fizică și psihică, iar după o ședință de familie "să te dea" la un sport potrivit. Să înveți disciplina, să faci ceva mai cu sens decât "să bați lapta" în Groapa Moșului toată ziulica.

Sorinel era singurul care "se dădea singur", fiindcă ai lui munceau zi-lumină și nu aveau timp să arunce un ochi pe constituția lui fizică. Creștea în legea lui, așa "blăstămat" cum era. Iar dacă trecea anul școlar, era perfect, nu contau notele.

În acele vremuri biblice, în patria anilor '70, se dezvolta frenetic sportul de masă, pe model sovietic. Drept încurajare, orice sport era gratis, chiar și tenisul. Trebuia doar să te apuci. Apoi să te ții. Dacă erai cu adevărat remarcabil, treceai în altă ligă, profesionistă. Dar cum ideea de profesionism era asociată cu vechiul regim dușman burghezo-moșieresc, toți sportivii țării se prefăceau că sunt simpli amatori-muncitori, care practicau sportul doar așa, de plezir, după serviciu și niciodată în timpul lui.

Se cunoaște însă prea bine: comuniștii, marii maeștri ai mistificării, făcuseră din minciună politică de stat. Una se vorbea și alta se făcea, iar prefăcătoria fusese ridicată la rang de artă. Practic, dintr-un bazin enorm de sportivi amatori se recrutau cei mai talentați și mai zeloși, care treceau la nivel profesionist. Pe hârtie însă, toți figurau drept simpli amatori încadrați în muncă, pe care îi mâna în luptă doar dragostea de țară și partid. Fotbaliștii "studenți" de la U Cluj, de exemplu, erau toți înscriși fictiv la te miri ce facultăți, pe care nu le frecventau niciodată.

Ai mei m-au dat la înot la șase ani și m-au uitat acolo în următorii zece. De la amatori am trecut într-o clasă specială cu profil sportiv. Țin minte începuturile: un bazin scurt, o antrenoare creață mirosind mereu a fum de țigară, care ne pocnea cu șlapul peste fund, penumbră și aburi prin care umblam ca duhurile prin Hades, plute din lemn, miros înțepător de clor și niște ochelari de apă made in URSS care nu etanșau, drept urmare aveam mereu ochii roșii ca ai unui șoricel de laborator.

Sorinel al nostru, cum avea o curiozitate nestăpânită pentru orice era nou, iar acasă dacă stătea era pus imediat la muncă prin gospodărie, dezvoltase o fascinație pentru practicarea diverselor sporturi. Cu entuziasmul stătea bine, nu și cu anduranța. Începea orice sport cu un elan nestăvilit, dar se înmuia repede, din varii motive.

Înainte de a se apuca, predica despre frumusețea câte unui sport cu fervoarea unui tele-evanghelist american, de mai să te convertească. După ceva vreme însă, se domolea, ba chiar devenea ușor cârcotaș. Punea vina pe te miri ce. Avea impresia că universul întreg conspiră împotriva lui. Se visa mereu campion la ceva, însă îl încurca tot parcursul enervant până la podium.

Prima dată "s-a dat singur" la atletism, dar acolo era un zbir de antrenor care te punea să dai ture de pistă până căpiai. A trecut apoi pe la înot, dar apa era prea udă și-n plus Sorinel era sensibil, îi curgeau mucii de la clor. A sărit după o vreme la rugby, deși evident avea o conformație fizică total nepotrivită. Când la o grămadă ordonată i-au sfâșiat coechipierii tricoul verde favorit, s-a lăsat. Și de baschet s-a lăsat destul de rapid, fiindcă toată gașca de fotbaliști de pe stradă, în frunte cu mine, au râs de el, zicând că un bărbat adevărat nu pune mâna pe minge. Se consideră henț.

Apoi, prin generală, știu că s-a apucat de box, ca să impresioneze fetele, doar că a luat prea mulți pumni în nas, iar unul i-a spart și arcada. După vreo doi ani m-a chemat să-l văd concurând la un campionat de lupte greco-romane. Țin minte că avea un costum întreg, mulat și roșu, absolut caraghios, iar îmbrățișările antice și contorsionările la limita erotismului de pe saltelele jegoase din așa-numita Sală a Sporturilor, m-au făcut să râd în pumni.

Înainte să dispară cu totul de pe radarul vieții mele, am aflat că Sorinel a rămas în zona sporturilor de contact. Prin anii '90 frecventa o sală de Tae Kwon Do. Cică îi plăcea și se visa sensei cu centura neagră. Sper să fi ajuns.

Așa era pe atunci cu sporturile: un delir foarte romantic, o cavalcadă de energie revărsată peste țară, fiindcă aleșii noștri, în frunte cu Cel mai iubit fiu al poporului, s-au prins că sportul putea fi un ambasador ideal. În plus, s-a dovedit a fi o modalitate excelentă pentru România de a câştiga prestigiu pe plan internaţional. Accentul cel mai mare s-a pus pe participarea la Olimpiade. Primul mare succes s-a înregistrat la Helsinki, în 1952, când Iosif Sârbu a câștigat prima medalie de aur la tir. Un început timid, dar promițător.

Peste toate, partidul, care ura timpul liber cel dătător de idei oamenilor, a văzut în sport, deghizat într-o datorie civică, o formă de control. Nu este deloc întâmplător faptul că în fruntea Comitetului Olimpic Român s-au aflat mereu generali de armată, oameni din vârful lanțului trofic politic aterizați tocmai din structurile de forță ale țării.

Ideea era că "omul nou" se cuvine să fie un sportiv elastic și bine antrenat pentru a performa în câmpul muncii cu și mai mult elan. Totul spre "gloria și înflorirea României Socialiste". Doar că minerilor sau muncitorilor din fabrici după ieșirea din șut le ardea prea puțin de un jogging în maieu în jurul blocului. Cu atât mai puțin de educația fizică la locul de muncă, așa cum sugera încă din anii '50 programul GMA - Gata pentru Muncă și Apărarea Republicii Populare Române. I-a urmat Daciada, un proiect de anvergură în plin curent naționalist.

"Primii în sport, primii în producție" a fost unul din sloganurile favorite ale regimului comunist prin care se sugera ideea că sportivii pot fi muncitori, dar și viceversa. În ciuda exaltării guvernanților, muncitorilor chiar nu le ardea de flotări, sărituri cu genunchii la piept sau mersul piticului printre strunguri și freze. Cu toate acestea, sportul muncitoresc a luat viteză, iar în anii '70 în țară funcționau nu mai puțin de 2.073 de cluburi muncitorești cu 2.700 de facilități sportive.

Iar în 1983 se consemna că în fabricile țării peste un milion de cetățeni din fabricile socialiste făceau gimnastică la locul de muncă. Dar să nu uităm detaliul - regimul era marele maestru nu doar al minciunii cu scop propagandistic, ci și al falsificării cifrelor, care se ajustau mereu, ca să fie pe placul partidului. Cetățenii nu se lăsau nici ei mai prejos. Mimau, în silă sau la mișto, orice se cerea, râzând pe la spate de tot ridicolul situației.

Era o formă de protecție mentală împotriva prostiei venite fie de sus, fie de la centru, fie de la Județeana de partid. Toată mascarada se sfârșea glorios: fiecare cincinal se termina neapărat în patru ani, iar producția de orice fel era constant depășită.

Pompiliu-Nicolae Constantin, în eseul său intitulat "Sportul în regimul comunist din România", detaliază situația generală astfel:

"Ideea de a transforma radical populația României a presupus din partea regimului comunist angrenarea oamenilor într-un program național de pregătire fizică. Partidul își dorea oameni puternici, apți de muncă și de apărare a țării. Toate categoriile de vârstă sunt încurajate să se implice în activități fizice, ceea ce oferă sportului de mase un rol important în programul ideologic al comunismului românesc. Copii sau adulți, bărbați sau femei, cu toții erau invitați să-și îmbunătățească forma fizică. Sportul a devenit parte integrantă din viața românilor, cel puțin în teorie și propagandă. Era și o formă de control social, aspect pe care noul regim îl dorea dus la perfecțiune."

Sportivii profesioniști mascați, cei care ne reprezentau la Olimpiade, primeau titluri onorifice gen Maestru al Sportului sau Maestru Emerit, distincții menite să îi lege de glie și, cu un drum, de organele statului. Aceștia erau sportivii "de patrimoniu", considerați „bunuri ale întregului popor”. Datorită mobilității și contactelor acestora cu Vestul, erau țintele predilecte ale Securității, care le monitoriza orice mișcare, încercând permanent să-i racoleze drept informatori. Antrenorii erau și ei victimele aceluiași sistem de supraveghere și represiune, la fel ca națiunea toată, de altfel.

Cine mai știe azi că primul erou național al sportului românesc a fost o jucătoare de tenis de masă, multiplă campioană națională și mondială, pe nume Angelica Adelstein-Rozeanu? A fost ultima jucătoare europeană care a câștigat de șase ori consecutiv titlul mondial înainte ca asiaticele să preia controlul asupra acestui sport. Profilul ei socio-politic însă nu era deloc pe placul regimului, fiind fiică de moșier și evreică pe deasupra. Pompiliu-Nicolae Constantin menționează un raport al Securității care spunea așa:

"Tovarășa fiind de origine burgheză, neatașată Partidului, totuși fiind cea mai bună sportivă din lume în momentul de față la tenis de masă se poate conta și folosi în domeniul sportului din punct de vedere tehnic. Poate fi trimisă peste graniță, numai în țările cu democrație populară, dar încontinuu supravegheată și controlată."

Familia Angelicăi Rozeanu a fost persecutată din motive etnice de către regimul carlist, toate bunurile și averea fiindu-le confiscate. Comuniștii nu au tratat-o nici ei mai bine, confiscând și ei ce a mai rămas, discreditând-o mereu din pricina originilor burgheze. În 1960 a plecat într-o vizită în Austria și de acolo în Israel, la Haifa, unde s-a stabilit, lăsând în urmă toate trofeele și medaliile, pentru a nu trezi suspiciunile autorităților. Familia nu a putut recupera absolut nimic, nici măcar albumul de poze. Rozeanu a fost "trecută la index", gloria ei îngropată, cetățenia retrasă și recunoașterea performanțelor interzisă.

Începând cu anii '60 lumea a stat cu ochii pe handbal, poreclit și "sportul cu mingea mică". România ajunsese campioană mondială de patru ori. Gațu și Birtalan făceau furori. Prin școala generală, fascinat fiind de portarul naționalei, Cornel Penu, am fost o vreme portar în echipa școlii, ocazie cu care am aflat că mingea mică putea fi și foarte rea. Am încasat o seamă de lovituri atât de dureroase în diverse părți ale corpului, încât m-am lăsat după scurt timp, copiind modelul de abandon al lui Sorinel.

Dar, cumva în siajul lui, îmi trăiam tinerețea de înotător de performanță sătul de lupta cu apa, cu sutimile de secunde și exasperat de cantonamentele cazone, curios fiind de orice alt sport care cucerea micul ecran alb-negru. După handbal a urmat fascinația pentru caiac-canoe, mai ales că Ivan Patzaichin, un personaj exotic proaspăt aterizat din tenebrele Deltei Dunării, semăna cu eroul meu neînfricat, Winnetou. Doar că de unde lac și de unde caiac?

Anii '70 au fost deceniul tenisului și al gimnasticii. Mi se păreau jenante fițele de cocalar ale lui Ilie Năstase, poreclit Nasty (în ciuda geniului său de tenisman şi a faptului că a fost primul număr 1 ATP din istoria tenisului), azi mândru promotor de păcănele. Dar altfel tenisul părea frumos, elegant. Debutul meu în acest sport a început jucând la perete în curtea școlii, unde un prieten mi-a spart arcada cu racheta.

Nici la schi nu m-am descurcat prea grozav, ajungând în apele Lacului Bâlea, iar apoi în cabană încercând să-mi usuc hainele la o sobă care afuma, dar nu încălzea. Tenisul de masă s-a încheiat și el ex abrupto cu proprietarul mesei făcând-o bucăți cu toporul după un meci pierdut dramatic. Dincolo de detalii, zelul regimului de a ne transforma pe toți în sportivi a funcționat. Încă din copilărie mulți din generația mea am dezvoltat o adicție sănătoasă pentru sport, iar povestea continuă și azi.

Apoi a venit fenomenul Nadia. Modul în care la Olimpiada de la Montreal fetița din Onești, fostul oraş numit Gheorghe Gheorghiu Dej, a bulversat tabela de afișaj a primei note de 10 din istorie ne-a făcut pe toți să uităm pentru o vreme că trăiam într-un regim opresiv. Totul era fascinant la micuțele fete de la gimnastică răsărite parcă de nicăieri. Doar că nimănui dintre noi, sportivii de ocazie, nu i-a trecut prin minte vreodată să încerce o săritură tzukahara cu dublu tulup la sol prin curte.

Cum era de așteptat, puterea a confiscat imediat gimnastica, transformând-o în port drapelul aspirațiilor comuniste. Supravegheată și controlată permanent sub pretextul că ar putea fi răpită, Nadia a devenit cel mai titrat „sportiv de patrimoniu”. A primit chiar și titlul de Erou al muncii socialiste. Doar că mutrița ei suspect de îmbufnată nu afișa mai niciodată entuziasm. Visa la libertate. Odată cu fuga ei peste graniță, la finele lui noiembrie 1989, Nadia a bătut un cui adânc în coșciugul regimului Ceaușescu, ce urma să se prăbușească în mai puțin de o lună.

Scriitorul Stelian Tănase rememorează dimineața când a aflat de la Radio Europa Liberă despre fuga Nadiei: "Puteam să-mi imaginez orice, dar asta nu. Nadia Comăneci era idolul României, o zeiță. Era și produsul perfect al sistemului. Medaliile, celebritatea ei extraordinară au făcut mai mult pentru propaganda lui Ceaușescu decât toate campaniile, interviurile și vizitele lui la un loc".

Culmea gloriei sportive românești a fost atinsă la Olimpiada de la Los Angeles din 1984, când România a terminat a doua după Statele Unite în clasamentul pe medalii. Plecat ca vehicul de propagandă și control, sportul devenise o perdea de fum, un ingredient care alimenta mândria națională, minimizând adevăratele probleme. În țară lucrurile se înrăutățeau, drept urmare orice putea ridica moralul la pământ al românilor era binevenit.

Altfel spus, regimul a folosit mereu sportul pe post de drog sau anestezic. Stadioanele deveniseră spații ale defulării, unde nu de puține ori se înjura printre dinți și regimul la pachet cu arbitrii, meciurile aranjate sau corupția din federație. Dar existau și vedete care înflăcărau spiritele. Chiar, își mai amintește cineva de dubla "gheată de aur" Dudu Georgescu, de exemplu?

Pe de altă parte, mai ține minte cineva povestea celui mai caraghios blat din istoria fotbalului românesc, când echipa din comuna lui Ceaușescu, FC Olt Scornicești, lupta să treacă din divizia C în B? Trebuia să marcheze mai mult decât contracandidata la promovare care juca simultan pe un alt stadion. Cu complicitatea Miliției și a arbitrilor, oltenii au câștigat cu 18 la zero, după ce meciul a fost prelungit atât cât a fost nevoie.

Exista o permanentă nevoie de un aflux de eroi împinși la înaintare de către aparatul de propagandă pentru ca oamenii să mai uite de cozile interminabile la orice, de frigul din apartamente și de supravegherea tot mai paranoică a Securității. Anii '80 au aparținut fotbalului, iar implicarea directă a fiilor dictatorului la conducerea acestui sport a avut efecte vizibile. Valentin Ceaușescu a preluat destinul clubului Steaua, în timp ce Nicu trăgea sforile la Inter Sibiu.

Îmi amintesc că iernile anilor 1984 și 1985 au fost teribile, iar frigul din case crunt. Dar n-o să uit seara magică de 7 mai 1986 de la Sevilla când Steaua a câștigat, printr-un miracol numit Duckadam, Cupa Campionilor Europeni. Noi, toți cei 98 de soldați în termen ai Batalionului de transmisiuni care împărțeam același dormitor uriaș și înfrigurat, ne-am îmbrățișat într-o grămadă dezordonată și am fost un pic fericiți, la fel ca o țară întreagă.

Dar, mai ales, am uitat pentru o seară de catastrofa nucleară de la Cernobîl din urmă cu doar două săptămâni, de ghiveciul insipid pe post de mic dejun pe care eram condamnați să-l înfulecăm a doua zi și de absurditatea universului concentraționar în care ne târam zilele înălțând spre cer antene sovietice care nu prindeau niciodată vreun semnal, săpând tranșee inutile și visând sfâșietor la sfânta zi a eliberării.

Toate fotografiile aparțin Arhivei Culturale Minerva.

Surse: Adevărul / Historia / Panorama comunismului în România (editor Liliana Corobca, Editura Polirom 2020)