Prima mea pereche de încălțări de sport

Cristina Simion (28 de ani) a realizat o performanță remarcabilă câștigând aurul la Campionatul Mondial de Alergare Montană de la Villa La Angostura, Argentina (16 noiembrie). Specialistă a probei de 10.000 de metri, atleta legitimată la CSA Steaua a încheiat prima cursa din Patagonia: a parcurs 41,05 kilometri, cu diferență de nivel de 2184 de metri, în timpul de 3 ore, 49 de minute și 57 de secunde. Era doar a doua întrecere montană de anduranță la care participase în întreaga ei carieră. Performanța individuală a fost consolidată și de un loc trei pe echipe.

Cariera Cristinei în atletism a început în urmă cu 15 ani într-un orășel din Moldova. A decolat cu o pereche de adidași pe care i-a primit cadou de la o antrenoare care o simpatiza și a văzut-o cum se chinuia în încălțări improprii, cumpărate din piață.

Acum, sportiva visează ca alergarea montană să devină probă olimpică și să poată reprezenta România la Jocurile Olimpice.

De la Cenușăreasa la regina balului, o istorie relatată chiar de Cristina.

”Când am preluat conducerea cursei m-am gândit că poate fi, în sfârșit, momentul meu, după toată munca adunată în 14 ani. Până la kilometrul 26-27 am fost în spatele franțuzoaicelor. Le-am prins chiar pe urcare, pe o porțiune de 1.000 de metri, cu zăpadă.

Apoi, pe coborâre, eram deja în față. Hai, Cristina, încearcă să fii relaxată, nu lăsa emoțiile să te copleșească, asta mi-am spus. Și am luat-o la goană. Înaintea competiției îmi propusesem să intru în top 10 și uite că am reușit să urc pe prima treaptă a podiumului. Specialitatea mea e proba de 10.000 de metri, am mai alergat o singură dată ceva asemănător cu cursa din Argentina, la campionatele naționale de alergare montană desfășurate la Dămuc, în Neamț. Acolo am venit pe 3, acum am prins un vârf de formă și am câștigat. La final, nu mi-am putut stăpâni lacrimile.

La câteva zile după cursă am împlinit 28 de ani. Am primit sute de cereri de prietenie pe Facebook, tot atâtea mesaje de felicitare Mi-au dat un sentiment de fericire maximă. M-am gândit la copilul care și-a sacrificat adolescența pentru atletism. Dacă m-aș putea întoarce în timp, i-aș spune să nu renunțe niciodată în ciuda a tot și a toate. Nu a fost deloc ușor.

Accidentările au fost cel mai greu de gestionat: te scoteau din ritm și te făceau să te întrebi dacă merită să te mai zbați. Apoi evenimentele din familie, nunți, botezuri, la care tu nu puteai niciodată participa pentru că erai în cantonament să pregătești nu știu ce competiție. Drumul acesta n-a fost ușor, dar acum pot spune cu adevărat că a meritat.

De la mine din cartier până la școală făceam trei kilometri pe jos. La întoarcere, doi dintre ei erau în pantă. Acasă e Comănești, un orășel din județul Bacău. Visam să ajung gimnastă și jucam fotbal cu băieții în curte. Profesoara mea de Educație fizică făcuse sport de performanță, canotaj. Într-o zi ne-a chemat pe mine și pe încă trei colege să ne propună să participăm la o cursă de atletism, o competiție școlară în oraș.

Două ture de stadion, 800 de metri, am ieșit prima. A urmat faza pe județ, unde am venit pe trei. M-a remarcat un antrenor de la clubul sportiv din Onești (Gheorghe Ardeleanu) și, la 15 ani, am plecat de acasă la Liceul Sportiv Nadia Comăneci din Onești. Așa am început să fac atletism de performanță, cu bune, cu rele. Condițiile de pregătire și alimentație nu erau grozave, dar nu vreau să intru în detalii: așa nu încurajezi pe nimeni să vină spre sport.

Atunci nu aveam experiență și nu aveam nici bănuții necesari să cumpăr încălțări de calitate. Nu proveneam dintr-o familie săracă, dar eram opt frați. Sigur că ai noștri nu-și permiteau să ne cumpere cele mai scumpe haine. Adidașii mei erau din piață, de la magazine obișnuite. Nu erau adecvați pentru alergare, aveau talpa foarte tare. Ușor-ușor, am progresat și în materie de încălțări de sport.

Uite, ceva care merită povestit.

Se întâmpla în 2007, într-un cantonament la Buziaș. Era o profesoară, antrenoare la CSM Bacău, Cristina Alexe. Nu era antrenoarea mea, pur și simplu se afla cu sportivii ei acolo. M-a văzut că n-aveam cei mai buni adidași și mi-a dăruit ea o pereche de FILA, de calitate. Mi-a spus că mă simpatizează și că îmi dorește succes. Cred că…de fapt sunt sigură: au fost primii mei adidași adevărați de alergare. Nu mai știu cât m-au ținut, dar i-am alergat până s-au rupt, până la epuizare. Dați-mi voie să închei prin a-i mulțumi încă o dată”.