Oricât de fericit ai fi, pare imposibil să te compari cu Lazzaro

Preafericitul Lazzaro și bestiile exploatării

În ciuda titlului și începutului idilice, “Lazzaro cel fericit”, ultimul film al regizoarei Alice Rohrwacher, premiat pentru scenariu la Cannes în 2018, e o pledoarie insistentă și dezarmantă împotriva abuzului repetat și sistematizat.

54 de oameni, izolați din cauza unei inundații în localitatea Inviolata (sacră, neatinsă – tr.it.), sunt prinși într-o lume medievală instrumentată de marchiza De Luna, care practică cinic o tradiție a abuzului și a exploatării.

Din prima scenă, a unei serenade sub clar de lună, singurul personaj care iese e evidență e Lazzaro, un orfan interiorizat, predispus să cadă, frecvent, într-o stare meditativă pe care cei din jurul lui o înțeleg greșit drept un semn al unei inteligențe reduse.

La fel ca alte atâtea personaje din catapeteasma artistică împodobită cu sfinți și martiri, tânărul pare să fie veriga cea mai de jos a exploatării, un individ căruia îi lipsesc dorința, forța și viclenia unui prădător și dominator.

Pe domeniul marchizei, supranumită “regina tutunului”, oamenii robotesc zilnic și, la finalul zilei, rămân tot datori, iar prea puținele încercări de a părăsi satul sunt imediat oprite.

Vizita stăpânei, însoțită de tânărul său fiu, Tancredi, repoziționează toată povestea în timp. Nu suntem la începutul secolului trecut, ci la finalul său, pe la mijlocul anilor 1990, într-un caz alarmant de sclavie modernă, în care aristocrația continuă să-și exercite forța nocivă asupra unor oameni rupți de lume.

Partea a doua a filmului continuă perspectiva neorealistă din prima, altoind-o cu o ramură puternică de realism magic. Timpul trece, dar nimic nu se schimbă, nici măcar Lazzaro, pe care toată lumea îl credea pierdut înainte de plecarea de pe plantațiile de tutun din Inviolata.

Abuzul continuă, nu în maniera medievală de dinainte, ci în cea contemporană. Italieni și imigranți sunt forțați să devină mână de lucru ieftină într-un sistem concurențial care întreține aceeași formă de exploatare, numai că, de această dată, în coordonate legale.

În mijlocul lor, Lazzaro practică aceeași bunătate sfântă, împinsă până la martiriul anunțat încă din prima parte a filmului prin povestirile și parabolele religioase folosite în mod repetat de comunitatea din Inviolata.

Comparată cu el, lumea viciată din jur te cufundă în disperare și dezgust și prea puțini se pot salva de la condamnarea înverșunată pregătită de Rohrwacher, într-o perspectivă necruțătoare asupra unei contemporaneități viciate istoric.

Iar, oricât de admirabil e modelul lui Lazzaro, abnegația sa extremă, trecută într-o sferă a umanului inuman, devine parabolică și funcțională doar în acest registru.

Povestea și stilul filmului au declanșat asocieri care mai de care, fie cu oprimații neorealismului italian (probabil și printr-o contagiune culturală), fie cu mari naivi și inadaptați care sancționează involuntar viciile lumilor pe care le traversează, cum e cazul celebrului Forrest Gump. Totuși, Lazzaro e altcineva.

În primul caz, eroii neorealiști, de la Gelsomina din “La strada” lui Fellini la Umberto din “Umberto D.” al lui de Sica, își purtau tot timpul propria umanitate. De cealaltă parte, Gump vira toată situația absurdă spre satiric.

Personajul principal, care și prin nume face trimitere la expresia italiană substitut pentru fericirea celor săraci cu duhul, plusează cu ipostaza inaccesibilă de sfânt contemporan, al cărui destin parabolic creionează un model intangibil frustrant. Pentru că, oricât de fericit ai fi, pare imposibil să te compari cu Lazzaro.

* “Lazzaro cel fericit”/ “Lazzaro felice” (2018); Regia și scenariul: Alice Rohrwacher; Imaginea: Hélène Louvart; Montajul: Nelly Quettier; Cu: Adriano Tardiolo, Alba Rohrwacher, Luca Chikovani, Nicoletta Braschi; Distincții: Cel mai bun scenariu – Cannes 2018, Premiul In Spirit for Freedom – Ierusalim 2018; Premiul juriului tânăr – Rotterdam, 2019.

On/Off-screen

* Intrigați de direcția în care se dezvoltă animația, destui au sărit pe cea mai recentă supă reîncălzită de Disney și servită ca proaspătă sub titlul “Regele leu” / “The Lion King” (2019).

Aproape nimic nu se schimbă în povestea Hamletului felin lansată cu succes de studiourile americane în 1994, mai puțin o serie de scene care, în varianta fotorealistă ce rulează în acest moment în cinematografe, ar fi fost cu siguranță mult prea brutale pentru publicul larg și mai ales pentru unul format, în mare parte, din copii.

Un lucru e însă sigur. Noul “Regele leu” nu mai are umor, nici atunci când reproduce fidel scenele de dinainte. Cu ochii la lei, porci, maimuțe și antilope “reale”, abia dacă lași să-ți scape un zâmbet și, în anumite scene, chiar îți vine să le strigi “Nu așa se face, am văzut pe Discovery Channel“.

* După „Toto și surorile lui”, premiat în 2016 la Cannes, Alexander Nanau ajunge pentru prima dată în selecția necompetițională de documentar de la Veneția cu noul său documentar, “Colectiv” / “Collective”.

Așa cum e ușor de anticipat și din titlu, Nanau și-a îndreptat atenția asupra imensei tragedii de la clubul bucureștean, din octombrie 2015, pe care o tratează în stilul observațional pe care a dovedit deja că îl stăpânește foarte bine.

Până la premiera românească a filmului, puteți reveni la celelalte două filme de căpătâi ale regizorului, “Toto…” și “Lumea văzută de Ion B.”, pe HBO Go.

*Toate acele momente se vor pierde ca lacrimile în ploaie“. Rutger Hauer s-a dus, discret. Deloc teatral ca Roy Batty, replicantul Nexus-6, în fantezia lui Ridley Scott cu sânge de Philip K. Dick.

Și nu numai pentru Hauer, ci pentru Harrison Ford, Sean Young, Vangelis și păpușoteca lui J.F. Sebastian încă mai puteți reveni la “Blade Runner”, care e disponibil, în continuare, pe Netflix. 

REVISTA PRESSEI

Un newsletter perntru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...
Ți-a plăcut articolul nostru?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim!

Donează