Povestea unei călătorii din Iași în Țara de Foc, pe bicicletă. „Nu există o formulă corectă de a vedea lumea. Important e să o vezi."

Alex Enăşescu

Redactor

În săptămânile de izolare, când singurele aventuri la îndemână erau plimbările cu câinele și drumurile la supermarket, sursa mea preferată de escapism au fost poveștile unui fost coleg de liceu, care călătorește împreună cu prietena lui în jurul lumii, pe bicicletă.

Cei doi ieșeni, Carmen Ultimescu și Cristian Andrei Andriesei, au pornit în primăvara anului trecut într-o drumeție care i-a purtat din Republica Moldova până în Kârgâzstan, iar apoi din Columbia în Țara de Foc, de-a lungul coastei de vest a Americii de Sud. Călătoria lor este documentată pe blogul 2drumuri.ro, nume inspirat de versurile poetului american Robert Frost:

Two roads diverged in a wood, and I—
I took the one less traveled by,
And that has made all the difference.

L-am prins pe Cristian într-o perioadă de „chill tranquil en la casa", plănuind traseul african al expediției lor.

Cristi, cel mai recent update de pe pagina voastră era din Ushuaia, Țara de Foc. Unde sunteți acum?

Încă nu am reușit să plecăm din Ushuaia. Argentina a închis granițele până în septembrie, iar noi am rămas aici, uitați cumva la capătul lumii, în prag de iarnă și de nopți lungi. Deși sună a naufragiu, pentru noi a fost o binecuvântare deghizată în necaz.

Aici, la o aruncătură de băț de Antarctica, natura a lucrat la perfecție. Suntem înconjurați de o lume a ghețarilor ale căror râuri reci se pierd în faimosul canal Beagle, care poartă numele corabiei care l-a adus pe Charles Darwin pe aceste meleaguri.

Canalul Beagle, Țara de Foc

Însă frumusețea naturii pălește în fața poveștilor oamenilor care au numit Ushuaia casă de-a lungul timpului. De la indienii Ona, care aprindeau focuri de avertizare la primul semn de intrus (de aici și numele de Țara de Foc), la misionarii anglicani, sau la alți europeni care au mers până la capătul lumii pentru a-și găsi pacea. Iar noi, în cele 4 luni petrecute aici, sperăm că am reușit să adăugăm câteva rânduri în această poveste.

Ce v-a împins să plecați atât de departe cu bicicleta? Familiile și prietenii voștri ce zic despre aventura la care v-ați înhămat?

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Ce faci în ultimul weekend înainte de Crăciun în București, Cluj-Napoca, Timișoara sau Iași. Recomandările PressOne

Târguri de Crăciun în București, târg de designeri în Cluj-Napoca, Seri de TraIARNĂ în Timișoara și concert de colinde în Iași. Tu ce faci în weekend?

Greu de spus ce ne-a mânat în luptă. Pe noi întotdeauna ne-a încercat o neliniște și un spirit nomad.

Lumea copilăriei noastre au fost străzile prăfuite ale Iașului anilor '90. Îmi amintesc cum alergam ținând un băț cu ambele mâini, murmurând un „brr-brr”, și imaginându-ne că suntem pe motocicletă. Eram murdari, „dezbehuiați" (cum spunea mama), zgâriați, și foarte fericiți.

Asta am căutat să regăsim. Să trezim cumva copiii din noi care știau ce vor înainte să le zică lumea ce căi trebuie să urmeze. Iar când am avut în față alegerea de a pleca sau a rămâne, ei bine, îmi place să cred că-n viață ai momente când alegerea e deja făcută.

Ce-au crezut alții când au auzit ideea noastră? Unii ne-au privit cu un amestec de curiozitate și încruntare, încercând să înțeleagă de ce ar vrea cineva să facă așa ceva. Lor le-am spus că uneori inima găsește rațiuni, atunci când rațiunea nu poate.

Alții, în schimb, ne-au socotit „nebuni”. Și nu în sensul de „curajoși”, ci mai degrabă la modul „de ce nu sunteți la muncă?”. La început, nu am știut ce să le răspundem. Însă, treptat, am început să ne întrebăm: oare în lumea asta nebună, nebunia nu poate fi ea o formă de sănătate?

De ce ați ales bicicleta, și nu motocicleta sau o rulotă?

Sincer, cochetam cu toate. Și am întâlnit mulți hoinari de toate felurile: cu rulote, motociclete, pe jos, sau chiar călare pe măgar (true story). Nu există o formulă corectă de a vedea lumea. Important e să o vezi.

Noi am ales bicicleta pentru acea formă de vulnerabilitate care te face să te conectezi cu locul și să conștientizezi mai profund experiența trăită.

În ceea ce privește oamenii, bicicleta a acționat mai tot timpul ca un magnet. Mulți vor să îți afle povestea și să ți-o zică pe a lor. Să îți spună cum sunt ei și ce simt, să îți arate cum e lumea lor și să te întrebe de a ta.

Să știi că pentru cei pe care-i întâlnești, bicicleta va fi mai mult decât o bucată de aluminiu cu două roți și câteva cabluri. Bicicleta e un simbol al libertății la care fiecare dintre noi tânjește, un freamăt și o neliniște ascunse în adâncurile conștiinței noastre.

Până acum ați pedalat peste 15.000 de km. Cum v-ați pregătit fizic pentru un traseu atât de lung?

Era o vorbă: „Cum te antrenezi pentru mersul la munte? Mergând la munte!”. Cam așa ne-am pregătit și noi pentru expediția noastră: plecând în ea. Corpul va face întotdeauna ce știe el mai bine: se va adapta. Secretul e să îți mai lași și timp de odihnă.

În concluzie, nu trebuie să fii un atlet pentru a pleca cu bicicleta prin lume, însă cu siguranța vei deveni unul.

Deșert de sare în Bolivia

Ați ajuns în zone care par destul de periculoase pentru doi europeni pe bicicletă. În Ecuador și Bolivia ați nimerit în mijlocul unor proteste violente. A fost vreun moment când vi s-a făcut teamă sau v-ați simțit în pericol?

În Ecuador a fost ceva tragi-comic. Eram într-un orășel în Amazonia ecuadoriană, citind presa internațională. Văd un titlu: „stare de urgență în regiunea Mancas, Ecuador”. Trec rapid peste el, continui cu presa de la noi. Un instinct, însă, îmi spune că ceva nu e în regulă. Caut iar articolul despre situația din Ecuador și îmi dau seama: „stai puțin, eu SUNT în regiunea Mancas din Ecuador”. Mă uit pe fereastra hotelului, văd armata.

Au urmat 500 km cu zeci de baraje, cauciucuri arzând și militari tot avertizându-mă că „ei mă lasă să trec, dar indigenii mă vor omorî”. Indigenii, în schimb, erau numai un zâmbet. Bine, asta când nu îmi cereau bani. Scăpam, de obicei, când spuneam că sunt european. Cumva, cântărește greu cuvântul asta.

În Bolivia am nimerit fix după mica lor revoluție. Și, cum era o perioadă de sărbătoare și voie bună, eram și noi invitați pe la unul, pe la altul.

În mare, niciodată nu ne-am simțit în pericol. Cel mai mare pericol ești tu însuți. Să nu judeci, să nu te lași pradă prejudecăților, să nu forțezi, și să accepți că uneori controlul e doar o iluzie. Când reușești să faci asta, teama dispare. Ce rămâne este doar un instinct care te ține alert și te face să simți mai mult clipa trăită.

Și încă ceva. Știi unde, paradoxal, m-am simțit cel mai în siguranță? În Coridorul Wakhan, pe partea tadjică, unde râul Panj se îngustează, Afganistanul e la 50 metri în fața ta, iar oamenii de pe partea cealaltă îți fac curioși cu mâna și îți zâmbesc.

Cum v-ați descurcat cu vizele? E mai ușor când ești european sau tot ai nevoie „de un prieten care știe un alt prieten”?

Vizele nu prezintă o mare problemă. Și în privința asta, contează mult faptul că vii din Europa. Frustrant este atunci când citești condițiile de călătorie ale unor țări care spun „Visa Free for European Union citizens…”, și te bucuri că ai scăpat, după care vezi un asterisc: „…except for Romanians and Bulgarians”. După care, înjurând, te apuci de făcut lista de documente.

În general, oamenii își închipuie că ai nevoie de o mică avere ca să călătorești în jurul lumii. Voi aveți un buget de 500 de dolari de persoană, pe lună. Cum reușiți să vă țineți de el?

Bugetul depinde de nivelul de confort al fiecăruia. Am întâlnit oameni cu bicicleta care călătoreau cu un buget de 1 dolar pe zi și alții cu rulote de sute de mii de euro. Și parcă cei din prima categorie erau întotdeauna mai simpatici.

Noi mereu am fost minimaliști de fel, însă în ultimul an mai mult ca oricând. Întreaga noastră „avere” s-a aflat în două genți de bicicletă. Am învățat să ne bucurăm de lucrurile simple și să căutăm fericirea în experiențe și în calitatea relațiilor umane. Și dacă vulpea din Micul Prinț zicea că „cele mai importante lucruri în viață sunt cele invizibile ochiului”, noi am adăuga că… sunt și cele mai ieftine.

Ați cunoscut multe culturi diferite de cea română. S-a schimbat felul în care vă raportați la România? Cum sunt priviți românii în locurile în care ați ajuns?

De cele mai multe ori faptul că ești român este atât de specific încât devine aproape irelevant. Ceea ce contează cu adevărat este că aparții unei categorii speciale de străini. În America Latină ești „Gringo”, în Asia de Sud-est „Bule”, în Africa „Mzumbi”, adică ești alb.

Cei care au auzit de România, te plasează, de multe ori, pe lângă Rusia. În Iran știau de „tractoarele românești” că „bune mai erau”, în alte zone se mai știa de „Nadia” și, bineînțeles, de „Jeorge Hadgi”.

Valea Bartang, Tadjikistan

În ceea ce ne privește pe noi, România a rămas la fel. S-a întâmplat să pedalăm prin Anzi, unii dintre munții cei mai frumoși ai planetei, să închidem ochii și să ne imaginăm că vântul pe care îl simțim vine de undeva departe, de la noi, din Piatra Craiului. Sau să vedem un lac și să spunem „tare mai seamănă cu Bâlea”. Și atunci, ce să zic, te ia dorul.

Numai că se întâmplă și să ne sune taică-meu și să ne spună ceva de genul: „Am vorbit cu vecinul nostru, patronul de videochat, care a construit blocul ăla oribil lângă noi și ne-a distrus gardul. L-am întrebat când îl repară. Știi ce mi-a zis? Că așa l-a găsit!”

Și-uite așa îmi trece dorul!

Cum decurge o zi obișnuită, dacă există așa ceva, pentru voi?

Avem zile de pedalat și zile de pauză. În zilele de pauză scriem, citim, spălăm și da, ne odihnim.

Zilele de pedalat diferă și ele. Când am trecut deșertul Karakum din Turkmenistan, ne trezeam la 4 dimineața să prindem câteva ore răcoroase de pedalat, înainte ca soarele să ne aducă aminte că nu avem ce căuta cu bicicleta pe acolo.

În pașii din Anzi, pe care i-am prins in sezon ploios, a fost un test de anduranță. Aveam ferestre puține și scurte de vreme bună, dar când le prindeam, cam începea și maratonul. Îmi aduc aminte că seara adormeam la masă cu lingura încă în mână.

În Iran, ne obișnuisem să nu pedalăm mai mult de 5 kilometri până ca cineva să ne invite la el acasă. După, venea și restul familiei și cam toți vecinii. Iar atunci trebuia să explicăm, din nou, cine suntem, de unde, unde mergem, și cum se face că nu avem deja cel puțin doi copii.

Însă cea mai frumoasă rutină am avut-o pe Carretera Austral în Chile. Ne trezeam, de obicei, pe marginea unui lac glaciar. Înotam într-o apă de un albastru cum nu am mai văzut nicăieri, împachetam, plecam, pedalam, admiram, trăiam. Seara găseam altă plajă, altă baie în lac, un foc, o cântare, și un somn sub mii de stele. După care urma altă dimineață mirifică. Și încă una.

Cei care vă urmăresc pagina de Facebook văd doar highlight-urile, dar bănuiesc că aveți și zile monotone, în care pedalați prin vânt și ploaie. Ce vă salvează în momentele alea?

Cu monotonia e simplu. Avem antrenament. Doar facem parte dintr-o generație care a învățat să asculte cuminte în bancă monologul profesorului.

Problema e atunci când natura complotează împotriva ta, iar disconfortul devine intens. Și am avut parte de toate tipurile de disconfort, de la căldură și umiditate de nesuportat, la ploaie cu gheață la peste 5.000 de metri, cu degetele bocnă de nu puteam nici să tragem maneta de frână.

Însă atunci când ești pus la încercare des și reușești să o scoți la liman, cu timpul devii stoic, sau, cum e la modă acum, „antifragil”. Și cumva momentele astea, indiferent cât de grele ți s-ar părea când treci prin ele, întotdeauna se transformă în cele mai frumoase amintiri, a căror lecție de bază e: „Am făcut asta, pot să fac orice altceva!”.

Care este cel mai important lucru pe care l-ați învățat în ultimul an, de când ați plecat la drum?

Despre oameni am înțeles că suntem toți la fel. Nu ai să vezi om să nu își iubească copiii, să nu-și respecte părinții, să nu caute dreptatea, să nu-și dorească un trai decent și șansa de a-și căuta fericirea, ce-o fi însemnând ea pentru fiecare. Iar dacă cineva și-a pierdut încrederea în umanitate, nu pot decât să-i recomand să se înhame la o călătorie cu bicicleta prin lume. O va regăsi.

Am mai învățat cât de mult potențial este în natura umană și cât de multă risipă. Cum ni s-a dat un paradis în care să trăim și cât de ușor îl putem transforma într-un infern.

Iar despre noi, am învățat multe. Ne întrebăm uneori, după toate astea, cum o să reușim să ne întoarcem la cine am fost? Poate că o să reușim. Sau poate că cei care vor termina călătoria nu vor mai fi cei care au început-o.

Locul pe care oricine ar trebui să-l vadă o dată în viață?

Carretera Austral, partea sudică. Pentru că atunci când treci prin unele dintre cele mai frumoase locuri din lume și crezi că ai văzut totul, următorul colț te va surprinde și mai mult. Iar următorul la fel.

Cea mai dificilă porțiune din traseul vostru?

Undeva în centrul Tadjikistanului se afla o vale numita Bartang. 300 km de natură sălbatică în care nu poți să-ți permiti să faci erori.

Țara în care ați mâncat cel mai bine?

Turcia, pentru că nu știu exact ce avea mâncarea aia, însă indiferent cât de mult pedalam, parcă tot nu reușeam să scăpăm de kilogramele în plus.

Tadjikistan, Turkmenistan, Kârgâzstan. Chiar există țările astea? :)

Există, dar nu mă crede pe cuvânt. Mai bine vizitează-le și spune-le de Transilvania. Sunt sigur că o să te întrebe „Chiar există Transilvania?”.

Cea mai neverosimilă amintire?

Eram pe un drum secundar in Turkmenistan, nu văzusem pe nimeni toată ziua. Deodată, apare de nicăieri o mașină ce ne semnalizează cu flashuri și claxoane. Când se apropie de noi, un băiat ne vorbește rapid într-o limbă ciudată. Bulversați, ne-am dat totuși seama că înțelegem câteva cuvinte. De fapt, înțelegeam tot. Băiatul vorbea română. Și așa i-am cunoscut pe brașovenii Adi, Roxana și pe cele două fete ale lor, și ei hoinari prin lume ca și noi.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€