Povestea românului Crișan și a maghiarului care-l aduce acasă după 100 de ani

Când spui cuiva că ești din Abrud – cum este și cazul meu –, interlocutorul tău, din reflex, se transformă subit în Florin Piersic, și, recitând versurile lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, te întreabă: Ați fost vreodată la Abrud? (Da, da am fost! Tocmai ți-am spus că sunt din Abrud, deci e clar că am fost acolo…)

Această povestioară cu umor e scurtul moment de celebritate cu care micul oraș minier din Apuseni s-a fixat în memoria colectivă.

Ritmul lent, aproape toropit, al vieții de aici s-a mai electrizat puțin prin 2011, când s-a anunțat că extremistul Csibi Barna va fi detașat la Direcția de Finanțe din Abrud.

Cum omul tocmai spânzurase, undeva, în Secuime, o păpușă de cârpe în formă de Crăișor, sosirea sa în inima Țării Moților a fost așteptată cu emoții puternice – mai ales de tipul „Să-l spânzurăm și noi pe el!”.

Dar asta nu i-a împiedicat pe localnici să trăiască mai departe în pace. Exemplul cel mai firesc e povestea care urmează: maghiarul Kopenetz Lorand, un farmacist de 40 de ani pasionat de istorie, a început tratativele pentru repatrierea lui George Crișan, un soldat român, tot abrudean, care a murit în Primul Război Mondial și care, de atunci, se odihnește în pământ italian.

Cel mai probabil, osemintele lui George Crișan se vor întoarce în locurile sale natale în 2017.

*

Kopenetz Lorand are 40 de ani și locuiește în casa pe care comuniștii i-o confiscaseră bunicii sale și pe care el a recuperat-o după 1990.

El crede, ca principiu de viață, că n-are rost să te mai întrebi ce-ar fi fost dacă?… Ce-a fost a fost, nu poți schimba trecutul și nu poți întoarce lucrurile la starea inițială. Dar poți găsi întotdeauna soluții pentru viitor.

Străbunicul său, Kopenetz Lajos, născut la Cluj în 1888, a fost medic în Primul Război Mondial, iar bunicul său a fost medic în al Doilea Război Mondial.

Când l-a prins tradiția din urmă, Lorand s-a dus și el la Facultatea de Medicină, dar, după ce a terminat-o, a făcut imediat Farmacie. A fost mai degrabă un calcul: mama sa, care fusese toată viața farmacistă, se îmbolnăvise și urma să se pensioneze.

La alegerile locale din acest an, Kopenetz Lorand a candidat independent și a fost ales consilier local. Asta înseamnă că l-au votat și mulți români, pentru că, la Abrud, comunitatea maghiară e foarte mică.

Povestea soldatului român George Crișan – care a murit în localitatea italiană Bertonico și a fost „uitat” acolo – a aflat-o prin intermediul unor colegi de la un club Rotary din Italia, care le-au scris celor din România.

„M-a contactat clubul Rotary că, uite, ni s-a transmis din Italia că ar fi acest soldat, ce putem afla despre el… No, io-s pasionat, și am început s-o iau așa, la firul ierbii.

La primărie – nimic! Până la 1895, actele de stare civilă se țineau de către parohii, apoi administrația maghiară a zis: «Bun, să facem unitar, primăriile se ocupă de treaba asta! De la 1895, dacă a murit sau s-a născut cineva, găsim aici».

Soldatul nostru s-a născut în 1889 și a plecat pe front. A murit la 29 de ani, în Italia, fiind prizonier de război. E clar că a fost ortodox, pentru că în actele de deces ale părinților săi – Gheorghe și Sânziana – este specificat acest lucru”, povestește Kopenetz Lorand.

*

Hotărât să descurce iţele acestei poveşti, Kopenetz a solicitat documente și informații referitoare la George Crișan de la Institutul de Istorie Militară a Ungariei. Spre surprinderea sa, a primit cópii după dosarul acestuia în trei zile. Apoi s-a adresat Arhivelor Române.

Povestea repatrierii soldatului Crișan începe în 2015, când autoritățile din Bertonico – o comună aflat la 45 de kilometri sud-est de Milano – au decis să golească mormintele mai vechi de 99 de ani.

Așa au ajuns și la George Crișan, decedat în 1918, cu o lună înainte de semnarea armistițiului care a pus capăt Primului Război Mondial. Pe piatra funerară a românului erau trecute numele său și orașul de origine: Abrudbánya – denumirea maghiară a localității.

George Crișan s-a născut în 1889, dar, potrivit lui Kopenetz Lorand, el nu apare în registrele parohiale din Abrud și Abrud-Sat. Asta înseamnă că e posibil să se fi născut într-una dintre comunele din apropiere: Bucium sau Corna. Tatăl său, Gheorghe, era învățător și locuia în Abrud pe strada Badea – care nu mai există în prezent.

George Crișan a fost încorporat în 1914 în armata federală a Austro-Ungariei, în Regimentul cezaro-crăiesc 50 Infanterie Alba Iulia.

Ca să vă imaginați lumea tânărului Crișan: Abrudul era un orășel burghez, relativ bogat, în care începea să se discute tot mai mult despre soarta Transilvaniei, dar tensiunile etnice nu erau acute. Potrivit arhivelor consultate de Kopenetz, din Casina română – un soi de asociație social-culturală – făceau parte și maghiari, iar Casina maghiară avea și membri români.

În 1880, aproape 90% din populația Transilvaniei trăia în mediul rural, iar numărul românilor era de circa 3 milioane, potrivit argumentelor demografice conținute în Memorandumul românilor din Transilvania.

*

Kopenetz Lorand ne-a explicat de ce, în toate documentele oficiale pe care le-a obținut referitor la George Crișan, chiar și în actul de deces transmis de administrația italiană, prenumele soldatului este trecut Georg.

„Înainte de război, au existat perioade de naționalism maghiar exacerbat, cum au și românii câteodată. Ziceau: «Ce facem noi cu Ungaria asta mare, că are mai multe națiuni decât e sănătos?» În registrele de stat, de exemplu, notarii aveau o politică unitară: treceau toate numele maghiarizate.

Erai Gheorghe, te scria György. El făcea parte dintr-un regiment k.k. Landwehr, cu comandă germană – de aceea e notat Georg. S-a dus la unitate, s-o fi prezentat George și ofițerul austriac l-o fi trecut Georg.

Părinții i-au murit înainte să plece pe front și nu i-am găsit registrele de familie, să vedem dacă a avut frați. Dar ce e foarte frumos în toată chestia asta… Din cauza național-comunismului practicat de Ceaușescu, nu știm aproape nimic din istoria Transilvaniei.

Noi, în biserică, avem o expoziție permanentă cu principii Transilvaniei. Am făcut experimentul ăsta cu mulți amici:

– Măi, tu ce ești?

– Român!

– Okok, da’ moldovean sau oltean?

– Băă, io-s ardelean! 

– Ok, fain – spune-mi patru principi ardeleni.

– Ăăă… Mihai Viteazu… Noi nu știm de-astea.

E păcat, pentru că oamenii ăștia, de orice naționalitate ar fi, nu pleacă la război cu bucurie. Merg să-și facă datoria pentru că fac parte dintr-un stat.

Aici e frumusețea: la regimentele astea comune era stipulată exact componența etnică, în ce fel să fie alcătuite. Unele aveau o majoritate covârșitoare românească. Foarte interesant. Dar regimentele astea s-au acoperit de glorie peste tot pe unde-au fost”, spune Kopenetz Lorand.

„Au făcut prietenii mei de la Timișoara un eveniment și am purtat și cocarda României, pentru că sunt prietenii mei și e țara în care trăiesc. Noi, în biserică, avem și steagul României, și steagul secuiesc, că l-am primit, și steagul Uniunii Europene… Deci, despre ce vorbim?! Sky is the limit – asta am putea face cu Transilvania. Nu ar trebui decât să începem să muncim, să ne punem mintea la contribuție.” (Kopenetz Lorand)

*

Consiliul Local din Abrud l-a mandatat pe primarul Nicolae Simina să facă demersurile necesare pentru aducerea acasă a osemintelor lui George Crișan.

În Transilvania sunt, probabil, zeci sau sute de situații similare – soldați români care au fost încorporați în armata austro-ungară și care își dorm somnul de veci cine știe pe unde.

Date fiind complicațiile birocratice, rămășițele pământești ale lui Crișan ar putea ajunge la Abrud în 2017.

Kopenetz Lorand își dorește ca reînhumarea să fie transformată într-o sărbătoare, într-un eveniment care să le aducă aminte abrudenilor de onoarea și mândria de odinioară.

„Nu aș vrea să fie ceva așa, cu lălăială. Cred că e un moment solemn și am vorbit și cu cei de la Muzeul Național al Unirii de la Alba Iulia, să vină, să facă o expoziție, să le explice copiilor ceva interesant, să înțeleagă că e mai multă istorie și că e importantă”, spune consilierul abrudean.

De altfel, el menționează cu relaxare că s-a înscris și în Asociația „Avram Iancu”, după ce, studiind cu atenție istoria eroului român, a constatat că acesta a avut un rol decisiv în oprirea vărsării de sânge la revoluția din 1848.

Crăișorul Munților are o statuie în părculețul din centrul Abrudului.

„Când s-a anunțat că vine Csibi Barna să lucreze la Abrud – nu știu cine a avut ideea asta tâmpită –, oamenii l-au așteptat dimineața în față la Finanțe.

Eu am aflat povestea asta de vreo doi ani, de la prieteni: când au văzut că nu se prezintă, a apărut zvonul că e acasă la farmacist! Au venit oamenii aici, în parc, să protesteze.

Am sunat un prieten din Guvern și a început să râdă.

– Băi, nu râde, că nu e banc! S-a stricat tot ce-am construit ani de zile. Că le-am tot spus oamenilor: «Măi, dacă vin ungurii aici în concediu, nu vin să vă ia Ardealul. Vin să cheltuiască bani».

E ca în bancul ăla: stau doi ciobani în Mărginimea Sibiului și se uită la unguri cum fac biserică de piatră. Și unul zice:

– No uită-te, mă, la unguri… De ce-și fac ei biserică de piatră, la ce le trebe?

Și celălalt zice:

– Taci, mă, că tot nouă ne rămâne…”

*

L-am întrebat pe Kopenetz Lorand ce l-a determinat să își asume începerea negocierilor pentru a repatria osemintele unui soldat român de care nu-l leagă nimic. Și mi-a vorbit zeci de minute despre istorie și despre nevoia comunităților locale de-a fi mândre de propriii eroi.

Mai departe, ajungând la relația dintre români și maghiari, Kopenetz e convins că în ambele părți se poate vorbi despre lipsă de informații și de comunicare. În plus, oamenii sunt tot mai puțin dispuși să învețe istorie și să judece cu propria minte ceea ce li se întâmplă.

„Facem de câțiva ani Balul Farsangului, frumos, bal mascat. Și mă întreabă maghiarii: «Cum, o venit 200 de oameni?!» Da, măi. Vin românii, că noi suntem puțini. Păi da! Că se poate valsa, mai schimbi o vorbă, e bine”.

Orașul aurului

Abrudul este atestat documentar pentru prima dată în 1271, sub numele Abruth sau terra Obruth, dar localitatea este cunoscută încă dinaintea ocupației romane – întâi sub numele de Abruttus, apoi ca Alburnus Minor.

Potrivit Enciclopediei României, la 1320 apare deja sub numele Abrudbánya, apoi în 1427 – Civitas Altemburg. În 1491 i se acordă statutul de oraș liber. Cu o istorie legată de minerit, în special de extragerea aurului, Abrudul avea un caracter multietnic și multicultural.

Conform ultimelor recensăminte, populația orașului abia depășește 6.000 de persoane, dintre care mai puțin de 100 sunt etnici maghiari.