Povestea lui Pecou redevenit Petcu: "A fi cetăţean al lumii nu înseamnă nimic"

Valentin Șchiopu

Redactor

Olavy-Theodor Pecou (Teodor Petcu) și soția lui, Dana, au deschis în București o clătitărie-băcănie bretonă.

„Nominoë – Crêperie et Epicerie de Bretagne” se numește locul, aflat la Intrarea Veronica Micle nr. 4, colț cu strada Maltopol.

Aici poți găsi clătite sărate din făină de hrișcă bretonă, dar și clătite dulci făcute în stilul regiunii franceze. Pe lângă meniul consacrat, există și clătite în ediție limitată, care se schimbă de la o lună la alta.

Merlin – cu brânză de capră, emmental, miere de salcâm, nuci prăjite și salată verde cu sos vinaigrette făcut în casă – a fost vedeta lunii martie.

Clătităria are și o anexă, o veritabilă ambasadă „bretonă”, și anume o băcănie care comercializează produse artizanele: de la cidru la caramels sau biscuiți crocanți, cu unt sărat și ciocolată neagră.

Înainte de a porni afacerea, cei doi soţi au urmat în 2017 un curs de formare cu un maestru-crepier breton.

Aşa și-a început Teodor viața „necorporatistă”, după mai bine de 20 de ani în industria auto.

Spune că Nominoë este modul său de a aduce laolaltă țara în care s-a născut şi regiunea care l-a „adoptat și ocrotit” după 1982, când părinții lui au hotărât să fugă din România.

Urmează povestea lui Teodor, spusă la persoana întâi.

Teodor (în dreapta) și Dana Pecou.

*

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Ce faci în weekendul 13-15 decembrie în București, Cluj-Napoca, Timișoara sau Iași. Recomandările PressOne

Târguri de Crăciun în București, Strada Fericirii în Cluj-Napoca, Harababura în Timișoara și bazar caritabil în Iași. Tu ce faci în weekend?

„Ce te defineşte s-a incubat în cei 7 ani de-acasă”

A fost o perioadă în viața mea în care, fiind mai tânăr și călătorind în foarte multe țări cu serviciul, mă declaram un fel de „cetățean al lumii”.

Mi-am dat seama ulterior că e o prostie, că a fi un cetățean al lumii nu înseamnă nimic. Trebuie să știi de unde vii, unde-ți sunt înmormântați strămoșii, ce te definește.

Nu întâmplător te naști într-o țară și într-un popor anume − cred asta cu tărie.

Sunt născut în România și mă simt bine aici, la mine, cu toate neajunsurile − nenumărate la noi, din nefericire.

Trebuie să ne luptăm de multe ori pentru lucruri elementare și de bun simț, dar asta-i țara mea și cât o să pot rezista aici, voi rezista.

Pentru foarte multă vreme am trăit însă în Franța. În 1982, familia mea a decis să fugă din țară.

Tatăl meu era detașat de Ministerul Finanțelor, pentru o perioadă determinată, pe un șantier de construcții din Libia. Eu și cu mama am plecat în ceea ce eu știam că va fi doar o vizită de scurtă durată.

După un periplu de vreo două luni, în care am trecut din Libia în Italia și apoi în Franța, am fost trimiși în Centrul pentru Apatrizi și Refugiați din Piriac-sur-Mer, un mic sătuc breton la Atlantic.

Am petrecut șase luni acolo, asta era regula. Toți copiii de la 4 la 14 ani aveam o clasă, eram toți amestecați. Trebuia să învățăm limba franceză.

După jumătate de an, francezii se obligau să-i găsească de lucru cel puțin unuia dintre părinți și să ne ofere o locuință cu chirie redusă, o locuință socială, în acele periferii pe care le știți în Franța.

Ne-au găsit o astfel de locuință la marginea orașului Saint-Nazaire, tot în Bretania. Un mare centru naval, locul în care fluviul Loire se aruncă în Atlantic. Aici am trăit doi ani, după care ne-am mutat la Nantes.

Tata a ajuns în Franța la 48 de ani, mama avea cu 10 ani mai puțin. Nu știau o boabă de franceză, făcuseră acel pas pentru mine.

La vremea respectivă, tata nu avea nicio șansă să redobândească poziția pe care o abandonase alegând să fugă din România. De la expert contabil, a devenit paznic într-un centru de formare profesională.

Mama a avut șansa că muzica e un limbaj universal, iar după un an și ceva a găsit o catedră de profesor de muzică.

Cât despre mine, aveam aproape 8 ani când am plecat. N-a fost un moment foarte fericit când mi-am dat seama că nu o să-mi mai revăd bunicii și casa din București în care crescusem, rudele, prietenii.

Pentru mine, rădăcinile și amintirile acelor opt ani petrecuți în țară, incluzând cei șapte ani de-acasă − cum se zice, sunt o istorie foarte importantă, au contat foarte mult.

Rădăcinile au fost și sunt în continuare foarte importante. Îmi amintesc că, în Franța, sistematic, când începea anul școlar mă prezentam ca „elevul Petcu din România”.

Numele s-a „franțuzit”, devenind Pecou atunci când am dobândit cetățenia franceză, înainte de Revoluție − moment în care nimeni nu se gândea că blocul sovietic și regimurile totalitare asociate vor dispărea vreodată.

Dar identitatea mea era clară. Acei șapte ani de-acasă aduc elemente definitorii în viața fiecăruia dintre noi. Conștientizate sau nu întru totul, spun povestea ta.

Într-o zi, îți dai seama că ceea ce te definește ca ființă umană, valorile care te ghidează de-a lungul vieții, s-au incubat în acea perioadă.

Eu am plecat din țară fix după acest prag simbolic: mai exact, la 7 ani și 10 luni.

După Revoluție m-am întors destul de des − ca mulți români, de altfel −, vara sau de sărbători. Prima dată când am revenit, după aproape 9 ani, a fost un adevărat șoc, unul real și foarte puternic.

M-am întors în februarie 1991, deși ne doriserăm să revenim în vara lui ’90, dar mineriada ne-a dat peste cap planul.

În iarna aceea n-am mai recunoscut o mulțime de lucruri. Țin minte și acum cum arăta, de exemplu, Piața Unirii, înainte de a pleca, cu acele Hale din secolul 19, era cu totul altceva.

Am descoperit un imens șantier neterminat, era iarnă, frig, murdar. Casa din Băneasa a bunicilor mei materni, care mă și crescuseră de altfel, era într-un cartier care între timp fusese ras de Ceaușescu.

Nu mai apucase să construiască nimic, era un teren viran acolo. Bunicul meu murise și a fost destul de greu de suportat acea imagine, absența casei în care copilărisem, un șoc imens.

În 1995, când am făcut un stagiu într-o firmă franco-română, am petrecut 6 luni în țară. Apoi, în ’99, cei de la Renault m-au trimis în România când Dacia a fost cumpărată de producătorul francez.

Lucram pentru ei de trei ani, la Istanbul și în Orientul Mijlociu. Știind că au un om deja format în principiile și metodele Renault, au considerat că pot fi de folos în țară.

Am stat cam trei ani, şi cred că acela a fost momentul în care m-am reobișnuit cu adevărat acasă.

Când a trebuit să revin în Franța, au urmat cinci ani destul de dificili. Eram la Paris, departe și de părinții mei, care-și petreceau verile în România și iernile la Nantes, ultima capitală a ducilor de Bretania (Naoned, în limba bretonă).

După cinci ani de rezistență, am demisionat și m-am întors la București. Nu aveam nimic pregătit, nu eram căsătorit, nu aveam copii atunci, era mai simplu. Era vorba doar despre mine.

Astfel, în februarie 2008 m-am întors definitiv. De fapt, Dumnezeu știe dacă revenirea va fi una „definitivă” sau nu, dar aceasta este intenția.

„Ne place şi ne dăruim în întregime”

Vara trecută, am decis să fac o schimbare majoră.

Am renunțat la 20 de ani de viață corporatistă (în cadrul grupurilor Renault, Romtelecom și BMW, în țară și peste hotare) și am deschis la București, împreună cu soția, clătităria-băcănia bretonă „Nominoë”.

Bretania e o regiune pe care o îndrăgesc foarte mult, una aparte în Franța, din foarte multe puncte de vedere: cultural, istoric, lingvistic, gastronomic.

Imagine din băcănia „Nominoë”.

„Nominoë”, îmi place să cred, e un colț de Bretania, ceva aparte.

Ca orice creperie bretonă autentică, le oferim clienților noștri adevăratele clătite sărate din făină de hrișcă bretonă − fără gluten, și, totodată, și bio −, precum și celebrele crêpes, clătite dulci din făină albă cu diferite umpluturi, la care adăugăm o selecție de salate din zona Bretaniei, omlete, dar și gofre și înghețată artizanală, alături de un cidru pe care-l aducem din cea mai veche cidrărie familială bretonă.

Însă nu vii aici doar pentru a mânca și a bea, ci și pentru a te simți ca acolo. Și atmosfera, și muzica, și decorul sunt ca acolo; avem o mică bibliotecă cu cărți exclusiv despre Bretania, în limbile română, franceză și engleză. Avem o băcănie artizanală cu produse de acolo.

Ne-am dedicat în întregime acestui proiect și, slavă Domnului, mai sunt foarte multe lucruri de făcut. Muncim mai mult ca niciodată, soția cu atât mai mult cu cât, pe lângă bucătăria creperiei (a cărei regină este), mai este și profesor, dirigintă și mamă a doi băieți încă mici.

Nu prea există timpi morți, șapte zile din șapte, de dimineață până seara. Ca idee, am slăbit 8 kilograme în ultima jumătate de an. Dar e alt gen de oboseală și alt gen de satisfacție. Îmi place, ne place și ne dăruim în întregime.

Am fost întrebat de ce n-am deschis într-un mall. Nici nu concepeam așa ceva, n-ar fi avut aceeași autenticitate. Nu știu nicăieri în Franța o creperie adevărată într-un astfel de loc, lângă KFC, McDonald’s sau o șaormerie.

Poate că pierzi din punctul de vedere al accesabilității și vizibilității, dar îți păstrezi identitatea. Până la urmă, recomandare după recomandare, lumea află de tine.

A venit un producător de bere (industrială) să ne propună să comercializăm bere de la ei, în schimbul unor avantaje, adică niște băncuțe, niște umbreluțe.

Nu putem, ne pare rău, a fost reacția mea, firească − cred eu. Țin foarte mult la consecvență, cu îndârjire chiar.

La băcănie comercializăm produse unice în țara asta, din zona Bretaniei. Nici în Franța nu le vei găsi într-un hipermarket și mall.

Trebuie să te duci efectiv la acel mic artizan din capătul Bretaniei, care face în cantități mici produse tradiționale, naturale.

Fie că vorbești despre cidru, biscuți cu unt sărat, crocanți pe dinafară și moi pe dinăuntru, prăjitură bretonă umplută cu cremă de prune, rillettes de thon (pateu de ton) sau ciocolată neagră, umplută cu cremă de praline și bucăți de clătite crocante.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€